…, vasăzică, sintetizând explicaţiile de toate felurile, schimbare în bine. Împrospătare sau în-locuire a ceva existent cu alt-ceva presupus sau dorit a fi “bun”, pe care nevoitorii creştini îl numesc “început bun“. Preocuparea pentru propriul bine pare ceva firesc, înscris în ordinea naturală, diferă doar percepţia fiecăruia asupra acelui bine. După cele observate recent, percepţia poate juca pe un domeniu foarte larg atunci când reperele sânt vagi, iar construcţia în care vieţuim se destramă. Aşadar primenirea, poate însemna multe pentru fiecare, atunci când trăim în confuzie.
Pot primeni aerul din încăpere cu încă o ţigare, sau deschizând fereastra. (îmi) Pot primeni viaţa schimbând/perfecţionând viciul, sau impunând(u-mi) firescul. Avem libertate.
P. S.
Imaginea pe care am ales-o, primenind “hedăru’”, reproduce un desen al prietenului Vlad. Vor urma şi altele.
mi-am propus să “ocolesc” net-ul zilele astea, din motive afective. Am cetit oarece texte conţinătoare de analize, de re-memorări documentate sau doar nostalgice, de explicaţii plauzibile dar in-credibile, comentarii la toate acestea – ca de obicei, cel puţin până acum – amestecate… calitativ, adică eu n-am înţeles dacă autorii lor, ai comentariilor, constituie o majoritate credibilă. Se poartă.
Începusem atunci, la temperatura de lucru, în zilele lui “Decembrie 1989″, o alcătuire de fraze pentru copiii mei, din care să [se] poată înţelege povestea zilelor şi a nopţilor de uimire, nedumerire, groază, solidaritate, hotărâre …şi ceea ce acum aş numi HAR. Dezgustul s-a arătat curând după apariţia la TVR Liberă a unora pe care îi admiram, a altora despre care doar auzisem desigur “de bine”, în [im]posturi şocante. Mi-am spus că este rodul tensiunii acumulate în zilele petrecute în stradă, sub ameninţarea devenită firească, a morţii. Dar flash-urile au continuat, înlănţuindu-se, până la a deveni meniu zilnic, transformându-se, sau mai curând dovedindu-se a fi doar o ceaţă, tot mai densă. Auzisem despre mankurţi, despre fenomenul spălării creierelor, fusesem convocat la Secu’ de curând, şi totul îmi amintea de acestea.
A fost frumos, la revoluţie.
N-am înţeles nici acum, de ce am mai ieşit atunci, prieteni cu Decembrie şi cu cei care ne arătau cu cătările armelor, înlănţuiţi în dorul de solidaritate, luminaţi de aceeaşi dragoste, zi şi noapte fără mâncare, cu raite scurte acasă, pe furiş, fără a ne gândi la ce va fi după,
când au dispărut toate de pe chipurile noastre, lumina şi toate patetismele acelor zile clădite în anii de chin de până atunci. Se dedică dezbinării noastre, celei de toate zilele, de atâta amar de ani încoace, cu o scurtă întrerupere:
Îmi apare, diafan, o însăilare pe care nu o voi alunga, un banc cocoşat de a cărui culoare mă voi lămuri de mâine încolo. Un zbârnâit a cărui persistenţă va însoţi fiecare clipă a vieţii fiecărui nedumerit din România. Un tremur ordonator al ordinii atât de râvnite va schimba …
Parafraza însăilării cu pricina ar suna aşa: ” … şi a venit ziua în care Românilor li s-a pus în faţă un amestec de vorbe, ceaţă, frânturi de adevăr, cu îndemnul: alege!”
Acum douăzeci de ani, “de Crăciun, ne-am luat raţia de libertate!” fiecare în felul său, cei mai mulţi în faţa televizorului. Acum, de Sfântul Nicolae ne vom lua papucii.
Am preluat o sintagmă, pentru titlu, din literatura patristică. Înţelesul originar vizează întristarea pentru păcate (mintea ţinută în iad, la Sfântul Siluan Athonitul), în perspectiva mântuirii.
Ocuparea minţii şi pervertirea sufletului, sub presiunea crescândă a mass media din ultimele săptămâni, cu importuri care nu ni se potrivesc – chiar aş zice dimpotrivă -, au adus o fierbere ai cărei aburi otrăvesc tot ce mişcă. Sărbătoarea naţională este, totuşi, a tuturor românilor, orice suprapunere fiind doar jalnica mărturie a nepăsării pentru (ce a mai rămas din) valorile neamului. Aceia ori alţii ne arată că lupta lor este deasupra a orice, fie ea chiar ţara pe care doresc (încă) să o mai căpuşeze. Dacă mai era nevoie, au demonstrat (am senzaţia tot mai pregnantă că ceea ce spun aici zgârie, sună în contratimp …) că nu sânt decât aceiaşi “oamenidebine”, chipurile în partide diferite, emanaţii ale cui îi paşte.
Istoria îi consemnează şi pe ei. Din păcate pentru susţinători (slugi ar fi mai potrivit, dar în altă ordine, cea adevărată), aceeaşi istorie nu are nici o bomboană, doar anonimatul din umbra căruia mai scot limba. În scopuri şi foloase numai de ei vânate.
La mulţi ani, Românilor de pretutindeni şi dintotdeauna, cu tot dragul!
Graiul Neamului
Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!
Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi armonie!
Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine:
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi – puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!
Amândoi sântem de-o mamă,
De-o faptură şi de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.
Amândoi avem un nume,
Amândoi – o soarte-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!
Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare
Şi să vază sfântul soare,
Într-o zi de sărbătoare,
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!
(Versuri: Vasile Alecsandri
Muzica: Alexandru Flechtenmacher)
Răspunzând unui prieten: “… zilele ne sânt, oricum, numărate: să avem, dar, grijă să nu pierdem noi vreuna.” şi citind pe blogul altuia o idee pe care o tot mestec atunci când dau de discuţii pre-ocupate de “alegeri prezidenţiale 2009″, anume că “les jeux sont faits, m’damz e’m’sieurs; rien’va plus!” mai găsesc putere/timp pentru a-mi re-veni în fire. Mulţam Bunului Dumnezeu pentru îngăduinţa ne-măsurată şi caut să nu pierd ceea ce, mă încăpăţânez să cred, am primit într-o bună zi din restul vieţii:
Fără a mai ochi prin dicţionare, debitez ca pentru mine:
natural, adică de la natură, sau în duhul ei, în firea creată, firesc – aşadar, în(tru) ordinea cea dintotdeauna, fără a forţa în vreun fel.
Cu toate astea, naturaleţea pare mult în afara oricărei încercări de a judeca, poate şi pentru că demersul e străin de fire, de ordinea naturală.
Judecătorii alcătuiesc conjunctural o gaşcă mereu majoritară, ale cărei emanaţii trimit către un cod pe care nimeni nu pare a-l considera în alte împrejurări. Se impune astfel ordinea de drept, sau cea pe care o vrem noi, pentru că aşa (oare?!) vrem noi.
După care căutăm alte şi alte argumente în susţinerea acestei alte orânduieli, ne felicităm sau sancţionăm pentru noile îndreptăţiri ale slăbiciunii în a nu mai percepe naturalul.
Pentru că nu mai ţinem de ordinea naturală, cu voia noastră, nu mai pricepem firea de care ţinem fără să vrem.
Fotografia este comunicare. Comunicarea presupune un mesaj care, la rându-i, este manifestare. Urmarea impulsului de a apăsa “trăgaciul”, am remarcat, mă frustrează în trăirea plenară a clipei… Prefer, aşadar, fotografiile altora.
…, vasăzică, sintetizând explicaţiile de toate felurile, schimbare în bine. Împrospătare sau în-locuire a ceva existent cu alt-ceva presupus sau dorit a fi “bun”, pe care nevoitorii creştini îl numesc “început bun“. Preocuparea pentru propriul bine pare ceva firesc, înscris în ordinea naturală, diferă doar percepţia fiecăruia asupra acelui bine. După cele observate recent, percepţia poate juca pe un domeniu foarte larg atunci când reperele sânt vagi, iar construcţia în care vieţuim se destramă. Aşadar primenirea, poate însemna multe pentru fiecare, atunci când trăim în confuzie.
