Urmaaa III

Miercuri, 9 – lucrurile încep a curge, se arată, deja, în-chipuirile care vor primi Viață prin Culoare. Văzduhul psalmodiază și luminează atât cât cuprinde, Ochiul mărturisește fără ascunzișuri toate câte îi cere Inima, iar Mâna face ascultare de toate. Peste toți și toate, Lumina!

mici indiscreții
intersectări
în Pacea Locului
scriere pe Lumină

În  U r m a  zilei se alege, ne alegem cu ecou de toacă, una „de curte” să spunem, și cu surpriza unei seri de pomină, adică de care nu s-ar rușina nimeni să povestească dar asupra căreia voi păstra discreție. Din  egoism, poate.

toaca și tocașul (nu «tocător»-ul)

Joi, 10 – început calm, ca și până acum, dacă nu țin seama (și nu țin!) de omeneștile alcătuiri generatoare de zgomote. … și de gânduri păgubitoare de inspirație.

dincoace de
niște vânători
unghiuri, viziuni

Vegheați de grija vigilentă și atotcuprinzătoare a lui Gombi (chiar pe el nu-l pot omite!) și de cercetarea prudentă a altor patrupede care-și flutură stindardele cozilor stufoase printre crengile care umbresc Atelierul, depănăm tușă după tușă povestea Picturii țărănești pe sticlă, reiterată de generații după generații după măsura trăirii, cu modulații acordate fiecărei inimi. Căutăm aceleași acorduri, sub același Cer, însă în alte vremi. Facem cunoștința unui consătean, și al nostru pentru răstimpul locuirii aici, în Socolari: Pătruț, sau Păt’uț după pronunția sincopată pe r, atât de proprie! P’omite ca mâine, la acțiunea comună cu iubitorii sau doar curioșii de Pictură pe sticlă, să fie p’ezent și activ. Seara, ah, Seara!… încheie o zi, a câta?

Reclame

Uimirea ca «Urma» -II-

Prin bătătură

Duminică, 6 Iulie, în fapt a devenit, prin forța împrejurărilor, Luni, 7. Așadar, prima zi a însemnat prima urmă, îngrijorată, parcă: «s-a dus o zi!», care s-a șters curând, lăsând primatul îmbrățișărilor de bun venit / bun găsit, urmat de bucuria vederii împrejurimilor și de, mai ales, bună-așezarea în cele ce aveau să rodească numitul, de către gazde, Simpozion. Inspirat. Virtualitatea a cedat Realității și a fost Seară, ce seară!

… oameni și verde
un LOC sub șopru
… alt LOC, la urma umbrei

Marți, 8 – deja am intrat, de ieri, în firesc: știm ce vrem, rămâne să făptuim. Cele petrecute deja, adieri de prin coclauri, scânteieri de ape, foșnet tainic, adâncuri cutreierate de umbre, au deschis Inimile către luare-aminte: nu eu ci Tradiția, cei vechi sânt la rădăcini. Cele de azi dau tribut  și rodesc numai întrucât se hrănesc din Realitate iar nu din iluzia zilei trecătoare.

Izvoadele, vechile modele sânt cele care ne adie duhul curăției celor de demult, prospețimea privirii lor căutând spre Cel veșnic.

Desenul, asimilat tainic Planului cel din Vecie, Culoarea – întruparea Cuvântului și Aurul – lucrarea sfinţitoare a Duhului, au rămas până azi „la vedere” celor care au Ochi de văzut și de cercetat și Inimă de bucurat. Iată, și aici, Chipul treimic care structurează și guvernează totul, Căruia și noi îi răspundem, în felul nostru: ale Tale, dintru ale Tale – Ție aducem de toate și pentru toate!Ecfonisul Anaforalei din Slujba Sfintei Liturghii /[1]

Şi a fost seară, din nou … ce Seară!


[1] Semnifică actul de Smerenie prin care omul recunoaște că totul vine de la Dumnezeu, către Care se îndreaptă cu recunoștință, jertfind cele materiale pentru cele vecĭnice;

Oameni puși pe lucru
Pătruț asistând
așteptare, cumva

Simt dinspre Cuhnie[1] cum Hazeaica[2] amenință să nu ne cruțe asceza: bucate simple, dar îndelung cântărite, îmbie la neîndurare, iar noi supunându-ne nu iertăm nimic. Aveam să cercăm, între altele, și acest adevăr zi după zi, de câte trei ori, făr’ a mai socoti pauzele „de cafea”, „de lubeniță”, „de plăcinte” și alte, multe cazne date de neputința de a birui toate câte ne-au fost îmbiate discret, dar cu fermitatea gingașă a Dragostei.


[1] Bucătărie;

[2] Gospodina, stăpâna Casei;

Uimirea din «Urma» -I-

Doamne, bine este nouă a fi aici
[Evanghelia după Matei: XVII, 4]

Urma
din urmă va fi cea dintâi
scrisoare către Mo-Jó

         Cu anevoie este să începi a povesti oarece despre întâmplări și trăiri petrecute în urmă cu ceva timp mai îndelungat de o zi-două; ori acum, când scriu presat de neîmpliniri, de legăturile promisiunilor încă nedezlegate în fapte, cred că nici nu am atât a povesti cât, mai curând, a pune cap-la-cap gândurile (-urme) pe care le-am găzduit când cu neîncredere în ceea ce pot face acolo, la Socolari, când cu uimire nouă (chiar așa: uimire nouă!) ca atunci când descoperi frați pe care nu îi credeai aflându-se aievea în astă lume.
         Tehnic – vorbind la zi – au fost, între 6 și 15 Iulie, puține clipe în care să nu știm unul de altul, acelea fiind poate cele de răgaz întru odihna ostenelilor de peste zi. Care osteneli nici măcar nu le pot numi așa, întrucât Urma
aceea de har a hrănit în tot răstimpul împreună-aflarea noastră. Așadar, tehnic, nouă-zece zile sub semnul întrebării: Icoana pe sticlă
; zile pe care le-am trecut în firescul clipelor de nedespărțit una de alta, în firescul din urma sigură a pensulei, sigură nu în sine ci în perspectiva împărtășirii roadelor darului zugrăvirii către cei care afla-se-vor mângâiați, chiar bucurându-se la vederea lor. Tămăduirea nedumeririlor noastre va îmboldi sub umbrirea aceluiași Har și dumirirea de sine a fraților pe care îi agrăim prin fețele acestea de dincolo de sticlă.
         Afectiv, însă, nu pot despărți chemarea la împreună-lucrare întru părtășia Darului, de întâmpinarea cu drag, de Co-mesenia firesc-cotidiană, de Smerenia îndatoritoare, de Răbdarea îngăduitoare, de Lumina chipurilor celor trăitori acolo, în Casa și curtea unde „nu am simțit, o clipă măcar, nevoia de a ieși chiar și câțiva pași dincolo de gard.” – Ioana B.

Viaţa Sfântului Patrick, apostolul Irlandei. Platoşa Sfântului Patrick

Gândind cu Dragoste la nepotul Patrick:

Sfântul Munte Athos

Sf. Patrick al Irlandei

Puţini sfinţi au o viaţă mai mişcătoare şi mai plină de îmbărbătare decât Sfântul Patrick, ocrotitorul şi apostolul Irlandei. Cunoaşterea ei o datorăm Mărturisirilor scrise de Patrick însuşi, una din rarele autobiografii ale unui sfânt. Folosindu-ne de aceste Mărturisiri vom încerca şi noi în continuare să-l prezentăm pe acest mare sfânt, atât de puţin însă cunoscut în ţara noastră.

Patrick s-a născut se pare într-un sat de pe coastele de apus ale Marii Britanii, în jurul anului 381, din părinţi britano-romani (celţi romanizaţi). Se trăgea dintr-o familie preoţească: tatăl lui era diacon, iar bunicul său fusese preot. Însă în ciuda acestui fapt, încă de tânăr Patrick s-a îndepărtat de credinţa în Dumnezeu şi de Biserică.

Apoi, când avea doar 16 ani, peste familia lui s-a abătut nenorocirea. Piraţi irlandezi păgâni, cu care romanii erau în război, au năvălit pe coastele Britaniei pustiind totul în cale. Întreaga familie a sfântului a…

Vezi articolul original 1.783 de cuvinte mai mult

Vindecare de boala fariseismului, Mitropolitul Athanasie de Limassol

Precum la Troia, de demult …

Sfântul Munte Athos

icoana-vamesul-si-fariseul

De Mitropolitul Athanasie de Limasol

Dragostea nu intră în cadrul șabloanelor rațiunii. Dragostea este mai presus de rațiune. Așa este și dragostea lui Dumnezeu. Ea depășește rațiunea oamenilor. Din această pricină nu putem judeca cu criterii raționale pe oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu. Pentru aceasta Sfinții lui Dumnezeu s-au mișcat după propria lor rațiune. Au avut o altă rațiune, nu rațiunea omenească. Și aceasta pentru că rațiunea lor a fost rațiunea dragostei.

Vezi articolul original 1.674 de cuvinte mai mult

„Câți sântem credincioși …”

(Paști, 1966)

„(…) Noi toți, nu fără uimire, ne uităm cât de repede s’a îndepărtat omenirea de Biserică, de Hristos. Pentru mine acest fenomen se explică prin faptul că iată, de mai bine de o jumătate de veac (din 1914) întreg pământul trăiește în atmosfera necontenitului fratricid, și nimenea nu se pocăiește de un asemenea păcat. Este firesc ca, într’o astfel de stare oamenii să nu îndrăznească a căuta către marea Lumină a lui Hristos, că noi toți sântem copii ai Făcătorului Celui Viu – a devenit ceva peste măsura puterilor lor, și de aceea se desfășoară atât de intens obșteasca apostazie.

Când eram în Grecia, în timpul războiului, ascultând spovedania oamenilor, le spuneam:

– «Ați uitat să-mi spuneți de un mare păcat al vostru …»

– «Care?»

– «Că sânteți ucigaș…»

– «Nu, nu sânt ucigaș, și de aceea nu aș putea spune acest păcat …»

– «Dar, ia spuneți-mi, în vremea războiului, când primeați vești că printr’o oarecare operațiune așa-zisul vrăjmaș a suferit mari pierderi, nu v’ați bucurat?»

– «Firește, căci ei au început războiul, ei sânt vinovați, și bine că i-au bătut.»

– «Deci vezi, dragul meu, oricum ai privi-o, din punct de vedere omenesc obișnuit, în duhul Evangheliei, aceasta înseamnă părtășie morală la ucidere, și deci păcatul cere căință.»

Nu văd ca oamenii să fi înțeles cum trebuie cele spuse mai sus, și de aceea nu le mai rămâne altceva decât să se lepede de viața după Evanghelie, să se îndepărteze de Hristos, să-și uite adevărata obârșie în planul duhului, și să se preschimbe în unii osândiți la moarte animalică. Și deci, a zidi o biserică lui Hristos în astfel de vremuri este o sarcină deloc ușoară.”

Sursa: ARHIMANDRITUL SOFRONIE: „Scrisori către Familia Protoiereului Boris Stark”