Urma IV

Vineri, 11  – se fac ultimele pregătiri pentru Oaspeții anunțați: Copiii! Cerul neguros amenință cu ploaie, și chiar începe să plouă. Emoțiile îmi scapă, pe alocuri, de sub chipiul stăpânirii de sine. Caut să le pun într-o ordine folositoare, așa încât să rodească bună-așezare și coerență în fapte. Ceilalți vor primi nu doar ce le spunem în cuvinte, uneori doar vorbe, cât, mai ales din starea pe care le-o transmitem în tonul vocii, în gestică, în mimică … Poate, totuși, îmi spune un gând fugar, nu vor veni: îi ține ploaia acasă! Ispită!

cu tihnă, ploaia

Nu i-am numărat, dar au venit mulți. Mici, mari și părinții lor. Cu greu s-a făcut loc pentru toți. Păt’uț a asistat oarecum „demn”, rezervat cât a putut el, la toată desfășurarea, sub cuvânt că nu luc’ă decât după pleca’ea tutu’o’. După îndelungi stăruințe i-am respectat, totuși, alegerea. Târziu, după plecarea tuturor, a mai bătut cineva în poartă, sfios, dornic a lua parte la întâmplarea noastră. Târziu.

Copiii – încântători, nu spun ceva nou! – au fost mai mult decât eficienți, adică peste așteptările mele: au fost atenți la rugăciunile de început și încheiere a lucrului, la explicații. Părinții – și ei, unii chiar s-au așezat și la lucru. Mă întreb dacă s-ar putea să fim normali tot timpul vieții, adică fără inhibiții, fără pretenții imaginare, fără orgolii, așezați în propria Viață, părtași la emoțiile și trăirile celor de lângă noi, cu atât mai mult cu cât „cei de lângă” sânt copiii noștri.

voia cea bună

Plouă.

Sâmbătă, 12 – O zi care începe sub un cer neguros, însă aerul e cald, chiar puțin încărcat, ca înainte de ploaie. O primă evaluare a lucrului desfășurat până acum este necesară:

U r m a de ieri este pronunțată, densă și lasă un gând ușor, de Libertate. Lucrăm fiecare lucrul său și totuși, am sentimentul lucrului în echipă, al solidarității, precum o sugestie palpabilă de răspuns la una dintre marile dileme: Solidaire où Solitaire?

Bogăția zilei, cu nimic mai prejos decât a celorlalte zile petrecute aici, adaugă la timpul schimbător (a și plouat, a fost și senin!) un drum până  în satul apropiat, care s-a arătat și o bună ocazie pentru a culege câteva imagini și niște flori. Spun câteva și niște, conștient de sărăcia cuvintelor în a zugrăvi încântarea stârnită de întâlnirea cu acele locuri, în lumina aceea, iată urme care nu se șterg, ci mai curând adaugă rost Vieții. O fărâmă din zicerea Psalmistului se găsește și aici. Cât s’au mărit lucrurile tale, Doamne, toate întru înțelepciune ai făcut! Psalmul 103: 24

Întoarcerea acasă oferă – iarăși! – o surpriză: lumea era în fierbere totală; pe de o parte se simțea nerăbdare, un soi de febrilitate șugubeață, pe altă parte chiar fierbea ceva, se pregătea un nou atentat la viața ascetică, în latura ei gastronomică! Dau la schimb o mie de cuvinte pentru o poză care să re-producă și aromele, și gustul, și nerăbdarea, și bucuria (all-in-one) „pacienților” [în înțelesul de „răbdători”] care eram. Miezul fierbinte al interesului și obiectul preocupării unei echipe restrânse, și ea parte din surpriză, a urmat docil etapele știute până la blidul fiecăruia dintre noi, până la ostoirea nesațului stârnit cu pricepere de Tibi, co-patronul întâmplării-de-cătră-sară. Despre gulaș, ce se mai poate spune?

          Duminică, 13 – drum de recunoaștere, la Mânăstiri: Călugăra și Slatina-Nera. Drumul – ca drumul, ne poartă știutor și mânecând către vecina Ciclova cea Montană, iară noi ne supunem. Facem ascultare, cum ar fi potrivit să spun, căci ținta petrecerii ne este o Mânăstire, „la doi kilometri spre Răsărit de Ciclova Montană de lângă orașul Oravița, izolată de zgomotele lumii cotidiene, în inima unor codri seculari” – după Istoricul Mânăstirii Călugăra. Ajuns-am fără grăbire, cum șade bine, dar, unor pelerini. În Sfânta Liturghie urmăm firesc drumul început din poarta casei, până dincolo de drum și dincolo de lume. Sântem doar o echipă în Rugăciune. Și mai apoi, ca o continuare firească a comuniunii în Iubire, la masa din Trapeza Mânăstirii, poftiți fiind de către Părintele Casian, Starețul obștii de la Călugăra, încheiem scurta ședere aici, la Înălțime.

Pe drumul de întors, Casa cu Platani așteaptă ca și noi să ne abatem, precum atâția oaspeți, sau mușterii, cum s-ar fi spus acum niște ani, pentru un cuvânt bun și un pahar cu apă ori o cafea. Adăstăm în curte, unde aflăm prilej de bucurie pentru ochi și răgaz pentru celelalte, fie o cafea, ori altăceva… Peste câtăva vreme aveam să primim ca surpriză, pe gazdele care acum lipseau și care n-au zăbovit a ne întoarce vizita, cu tot că mulțimea trebilor și a grijilor Casei îi împresoară în fiecare clipă. Daniela și Ionel STOIA, admiratori și iubitori, într-un cuvânt: prieteni.

După amiază continuăm a face ascultare drumului știutor de înălțimi și vecinătăți duhovnicești, și cercetăm încă un Loc de închinare și viețuire întru cele ale Veciniciei: Mânăstirea Sfânta Cuvioasă PARASCHEVA de la Slatina-Nera, al cărei început a fost pus acum douăzeci de ani. Ajunsul ne-a fost întâmpinat cu aceeași Dragoste, fărâmă a Celei dumnezeiești, care sporește Bucuria întâlnirii între suflete. Lumina din privirile gazdelor, care trădează pe aceea din inimi, ne călăuzește pe cărările discrete ale rugătorilor, lăsând ne-rostite multe întrebări și dând răspunsuri la nedumeriri ascunse. Scopul vizitei, unul tehnic mai curând, a fost copleșit cu blândețe de filoxenia gazdelor. Am venit să punem la punct amănuntele legate de expunerea icoanelor rodite prin truda mâinilor noastre și am primit Pace și bunăvoire. Gândesc la zicerea «Omul sfințește Locul.» și îmi amintesc de prima vizită aici, acum cincisprezece ani; atunci am văzut un loc însemnat de o bisericuță, toaca și o baracă. Azi privirea se bucură de bogăția prezenței Omului, de roadele lucrării sale în Rugăciune.

Spre târziul Serii, călăuziți de malul stâng al Nerei, cercetăm singurătatea bogată în iscoditori a Irinei Mavrodin: lărgimea inimii se citește peste toată deschiderea Locului ales spre viețuire în adevăr, în ne-compus, în rânduială intimă Firii, în buza Veciniciei. Îmi amintesc un cuvânt, în Jurnal-ul lui Ștefan Luchian: „… nu după Natură, ci în duhul ei…”

Urmaaa III

Miercuri, 9 – lucrurile încep a curge, se arată, deja, în-chipuirile care vor primi Viață prin Culoare. Văzduhul psalmodiază și luminează atât cât cuprinde, Ochiul mărturisește fără ascunzișuri toate câte îi cere Inima, iar Mâna face ascultare de toate. Peste toți și toate, Lumina!

mici indiscreții
intersectări
în Pacea Locului
scriere pe Lumină

În  U r m a  zilei se alege, ne alegem cu ecou de toacă, una „de curte” să spunem, și cu surpriza unei seri de pomină, adică de care nu s-ar rușina nimeni să povestească dar asupra căreia voi păstra discreție. Din  egoism, poate.

toaca și tocașul (nu «tocător»-ul)

Joi, 10 – început calm, ca și până acum, dacă nu țin seama (și nu țin!) de omeneștile alcătuiri generatoare de zgomote. … și de gânduri păgubitoare de inspirație.

dincoace de
niște vânători
unghiuri, viziuni

Vegheați de grija vigilentă și atotcuprinzătoare a lui Gombi (chiar pe el nu-l pot omite!) și de cercetarea prudentă a altor patrupede care-și flutură stindardele cozilor stufoase printre crengile care umbresc Atelierul, depănăm tușă după tușă povestea Picturii țărănești pe sticlă, reiterată de generații după generații după măsura trăirii, cu modulații acordate fiecărei inimi. Căutăm aceleași acorduri, sub același Cer, însă în alte vremi. Facem cunoștința unui consătean, și al nostru pentru răstimpul locuirii aici, în Socolari: Pătruț, sau Păt’uț după pronunția sincopată pe r, atât de proprie! P’omite ca mâine, la acțiunea comună cu iubitorii sau doar curioșii de Pictură pe sticlă, să fie p’ezent și activ. Seara, ah, Seara!… încheie o zi, a câta?

Uimirea ca «Urma» -II-

Prin bătătură

Duminică, 6 Iulie, în fapt a devenit, prin forța împrejurărilor, Luni, 7. Așadar, prima zi a însemnat prima urmă, îngrijorată, parcă: «s-a dus o zi!», care s-a șters curând, lăsând primatul îmbrățișărilor de bun venit / bun găsit, urmat de bucuria vederii împrejurimilor și de, mai ales, bună-așezarea în cele ce aveau să rodească numitul, de către gazde, Simpozion. Inspirat. Virtualitatea a cedat Realității și a fost Seară, ce seară!

… oameni și verde
un LOC sub șopru
… alt LOC, la urma umbrei

Marți, 8 – deja am intrat, de ieri, în firesc: știm ce vrem, rămâne să făptuim. Cele petrecute deja, adieri de prin coclauri, scânteieri de ape, foșnet tainic, adâncuri cutreierate de umbre, au deschis Inimile către luare-aminte: nu eu ci Tradiția, cei vechi sânt la rădăcini. Cele de azi dau tribut  și rodesc numai întrucât se hrănesc din Realitate iar nu din iluzia zilei trecătoare.

Izvoadele, vechile modele sânt cele care ne adie duhul curăției celor de demult, prospețimea privirii lor căutând spre Cel veșnic.

Desenul, asimilat tainic Planului cel din Vecie, Culoarea – întruparea Cuvântului și Aurul – lucrarea sfinţitoare a Duhului, au rămas până azi „la vedere” celor care au Ochi de văzut și de cercetat și Inimă de bucurat. Iată, și aici, Chipul treimic care structurează și guvernează totul, Căruia și noi îi răspundem, în felul nostru: ale Tale, dintru ale Tale – Ție aducem de toate și pentru toate!Ecfonisul Anaforalei din Slujba Sfintei Liturghii /[1]

Şi a fost seară, din nou … ce Seară!


[1] Semnifică actul de Smerenie prin care omul recunoaște că totul vine de la Dumnezeu, către Care se îndreaptă cu recunoștință, jertfind cele materiale pentru cele vecĭnice;

Oameni puși pe lucru
Pătruț asistând
așteptare, cumva

Simt dinspre Cuhnie[1] cum Hazeaica[2] amenință să nu ne cruțe asceza: bucate simple, dar îndelung cântărite, îmbie la neîndurare, iar noi supunându-ne nu iertăm nimic. Aveam să cercăm, între altele, și acest adevăr zi după zi, de câte trei ori, făr’ a mai socoti pauzele „de cafea”, „de lubeniță”, „de plăcinte” și alte, multe cazne date de neputința de a birui toate câte ne-au fost îmbiate discret, dar cu fermitatea gingașă a Dragostei.


[1] Bucătărie;

[2] Gospodina, stăpâna Casei;

Uimirea din «Urma» -I-

Doamne, bine este nouă a fi aici
[Evanghelia după Matei: XVII, 4]

Urma
din urmă va fi cea dintâi
scrisoare către Mo-Jó

         Cu anevoie este să începi a povesti oarece despre întâmplări și trăiri petrecute în urmă cu ceva timp mai îndelungat de o zi-două; ori acum, când scriu presat de neîmpliniri, de legăturile promisiunilor încă nedezlegate în fapte, cred că nici nu am atât a povesti cât, mai curând, a pune cap-la-cap gândurile (-urme) pe care le-am găzduit când cu neîncredere în ceea ce pot face acolo, la Socolari, când cu uimire nouă (chiar așa: uimire nouă!) ca atunci când descoperi frați pe care nu îi credeai aflându-se aievea în astă lume.
         Tehnic – vorbind la zi – au fost, între 6 și 15 Iulie, puține clipe în care să nu știm unul de altul, acelea fiind poate cele de răgaz întru odihna ostenelilor de peste zi. Care osteneli nici măcar nu le pot numi așa, întrucât Urma
aceea de har a hrănit în tot răstimpul împreună-aflarea noastră. Așadar, tehnic, nouă-zece zile sub semnul întrebării: Icoana pe sticlă
; zile pe care le-am trecut în firescul clipelor de nedespărțit una de alta, în firescul din urma sigură a pensulei, sigură nu în sine ci în perspectiva împărtășirii roadelor darului zugrăvirii către cei care afla-se-vor mângâiați, chiar bucurându-se la vederea lor. Tămăduirea nedumeririlor noastre va îmboldi sub umbrirea aceluiași Har și dumirirea de sine a fraților pe care îi agrăim prin fețele acestea de dincolo de sticlă.
         Afectiv, însă, nu pot despărți chemarea la împreună-lucrare întru părtășia Darului, de întâmpinarea cu drag, de Co-mesenia firesc-cotidiană, de Smerenia îndatoritoare, de Răbdarea îngăduitoare, de Lumina chipurilor celor trăitori acolo, în Casa și curtea unde „nu am simțit, o clipă măcar, nevoia de a ieși chiar și câțiva pași dincolo de gard.” – Ioana B.

Viaţa Sfântului Patrick, apostolul Irlandei. Platoşa Sfântului Patrick

Gândind cu Dragoste la nepotul Patrick:

Sfântul Munte Athos

Sf. Patrick al Irlandei

Puţini sfinţi au o viaţă mai mişcătoare şi mai plină de îmbărbătare decât Sfântul Patrick, ocrotitorul şi apostolul Irlandei. Cunoaşterea ei o datorăm Mărturisirilor scrise de Patrick însuşi, una din rarele autobiografii ale unui sfânt. Folosindu-ne de aceste Mărturisiri vom încerca şi noi în continuare să-l prezentăm pe acest mare sfânt, atât de puţin însă cunoscut în ţara noastră.

Patrick s-a născut se pare într-un sat de pe coastele de apus ale Marii Britanii, în jurul anului 381, din părinţi britano-romani (celţi romanizaţi). Se trăgea dintr-o familie preoţească: tatăl lui era diacon, iar bunicul său fusese preot. Însă în ciuda acestui fapt, încă de tânăr Patrick s-a îndepărtat de credinţa în Dumnezeu şi de Biserică.

Apoi, când avea doar 16 ani, peste familia lui s-a abătut nenorocirea. Piraţi irlandezi păgâni, cu care romanii erau în război, au năvălit pe coastele Britaniei pustiind totul în cale. Întreaga familie a sfântului a…

Vezi articolul original 1.783 de cuvinte mai mult

Vindecare de boala fariseismului, Mitropolitul Athanasie de Limassol

Precum la Troia, de demult …

Sfântul Munte Athos

icoana-vamesul-si-fariseul

De Mitropolitul Athanasie de Limasol

Dragostea nu intră în cadrul șabloanelor rațiunii. Dragostea este mai presus de rațiune. Așa este și dragostea lui Dumnezeu. Ea depășește rațiunea oamenilor. Din această pricină nu putem judeca cu criterii raționale pe oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu. Pentru aceasta Sfinții lui Dumnezeu s-au mișcat după propria lor rațiune. Au avut o altă rațiune, nu rațiunea omenească. Și aceasta pentru că rațiunea lor a fost rațiunea dragostei.

Vezi articolul original 1.674 de cuvinte mai mult