Se află în grădina Sfintei Mânăstiri stavropighiale ”Sfântul IOANN botezătoriul” - Essex, GB

„Câți sântem credincioși …”

(Paști, 1966)

„(…) Noi toți, nu fără uimire, ne uităm cât de repede s’a îndepărtat omenirea de Biserică, de Hristos. Pentru mine acest fenomen se explică prin faptul că iată, de mai bine de o jumătate de veac (din 1914) întreg pământul trăiește în atmosfera necontenitului fratricid, și nimenea nu se pocăiește de un asemenea păcat. Este firesc ca, într’o astfel de stare oamenii să nu îndrăznească a căuta către marea Lumină a lui Hristos, că noi toți sântem copii ai Făcătorului Celui Viu – a devenit ceva peste măsura puterilor lor, și de aceea se desfășoară atât de intens obșteasca apostazie.

Când eram în Grecia, în timpul războiului, ascultând spovedania oamenilor, le spuneam:

– «Ați uitat să-mi spuneți de un mare păcat al vostru …»

– «Care?»

– «Că sânteți ucigaș…»

– «Nu, nu sânt ucigaș, și de aceea nu aș putea spune acest păcat …»

– «Dar, ia spuneți-mi, în vremea războiului, când primeați vești că printr’o oarecare operațiune așa-zisul vrăjmaș a suferit mari pierderi, nu v’ați bucurat?»

– «Firește, căci ei au început războiul, ei sânt vinovați, și bine că i-au bătut.»

– «Deci vezi, dragul meu, oricum ai privi-o, din punct de vedere omenesc obișnuit, în duhul Evangheliei, aceasta înseamnă părtășie morală la ucidere, și deci păcatul cere căință.»

Nu văd ca oamenii să fi înțeles cum trebuie cele spuse mai sus, și de aceea nu le mai rămâne altceva decât să se lepede de viața după Evanghelie, să se îndepărteze de Hristos, să-și uite adevărata obârșie în planul duhului, și să se preschimbe în unii osândiți la moarte animalică. Și deci, a zidi o biserică lui Hristos în astfel de vremuri este o sarcină deloc ușoară.”

Sursa: ARHIMANDRITUL SOFRONIE: „Scrisori către Familia Protoiereului Boris Stark”

Tarkovski&Solonițîn

ANDREI TARKOVSKI jr. : „După declarația tatei de a rămâne în Occident, toți au întors spatele familiei noastre”

Despre cum era Tarkovski în viața de zi cu zi, ne-a povestit fiul său, Andrei Tarkovski Junior.

Andrei Tarkovski Junior are 45 de ani. Locuiește în orașul Florența, în același apartament pe care marele regizorul l-a primit atunci de la instituțiile italiene și în care a mai apucat să trăiască din păcate destul de puțin.

Andrei Andreevici a sosit în Moscova doar pentru trei zile. La 300 km de capitală, în satul Miasnoe din regiunea Riazanskaia, el visează să pună pe picioare și un muzeu al tatălui său. Tarkovski Junior de o viață se preocupă de popularizarea artei părintelui cunoscut, fiind și președintele Institutului Internațional Andrei Tarkovski.

Cu câteva ore înainte de zborul său, el și-a făcut timp să răspundă la întrebările corespondentului publicației „Strict secret”, dl. Igor Obolensko.

– Andrei Andreevici, Dvs. trebuie să iubiți filmele lui Tarkovski?

Nu trebuie, dar le iubesc. Și le iubesc nu pentru că sunt filmele tatălui meu. Primul film Tarkovski pe care eu l-am văzut a fost „Oglinda”. Când eram mic, de trei-patru ani, am fost prezent la filmări. Îmi amintesc anumite scene, foarte bine îmi amintesc de scena cu incendiul… Apoi, a fost „Stalker”. M-am dus la cinema, am mers special undeva pe lângă Moscova, că doar filmele tatei rulau în cinemauri de mâna a doua, puterea se uita la tata de sus. De atunci, am iubit foarte mult filmele lui Tarkovski. Fiecare într-un alt mod.

– Dar nu aveți o carte scrisă despre tatăl Dvs.?

Nu. Nu m-am hotărât să mai scriu, deoarece toți scriu…

– După mine, scriu și aceia care poate au trecut o dată pe lângă Tarkovski…

Da, da, de aceea nici nu-mi vine să scriu, prefer să fac altceva. Eu dețin o arhivă impresionantă de-a tatălui, am strâns toate materialele din Florența. Eu însumi public cărți, jurnale, tot timpul îi dedic moștenirea.

– Spuneți-mi, când ați aflat de jurnalele lui Tarkovski?

Imediat după moartea tatei, probabil în 1987 când aveam șaptesprezece ani. Prima ediție a fost tipărită în Germania, în două volume. De această ediție s-a ocupat mama, eu nu am participat. Pe lângă însemnările tatălui meu, au fost anexate și scrisori și amintiri de-ale mamei.

Cu puțin timp înainte de plecarea mea, mama reușise să pregătească o carte, și în final, în Franța a fost publicat un fel de fotobiografie a tatei, fotografiile din arhiva familiei fiind însoțite de comentarii de-ale mamei. E adevărat, mama spunea în rusă, iar traducătorul nota pe loc în limba franceză, ne-am dorit ca mama să reușească să vadă cartea. Așa că, în prezent eu nu am o variantă a textului în limba rusă. Dar îmi doresc mult ca această carte să fie publicată și în Rusia.

– Dar vă amintiți ce ați simțit când ați citit pentru prima dată toate acestea?

Da, a fost foarte interesant. În general, tata era o persoană comunicativă și chiar până la lectura aceasta știam multe. Nu a fost ceva ce ar fi ascuns acolo. De aceea, jurnalele sale pentru mine nu au adus surprize. Singurul lucru pe care nu îl știam este suferința cauzată de boală. El își ascundea suferința, nu voia să ne atingă pe noi copiii. Acesta este lucrul care m-a impresionat cel mai mult.

– Dar cum scria el?

El nota în jurnal în fiecare zi. Sau se străduia s-o facă. În timpul filmărilor scria mai puțin, asta pentru că el avea și jurnale de lucru. Pentru fiecare film în parte – jurnale ce sunt mai tehnice, dar la fel de interesante.

El avea genul său de disciplină – să se așeze și să înceapă să scrie. El și pe mine mă forța să scriu. Dar, din păcate, eu nu am răspuns propunerii lui. Eu sunt o fire nestatornică, acesta este defectul meu. Dar tata se străduia. El era o persoană care lucra metodic, iubea să lucreze sistematic. Spre exemplu, la „Sacrificiul” se aude fraza – „în permanență trebuie făcut câte ceva”. Fără a conta ce. Spre exemplu, omul se trezește de dimineață, ia un pahar, îl umple cu apă de la chiuvetă, se apropie și îl varsă în toaletă. Chiar și asta trebuie făcut în fiecare zi, pe parcursul întregii vieți.

– De ce?

Atunci ceva o să se întâmple. Adică, este obligatoriu să fie făcută o anumită acțiune în permanență. Poate sună puțin neobișnuit, dar așa era ideea lui. Și a scris în jurnal până în ultimele zile, cât a putut. Ultima însemnare este din luna noiembrie. Iar în decembrie a murit.

– Ați trăit o poveste destul de dramatică odată cu plecarea din țară. După ce Tarkovski a anunțat că va rămâne în Europa, pe Dvs. nu v-au lăsat să mergeți la părinți.

Este o poveste complexă. Tata plecase să filmeze „Nostalgia”. Proiectul filmului începuse în 1979 sau chiar mai înainte. La Moscova, împreună cu Tonino Guerra au scris scenariul filmului, o parte din film trebuia să fie filmată aici, restul în Italia. La început, povestea a fost puțin alta, în total au fost 5 – 6 versiuni, cum se întâmpla de obicei la Tarkovski. Scenariul a fost schimbat chiar și în timpul filmărilor, a fost un proces fără sfârșit. După „Stalker” a început catavasia, acest episod al coproducției cu Italia. Totul a decurs într-un mod extrem de complicat. Tata nu lucra, se ocupa de contract, de înțelegeri. În concluzie, totul s-a desfășurat cu totul altfel decât fusese planificat inițial.

După ce filmul „Nostalgia” a fost finalizat în anul 1983 și prezentat la Festivalul de Film de la Cannes (unde a și primit premiul pentru regie, premiul FIPRESSI și cel al juriului ecumenic – adăugire de la autor), din nou au început supărările. Atunci în Franța se afla Serghei Bondarciuk, care și încerca să-l discrediteze pe tata. Și tata a înțeles că dacă v-a reveni în URSS, atunci nu va mai filma nimic. Cel puțin în acea perioadă. Și s-a decis să rămână, spunând, că vrea să realizeze câteva proiecte – „Boris Godunov”, „Hamlet”, care nu erau acceptate aici pentru a fi date publicului. Nu a dorit să renunțe la cetățenia sovietică, el doar și-a dorit să lucreze în Occident. Dar nu i-au permis. Atunci a și ținut conferința de presă de la Milano.

Cu alte cuvinte, tata și mama au rămas, iar pe mine, în următorii ani, nu m-au lăsat să plec. Părinții erau în străinătate, mama era regizor secund la filmul tatălui, iar eu eram ostatec. M-au lăsat să plec doar când au aflat că tata are cancer și că boala lui nu se poate vindeca.

– Dar cu cine ați locuit în această perioadă?

Cu bunica din partea mamei. O cheamă Anna Semenovna Egorkina. De profesie croitoreasă, cosea rochii, făcea lucruri foarte frumoase. Într-un alt context, poate că ar fi devenit un creator de modă de succes. Ea îi făcea mamei toate rochiile. Mama nu cumpăra niciodată haine de la butic, la recepții mereu îmbrăca rochiile făcute de bunica. Avea o imaginație fabuloasă. Niște mâini uimitoare. Când a început să aibă probleme cu vederea, ea lucra de la vârsta de 14 ani, practic cosea pipăind lucrurile.

– Așadar, părinții erau în Italia, Dvs. erați în Moscova. Puteați să țineți legătura cumva?

Prin telefon. Când ei au plecat, eu aveam 12 ani, și ne-am mai văzut când am împlinit 16. Pentru un băiat, credeți-mă, nu este o perioadă ușoară.

– În afară de asta, probabil că în Moscova ați fost nevoit să auziți tot felul de vorbe bune despre tatăl Dvs.?

Auzeam, dar nu le luam în seamă, despre el tot timpul se spunea câte ceva. Iar în acea perioadă am și vorbit puțin, după ce tata a declarat că va rămâne în Occident, toți ne-au întors spatele și au dispărut cumva. Atunci toți se temeau de ceva.

– Dar cum se purtau cu Dvs. la școală?

În mod obișnuit…

– Sau acolo nu știau cine este Andrei Tarkovski?

Nu, știau. Pur și simplu, profesorii erau decenți, la fel și școala.

– Dar Dvs. înțelegeați de ce nu vă vedeați părinții?

Desigur. Doar văzusem toate acele întâmplări cu birocrația sovietică, când fiecare film era „disecat” vreo câțiva ani. În 20 de ani, tata a filmat doar patru pelicule.

– Nici mama Dvs. nu vă putea vizita?

Nu, nu putea. Dacă ar fi venit, nici pe ea nu ar mai fi lăsat-o să plece apoi.

– Ați întrebat-o pe bunica de ce se întâmplă toate astea?

Nu, înțelegeam că tata vrea să facă filme. A spus că vrea să lucreze trei-patru ani în străinătate. Eu doar așteptam plecarea, eram sigur că o să plec, absolut sigur eram că mai devreme sau mai târziu asta o să se întâmple. În capul meu, lucrurile se separaseră cumva. Și asta m-a ajutat. Și tata îmi spunea că ne vedem în curând, îmi spunea asta de fiecare dată la telefon. Desigur, acești ani de despărțire au fost grei.

– Probabil, atunci când vă suna tata, imediat convorbirea era și ascultată.

Da, ascultau, și scrisorile le deschideau. Dar era ceva normal. Asta s-a întâmplat nu numai după plecarea lui, telefonul nostru mereu era controlat.

– Dar bunica nu vă spunea, de ce nu poate el trăi aici și să facă filme sovietice?

Nu, pe tata toți l-au susținut. Și mama, și restul înțelegeau perfect cine este Tarkovski și că pentru el arta este cel mai important lucru. Nimeni din familie nu l-a învinuit de ceva vreodată. Nu, în niciun caz… Era un om de artă și a trăit pentru a face filme.

– Dar cu bunicul vorbeați? Arseni Tarkovski era un poet mare și o personalitate marcantă.

Când era tata aici, vorbeam. Dar pe urmă… Decizia tatălui de a rămâne în străinătate ne-a îndepărtat puțin, deoarece Arseni Aleksandrovici era împotriva acestui lucru, nu era de acord ca fiul să nu se mai întoarcă. Pe bunicul l-am văzut doar de câteva ori. Am mers cu tata să-l vizităm, nici tata nu vorbea prea des cu el. Se iubeau, dar era o iubire la distanță.

– Arseni Tarkovski era un poet cunoscut în acei ani?

Era faimos printre oamenii cunoscători.

– La școală ați spus că poetul Dvs. preferat este Arseni Tarkovski?

Am spus că el e poetul meu preferat, dar profesorul imediat a schimbat tema. Atunci numele bunicului era oarecum tabu…

– Este adevărat că nu a fost lăsat să meargă la înmormântarea fiului său? Arseni Tarkovski a mai trăit doi ani după moartea lui Andrei…

Eu nu vă pot spune acest lucru cu exactitate. Pesemne că era deja bolnav, și i-ar fi fost greu să călătorească, chiar și din punct de vedere psihologic.

– Iar Dvs. ați mers să vă luați rămas bun? Când s-a petrecut asta?

În ianuarie 1986. Deja împlinisem 15 ani, tata, practic, nu mă știa. Eu și bunica am putut zbura la Paris deoarece președintele francez Mitterrand a adresat o telegramă lui Gorbaciov cu rugămintea să ne dea voie să plecăm. Mama ne-a întâmpinat la aeroport, și jurnaliști. Din avion am fost însoțiți de serviciul de protecție al președintelui. Ne-au urcat într-o mașină fără niciun control, nimic. Tata nu ne-a putut aștepta, el nici din pat nu se mai putea ridica.

– Ați reușit ușor să găsiți o cale de comunicare cu mama?

Cu mama, da. Doar vorbisem des la telefon. Desigur, ei încă mă vedeau ca pe copilul de unsprezece ani, iar eu eram deja un tânăr de cincisprezece ani. La început am locuit în vila Marinei Vladi și a lui Leon Schwarzenberg undeva lângă Paris. Soțul Marinei a fost medicul tatei. Ulterior, am închiriat un apartament în Paris. Tata venise în acest oraș pentru tratament, așa îl sfătuise Slava Rostropovici. Se considera că aici este cea mai bună școală de oncologie din Europa.

– Mutarea la Paris a fost surprinzătoare pentru Dvs.?

Ne-au lăsat să plecăm în decursul unei zile, noi nu am știut nimic despre călătoria respectivă. Ne-au sunat acasă, apoi au venit de la KGB, ne-au urcat într-o mașină, ne-au dus la ambasadă pentru viză. Mi-a fost dat un pașaport, deși la momentul respectiv eu nu împlinisem 16 ani. Nici nu a trebuie să cobor din mașină, ei au făcut totul, o oră am mers cu mașina fără un scop. Și ziua următoare ne-au dat drumul, am avut zborul. Totul s-a rezolvat în decursul a 24 de ore.

– Aparent, s-a pregătit ceva din timp.

Nu, nu cred că s-au pregătit din timp, ci pur și simplu au primit indicații de la Gorbaciov – dați-le drumul imediat. Așa mi-a spus el ulterior.

– Gorbaciov personal v-a spus asta?

Ne-am întâlnit de mai multe ori. Desigur, după mulți ani de la plecarea noastră la tata. Mihail Sergheevici a fost prezent în Moscova la serata dedicată tatălui. Foarte mult, patruzeci de minute, a vorbit despre acea perioadă și despre cum s-a ajuns la istoria aceasta cu tata.

– Pentru Dvs. a fost un șoc când ați ajuns la Paris?

Pentru mine nu, deoarece în toți acești ani m-am pregătit în permanență să plec, cu gândul trăiam între Rusia și Vest. Îmi imaginam, normal, ce poate să-și imagineze un băiat din Uniunea Sovietică când pleacă în Vest. Dar nu am fost afectat. Cel mai șocat am fost când l-am văzut pe tata la spital. Mie nu-mi spusese nimeni că este bolnav și că are cancer. În ziua sosirii, mi-au spus doar că tata are o infecție la plămâni și de aceea nu poate veni. Deși, bunica știa totul încă din Moscova. Eu nici acum nu pot înțelege de ce nu mi-au spus adevărul. După asta, toate celelalte – Vestul, Parisul, plecarea din Uniunea Sovietică – au trecut în plan secund.

– Ați înțeles că, practic, ați sosit și veți petrece ultimele zile împreună cu tatăl.

Într-o oarecare măsură da, deși speram că se va face bine. În decursul acelui an, au fost momente când se simțea mai bine. Am reușit să mergem la o cafenea și să bem o bere împreună, să ne odihnim la mare.

– Vă era ușor împreună cu el?

Cu el îmi era tare ușor. Mereu am avut relații bune. Mă iubea foarte mult, și eu pe el desigur. Deși tata era un om dificil, nu doar o dată am discutat cu el în contradictoriu. Din ce motive? În acea vreme, discuțiile erau prostești – despre muzică. Eu ascultam ceva, iar tata îmi zicea că asta nu e muzică, e zgomot. În principiu, el avea dreptate. Și totuși, la acea vârstă asta îmi dădea o stare de indignare.

– Dar tatăl Dvs. vă spunea cu ce ar trebui să vă ocupați?

Da, da, el avea totul deja planificat. Eu trebuia să fac filme și să lucrez cu el. La început să învăț, și apoi să filmez singur. Nu l-am contrazis.

– Dar știați că nu veți face asta?

Da, atunci nu voiam să mă ocup cu asta. Am intrat la universitate, doi ani am studiat fizica. Apoi, am trecut la facultatea de filologie.

– Câți ani aveați când ați aflat că aveți un frate mai mare și, desigur, că tatăl Dvs. înainte de a o întâlni pe mama Dvs. a mai avut o altă familie?

Eram mic dar am fost bucuros că am un frate. Și am văzut ca pe un lucru normal faptul că a mai fost o familie înainte de noi. Și mama, înainte să se întâlnească cu tata, mai fusese căsătorită, eu am crescut împreună cu sora mea vitregă mai mare, Olga. Ea astăzi locuiește la Paris, se ocupă cu creșterea fiicei… Este căsătorită cu un italian.

– Tarkovski, probabil, era înconjurat de oameni interesanți.

Alături de tata mereu era interesant să fii. Dacă este să vorbesc despre cele mai luminoase amintiri din copilărie, atunci pot spune că ele sunt legate de Vladimir Vîsoțki, care venea des la noi în vizită. Mi-l amintesc foarte bine. El venea la sărbători undeva la ora nouă seara. Mă scotea pe balcon și-mi dăruia un foc de artificii. Spunea că-l ține în mâini. Anume, când începea focul de artificii, își desfăcea palmele și spunea – asta este pentru tine. Eu așa îl și numeam – «unchiul Foc de artificii». Eram convins că el a adus focul de artificii.

– Tarkovski a fost prieten apropiat și cu Serghei Paradjanov?

Da, sigur. Paradjanov des era la noi. Și noi am călătorit la el la Tbilisi. Tata a ținut acolo niște cuvântări, am petrecut în Georgia vreo zece zile.

– În Tbilisi mi-au povestit un episod amuzant, ce a avut loc, se pare, în timpul venirii lui Tarkovski în Georgia. După ce l-a întâmpinat pe tatăl Dvs. la gară, Paradjanov a mers cu el să se plimbe pe bulevardul Rustaveli. Numele lui Tarkovski era cunoscut, dar fizic nu-l știa aproape nimeni. Și Paradjanov a hotărât să profite de acest lucru. El le propunea trecătorilor: „Vreți să-l vedeți pe Tarkovski în carne și oase? Dați 3 ruble”. Primind banii, Paradjanov spunea: „Uitați-vă, el este”. Și-l arăta pe tatăl Dvs. care mergea cu el.

În permanență făceau glume pe seama lui, tata era un om uimitor. Tata, știind de situația financiară complicată a acestuia (nici lui Serghei nu-i permiteau să filmeze), i-a dăruit un inel. Și după moartea tatei, Paradjanov mi-a înapoiat acest inel. Mi l-a dat când ne-am întâlnit la Paris. Era internat în aceeași clinică unde a murit tata. Acest inel este acum la mine, îl păstrez ca pe o relicvă. Un astfel de ineluș obișnuit din aur cu pietricele din safir nu are nicio valoare materială deosebită…

Serghei l-a iubit mult pe tata, îl considera cel mai bun regizor. Nu uit cum m-a plimbat prin Tbilisi arătându-mi toate acele străduțe, muzeul Pirosmani. Avea un dar fantastic de a povesti. Și tata era un bun povestitor, dar Paradjanov era mai fermecător. Avea o casă uimitoare, camera în care locuia…

– …și unde, tot timpul, când ploua, din tavan pica. Pentru a proteja cumva locuința, Paradjanov a atârnat o umbrelă de tavan. Și toți se uimeau, ia uite, câtă originalitate. Situația era asemănătoare cu cea a părinților Dvs. Am citit că Sophia Lauren, vizitându-l pe Tarkovski și văzând prin toată casa borcane cu apă, a exclamat: „O, Doamne, el adună apă sfântă!”. Dar la părinții Dvs. acoperișul era stricat.

Da, asta se petrecea în primul lor apartament din Moscova, era o clădire veche. De toate se întâmplau. Spre exemplu, se lua curentul. Tata nu avea posibilitatea să câștige bani, nu-i dădeau de lucru. Să lucreze doar de dragul de a lucra, el nu a vrut să se coboare la acest nivel. El voia să facă filme. În Uniunea Sovietică nu era ușor să faci asta.

– Într-un final familia Dvs. s-a stabilit în Italia?

Tatei i-a plăcut Italia și voia să trăiască în această țară. La Paris a ajuns din cauza bolii. Dar în Florența voia să trăiască și să lucreze. Și mie mi-a plăcut foarte mult acest oraș. Eu am rămas în Florența, trebuia să merg la școală, iar tata a mers din nou la Paris. Mai târziu, eu am mers acolo la înmormântare. Când a murit, eu nu i-am fost alături. Din păcate. Din nou nu mi-au spus. A nu știu câta oară…

– Tarkovski înțelegea că zilele îi sunt numărate?

Nu, nu cred. Starea lui se înrăutățea, dar câteodată cancerul dă speranțe, momente de ameliorare a bolii alternează cu altele de agravare. Și în acest caz e greu de spus, și pentru medici este imposibil să prognozeze. În Suedia, când i s-a stabilit diagnosticul, i-au spus că mai are doar o lună de trăit. Iar el a mai trăit un an.

– Se gândea la sănătatea sa cu febrilitate, avea grijă de sine?

Lui nu-i plăcea atât de mult să urmeze un tratament, cât îi plăcea tot ce avea legătură cu aceste practici spirituale, și în acei ani erau foarte populare. Mergea la Djune, se împrietenise cu ea, se trata și învăța de la ea, toate astea îl interesau. Cerceta ce-i cu yoga, cu meditația.

– Tarkovski era fatalist?

El își accepta soarta. El notează în jurnal într-un mod destul de interesant, fiecare știe că va muri. Toți știu că mai devreme sau mai târziu acest lucru se va întâmpla. Dar când omul știe exact data la care se va întâmpla, atunci devine de nesuportat.

Cu toate acestea, el avea energie, până la sfârșit a scris proiecte de filme. Dacă ne uităm la însemnările sale făcute cu o lună înainte de a muri, o să vedem și ce filme voia să facă. Avea o forță uimitoare, el a fost convins până la sfârșit că se va face bine.

În ultimele două săptămâni, tata nu a mai putut scrie fiind sub efectul morfinei. Avea dureri atât de mari, încât nu mai simțea nimic… Într-un final, inima nu i-a mai rezistat, boala a avansat atât de mult, încât organismul a cedat. Dar până la acest moment, în permanență nota că trebuie să trăiască, trebuie să lucreze.

– Spuneți-ne câteva cuvinte despre soarta mamei. Cu Larisa Kizilovaia, Tarkovski s-a cunoscut pe platoul de filmare?

Da, la filmările pentru „Andrei Rubliov”. Eu cred că părinții mei erau firi ce se completau reciproc. Tata avea nevoie de o femeie energică, de un om puternic. Pentru a fi alături de tata, trebuia să posezi o putere fantastică. Să fii o persoană de caracter, cu energie. Iar mama și-a dedicat lui viața întreagă, i s-a dăruit deplin pe ea însăși.

După decesul tatei, mama a trăit datorită energiei sale – a pus pe picioare un fond, s-a ocupat cu promovarea artei lui, a încercat să creeze câte ceva. Acesta este singurul lucru care a menținut-o. Și datorită ei, cărțile, jurnalele au fost publicate.

Eu și mama am fost destul de apropiați. Ea avea un caracter puternic. A făcut astfel încât ca tata să poate doar să lucreze. El nu știa cine plătește facturile, pe el partea materială a vieții nu-l privea. Totul își luase mama asupra ei. Cel mai important era să nu-i distragă atenția, cel mai important era ca el să lucreze, cel mai important era liniștea. Dacă tata scria, toți prin casă mergeau pe vârfuri…

Ea s-a stins după zece ani, pentru că nu mai avea un sens ca să trăiască. Ea l-a iubit nebunește. Câteodată, când vorbea despre asta, era tristă. Eu m-am și supărat pe ea din cauza asta, îi spuneam – trăiește, trebuie să trăiești, trebuie să continui. Simțeam că în interiorul ei se rupsese ceva.

Dar nu a putut trece peste moartea lui…

– Cine dintre părinți era mai înțelept?

Probabil, tata. El era inteligent, mereu a avut o intuiție extraordinară. Chiar un fel de intuiție feminină, după cum se zice, o intuiție mare, uimitoare. Cu ajutorul ei reușea să cuprindă tot, chiar și atunci când nu înțelegea esența întrebării nevorbind limba. Mama era o persoană emoțională. Se completau reciproc. În spatele unui bărbat puternic, trebuie să fie o femeie puternică.

– Este adevărat că părinții vorbeau cu „Dvs.” între ei?

Da, aveau așa un joc – nu un joc, ci mai degrabă, un respect reciproc.

– Adică, se adresau folosind prenumele și patronimicul?

Nu, doar prenumele – Larisa, Andrei, dar cu „Dvs.”

– Ce interesant!

Straniu, dar interesant.

– Viața în Europa pentru familia Dvs. s-a dovedit a fi mai ușoară din punct de vedere material?

Acolo a fost mai ușor. Apoi, desigur, toți banii au mers pe tratament. Dar mulți bani nici nu a avut. A filmat doar aceste două pelicule. A cumpărat o casă micuță. Geniul este un lucru, iar legile pieței cinematografiei – altceva. Tata a fost nevoit să renunțe la drepturile de autor pentru a primi bani pentru film. În final, după acesta au rămas doar două geamantane cu lucruri.

– I s-a cântat la slujbă?

Da, la biserica ortodoxă rusă Aleksandr Nevski din Paris. În fața bisericii, un prieten de-al tatei, Mstislav Rostropovici, a interpretat o suită pentru violoncel din Bach…

– Tatăl Dvs. era o persoană credincioasă?

Da, desigur. Nu mergea des la biserică, însă avea o credință profundă. Mi-a rămas biblioteca lui. În ultimul an, a citit foarte multă filozofie religioasă, Berdeav, Soloviov, Florenski

– Dar cu Dvs. vorbea despre aceste teme?

Vorbea, desigur.

– Se poate spune că se ocupa de Dvs.?

El de mine s-a ocupat într-un mod corect, așa mi se pare. În primul rând, prin exemplul dat de el. În al doilea rând, se străduia să nu spună ce e bine, ce e rău. Și îmi dădea să citesc cărți, să ascult muzică. Mi-a povestit foarte multe, îmi împărtășea din ideile și simțirile sale. Adică, nu mă trata ca pe un copil, ci îmi vorbea despre lucruri mature, interesante. Îmi povestea mereu ce citea…

– Dar când ați înțeles cine este el? Măreția sa?

Eu încă de mic am știut cine este tatăl meu. Plutea în aer. Și locuind în Italia, când am început să mărturisesc care este numele meu de familie, Tarkovski, s-a dovedit că toți îl cunosc foarte bine pe tata. Pentru mine, acest lucru, desigur, a fost foarte important. Și încă mă mai surprinde și astăzi. Oameni care păreau să nu aibă nicio legătură cu arta, îi știau bine filmele. Se întâmplă istorii interesante. Mulți au devenit demni, sfinți datorită filmului „Andrei Rubliov”. Câteodată, îmi scrie starețul unei mănăstiri, un benedictin. El a devenit stareț după ce a văzut filmul. În fiecare lună, el pune filmul lui Tarkovski, îl analizează, meditează și discută.

Eu încerc să explic, că eu nu sunt Tarkovski, că eu sunt fiul, și nu pot răspunde în locul tatei la unele întrebări dificile. Și cu toate acestea, apar cititori ai artei tatălui, care se chinuie să afle de la mine tot ceea ce ar fi vrut să-l întrebe direct pe autorul însuși al filmului „Andrei Rubliov”.

– Numele Tarkovski și astăzi înseamnă mult în Italia?

Tata e cunoscut. La poștă, oriunde. În Italia, și în general în Vest, atitudinea față de Tarkovski este uimitoare. Probabil, el e mai cunoscut acolo decât aici. Este apreciat, iubit și publicul i se adresează cu pietate. Nu există publicări cu teme de scandal, nu există o invidie prostească, inutilă.

– Dvs. v-ați întâlnit cu această manifestare de invidie, prostie?

Câteodată, când vezi unele cărți despre Andrei Tarkovski.

– Le citiți?

Să fiu sincer, nu mă interesează. Pentru ce? Eu doar știu cum era el. De aceea nici nu scriu, nu mă interesează asta. Important este ca oamenii să-l citească! Și să-i vadă filmele! Și fiecare va trage concluziile sale. Eu pot spune doar un lucru – tata va rămâne în istorie.

Timpul va așeza lucrurile la locul lor.

via Facebook

DSCN2979

Adagiu la „quatorze Juillet”

 

MEMENTO GULAG ÎN VENDEEA

Nu sînt foarte mulţi cei care ştiu că 27 ianuarie este Ziua Internaţională a Holocaustului (la 27 ianuarie 1945 a fost închis primul lagăr de la Auschwitz). Şi încă şi mai puţini sînt însă cei care ştiu că 7 noiembrie este Ziua Internaţională a Gulagului, zi închinată memoriei victimelor comunismului. Această zi are încă un statut semi-oficial, întrucît Parlamentul European, unde de mai multe ori s-a făcut propunerea, nu a acceptat pînă acum instituirea acestei comemorări, ceea ce arată cît de dificilă este încă deschiderea conştiinţei europene către o înţelegere a dezastrului istoric care a însemnat comunismul.

Vladimir Bukovski, vajnicul disident rus, este cel care a ales 7 noiembrie ca zi a Gulagului, 7 noiembrie 1917 fiind momentul luării puterii de către bolşevici. 7 noiembrie era ziua în care pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice (şi în ţările sovietizate) se serba „Marea Revoluţie din Octombrie” (7 noiembrie după calendarul gregorian echivalează cu 25 octombrie după calendarul iulian). Această dată, care în plus este ajunul zilei Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, este foarte bine aleasă, pentru că ea arată esenţa puterii comuniste. Comunismul, care a început la 7 noiembrie, înseamnă pur şi simplu Gulag: aceasta este ecuaţia istoriei.

În anii care au trecut Ziua Gulagului a fost marcată prin conferinţe internaţionale la Roma (2003), Bucureşti (2004) şi Berlin (2005). Anul acesta [2006] „Memento Gulag” a avut loc în Franţa, la universitatea catolică (ICES, adică Institut Catholique d’Etudes Supérieures) din oraşul La Roche-sur-Yon, în Vendeea.

De ce în Vendeea şi nu într-un alt loc? De ce Vendeea este cea care s-a oferit să fie gazdă comemorării morţilor terorii comuniste? Nici un alt loc nu putea fi mai potrivit: Vendeea ştie şi îşi aminteşte. Morţii ei au fost primii morţi în valul terorii ideologice care a culminat în Uniunea Sovietică şi s-a împrăştiat pe toată planeta. Cum spunea Soljeniţîn: „Experienţa Revoluţiei franceze ar fi putut să fie suficientă pentru ca organizatorii raţionalişti ai «fericirii poporului» să tragă concluziile necesare. Dar nu s-a întîmplat aşa! În Rusia, totul s-a desfăşurat şi mai rău încă, la o scară incomparabil mai mare. Numeroase metode pline de cruzime, practicate de Revoluţia franceză, au fost docil reaplicate pe trupul Rusiei de către comuniştii leninişti şi specialiştii internaţionalişti, iar gradul lor de organizare şi caracterul sistematic au depăşit cu mult pe cel al Iacobinilor”.

Aceste cuvinte le-a rostit Soljeniţîn la 25 septembrie 1993, cînd, pe drumul său de întoarcere din exil către Rusia, a făcut un singur popas: în Vendeea, pentru a asista la inaugurarea Memorialului de la Lucs-sur-Boulogne. La Lucs-sur-Boulogne, la 28 februarie 1794, 500 de oameni, mai ales femei şi copii, au fost arşi de vii în biserică, de către „coloanele infernale” ale Revoluţiei franceze. Pentru Soljeniţîn, acest moment al inaugurării memorialului a fost unul de viziune înlăcrimată asupra terorii care a bîntuit lumea din Franţa pînă în Rusia şi dincolo de ea. Văzînd Memorialul „eroicei Vendei”, el a văzut „cu ochii minţii monumentele care într-o zi vor fi ridicate în Rusia, mărturii ale rezistenţei noastre ruseşti în faţa urgiilor hoardei comuniste”. „Am traversat împreună cu voi”, le-a spus Soljeniţîn la sfîrşit vandeenilor, „secolul XX, acest secol care a fost, de la un capăt la altul, un secol al terorii, încoronare îngrozitoare a acelui Progres la care visase atîta secolul XVIII. Astăzi, cred, tot mai mulţi francezi vor înţelege mai bine rezistenţa şi sacrificiul Vendeei, le vor aprecia mai mult şi le vor păstra cu mîndrie în memorie”.

Într-adevăr, nu este deloc întîmplător că „Memento Gulag” a avut loc anul acesta în Vendeea. Soljeniţîn a marcat comuniunea de destin şi de spirit între Vendeea martiră şi cei care au trăit suferinţa comunismului şi rezistenţa împotriva lui. Rămînînd credincioasă chemării ei, Vendeea păstrează memoria propriilor săi eroi şi a eroilor care, în alte părţi şi în alte timpuri, au continuat aceeaşi luptă: nu ştiu cîte licee din lume poartă numele lui Soljeniţîn, dar în Vendeea există, din anul 2005, „Le Collège Alexandre Soljenitsyne”, în localitatea Aizenay.

Da, Vendeea ştie şi îşi aminteşte. Această mică regiune din vestul Franţei, la sud de oraşul Nantes şi rîul Loira (10.000 kilometri pătraţi, 800.000 locuitori), s-a ridicat în martie 1793 împotriva acelei revoluţii care i-a omorît regele şi distrus legea (Point de roi, point de loi, „Unde nu e rege, nu e lege” a fost unul din refrenele revoltei), care i-a alungat, persecutat, omorît preoţii, şi care supunea întreg poporul marii „reeducări”: formarea „omului nou”, cel „fără prejudecăţi”, adică fără Dumnezeu (creştinismul a fost interzis), fără tradiţii, fără memorie. Împotriva acestei revoluţii s-a ridicat Vendeea. Nu a fost o mişcare de partizani (ca şuanii din Bretagne), şi nu a fost nici o răscoală populară obişnuită. A fost altceva. S-au ridicat ţăranii, şi ei s-au dus la nobili şi i-au rugat să vină, şi au format – lucru unic în istorie – o formidabilă armată. De aceea, ceea ce s-a petrecut în Vendeea nu se numeşte „revolta” sau „răscoala Vendeei”, ci les guerres de Vendée, „războaiele Vendeei”. Vendeenii au format o armată, o armată fără uniformă – erau săteni în straiele lor obişnuite –, dar reprezentată printr-un simbol pe care toţi l-au arborat spontan: o mică inimă brodată, inima arzătoare a lui Hristos (le sacré coeur). (Şi astăzi simbolul Vendeei este inima lui Iisus.) Dacă vreodată a fost o mişcare de rezistenţă pură, firească – luptă pentru libertatea de a fi om, fiinţă a lui Dumnezeu şi fiinţă istorică, purtătoare a unei comunităţi organice –, aceasta a fost Vendeea, ceea ce face din ea simbolul rezistenţei ce avea să vină în faţa comunismului.

Rezistenţa vendeenilor este un capitol introductiv la rezistenţa împotriva comunismului, iar represaliile care au venit după aceea au arătat, la rîndul lor, ceea ce avea să se întîmple mai tîrziu.

Represaliile împotriva populaţiei din Vendeea, care nu a cerut altceva decît libertatea de a-şi păstra credinţa şi legea (l’autel et le trône), nu s-au limitat la cîteva masacre răzleţe, oricît de oribile ar fi fost ele. Aici a fost o decizie de stat de a şterge de pe faţa pămîntului „rasa blestemată” (la race maudite) a celor ce gîndesc altfel. Exterminarea sistematică a populaţiei din Vendeea este de aceea considerată un genocid, „primul genocid de natură ideologică” din istoria modernă.

Legea din 1 august 1793 hotărăşte că „Vendeea trebuie să devină un cimitir naţional”, iar cea din 1 octombrie acelaşi an cuprinde ordinul de „exterminare a tuturor locuitorilor”. Cum avea să spună generalul François-Joseph Westermann în raportul său oficial: „Vendeea nu mai există […]. Am îngropat-o în mlaştinile şi pădurile din Savenay. După ordinele primite, am strivit copiii sub copitele cailor, am masacrat femeile – acestea, în orice caz, nu vor mai aduce pe lume bandiţi […]. Pe drumuri sînt cadavre peste tot […]. Mila nu este un sentiment revoluţionar”.

De la 21 ianuarie la 15 mai 1794, Vendeea a fost străbătută în lung şi lat de cele 12 „coloane infernale”. Totul a fost ars şi orice om întîlnit a fost omorît, în mod special femeile (le sillon générateur, brazda fertilă din care iese „rasa de bandiţi”) şi copiii („viitorii bandiţi”).

În 1802, Chateaubriand se reîntoarce din exilul lui din Anglia şi descoperă Vendeea, cîndva pămînt „fertil”, „transformată într-un pustiu”. „Acest ţinut”, scrie Chateaubriand, „purta, ca un vechi luptător, cicatricele şi mutilările care au fost preţul vitejiei sale. Oseminte albite de timp, ruine înnegrite de flăcări îţi izbeau privirea”.

Forţele republicii revoluţionare trecuseră într-adevăr pe acolo. Cîţi au murit? Între 120.000 şi 250.000 de oameni, adică între 15 şi 30 % din populaţie. În răstimp de 18 luni. Şi pentru că nu era suficient, trebuia şi ca numele de Vendeea, sinonim cu răzvrătirea, cu „fanatismul” şi „prejudecăţile” (adică în primul rînd credinţa creştină), să dispară. Memoria trebuia ştearsă. Numele de Vendée a fost înlocuit cu Vengé: revoluţia s-a răzbunat!

*

Oraşul în care s-a ţinut „Memento Gulag” este, cum am spus la început, La Roche-sur-Yon, capitala Vendeei. La Roche-sur-Yon, nume care s-ar putea traduce cu „stînca de pe rîul Yon” (oraşul este construit pe piatră de granit, deasupra văii Yon-ului), este un oraş de provincie cu un farmec deosebit. O adiere blîndă vine dinspre Oceanul Atlantic, care e la numai 20-30 de km. Acest La Roche-sur-Yon, pe care îl vedem astăzi, este un oraş tînăr, oraşul pe care l-a construit Napoleon, începînd cu 1804, pe „ruinele înnegrite de flăcări” ale Vendeei devastate de trupele revoluţionare.

În La Roche-sur-Yon se află cea mai tînără universitate catolică a Franţei, universitate înfiinţată în 1990. În această universitate, în aula mare, în prezenţa multor profesori, studenţi şi elevi de liceu, s-a desfăşurat ziua intensă a memoriei Gulagului. Pe unii dintre cei care un ţinut comunicări îi cunoaştem bine: Vladimir Bukovski, Stéphane Courtois (autorul principal al volumului Cartea neagră a comunismului), Dario Fertilio (ziarist la Corriere della Sera, secretar al organizaţiei „Comitatus pro Libertatibus”); pe alţii mai puţin, aşa cum este Mathyas Kolos, unul dintre participanţii la revolta din Ungaria, din 1956, şi traducătorul, în limba franceză, al cărţii Le cri de la taïga de Aron Gabor, care este considerată ultima mare operă literară a gulagului. Din delegaţia română au făcut parte, între alţii, Marius Oprea, Ruxandra Cesereanu, Raluca Grosescu.

Nu poate fi vorba în acest articol de a face un rezumat al fiecărei comunicări în parte. Ele vor fi publicate, şi ne vom putea întoarce atunci cu comentarii. Acum voi reliefa numai cîteva puncte. „Memento Gulag” înseamnă recuperarea memoriei. Comunicările au fost o întoarcere către trecut – un trecut trăit, un trecut care trebuie mai departe cercetat şi înţeles. Două teme mari au structurat ziua: istoria comunismului de la raportul Hruşciov la revolta din Ungaria (anul acesta [2006] este o jumătate de secol de la marea revoltă a Ungariei împotriva comunismului); comunismul şi ieşirea din comunism în România. A vorbi despre gulag este a continua lupta împotriva comunismului, luptă care nu s-a încheiat. Comunismul există încă (China, Cuba, Coreea de Nord, Vietnam), iar în ţările unde a fost zdruncinat se petrece o întoarcere spre comunism (Rusia, Ungaria, republicile din Asia), a subliniat Bukovski. Şi în Occident se constată puterea comunismului, nu numai în minţi, ci şi în angrenajul politic. Nu se poate ignora forţa pe care comunismul o are încă, de exemplu, în Italia, faptul că preşedintele Italiei, Giorgio Napolitano, a susţinut invazia sovietică în Ungaria, sau că preşedintele Camerei Deputaţilor (Fausto Bertinotti) „este nu un fost, ci un actual comunist”, a spus Dario Fertilio.  Procesul comunismului, care nu a putut avea loc de jure, a afirmat Vladimir Bukovski, amintind de încercarea lui de a organiza procesul comunismului la Moscova, poate avea loc de facto: aceasta este misiunea zilei de 7 noiembrie. Ceea ce nu s-a putut realiza ca un proces juridic, poate fi făcut prin memento, prin puterea memoriei.

*

Memoria ţine de domeniul spiritului. A-ţi aminti şi a înţelege este o luptă pe care o dă spiritul împotriva morţii şi a răului. În faţa comunismului ca „negare a spiritului”, despre care a vorbit François Boulêtreau, rectorul universităţii catolice din La Roche-sur-Yon, se ridică „afirmarea spiritului”, despre care am vorbit eu la „Memento Gulag”. În faţa „vastei otrăvi” care este minciuna comunismului, s-a ridicat din chiar adîncurile gulagului spiritul omenesc care redescoperă cuvîntul purtător de adevăr. În faţa terorii, a haosului şi a morţii s-a ridicat arta, cu ordinea şi frumuseţea ei, poezia şi muzica (de la Radu Gyr la Traian Popescu – cel zis „Macă”, autorul oratoriului Calvarul]). Suferinţa a devenit o cale către Dumnezeu. Cum o spun versurile din închisoare ale lui Radu Gyr: Cu necerşită slavă Tu mă-ncarci/ şi-n cuie cînd sfinţenia mă frînge,/ oftînd mă uit la rănile prea largi/ şi-Ţi cresc alături, sînge după sînge … („Identitate”)

*

Şi Vendeea are poezia, muzica, folclorul ei de rezistenţă. Şi în această privinţă aceste două lumi se apropie. În faţa urgiei, vendeenii au ascuns documente, povestiri, memorii, unele din ele descoperite tîrziu, abia în timpul nostru.

Memento Gulag” în Vendeea are o semnificaţie cu totul deosebită. Evident, „Memento Gulag” este universal şi se cuvine marcat peste tot în lume. Dar legătura de destin şi de spirit între „Memento Gulag” şi Vendeea rămîne ceva aparte. Aici, în Vendeea, înţelegi mai bine lungul şi pustiitorul drum, presărat cu milioane de victime, al iluziilor utopice care se ridică împotriva Vieţii şi a ordinii Spiritului. Aici, în Vendeea, înţelegi mai bine că este posibil pentru un popor de a-şi păstra memoria şi de a-şi cinsti eroii şi martirii.

Monica PAPAZU

* Monica Papazu, „Memento Gulag în Vendeea”, în Puncte cardinale, anul XVI, nr. 12/192, decembrie 2006, p. 2 (rubrica „Rănile istoriei”).

Re-publicat de la Răzvan CODRESCU

Nicolae

„RELAȚIA AUTOR – CONTEMPLATOR”

„André Gide spunea că secretul criticului sau cititorului sensibil este însușirea de a ști să admire.
Mai înainte de orice altceva este nevoie de capacitatea aceasta, mărinimoasă și nobilă: ne-teama de admirație. Cultura, inteligența și subtilitatea nu ajung defel. Sunt prețioase calități intelectuale; deasupra lor stă admirația, care-i virtute morală.
Goethe: este tot atît de greu să citești o carte bună pe cît este de greu să o scrii.
„Rezultă de aici că receptorul operei (contemplatorul, mai bine zis) trebuie să fie de nu chiar la înălțimea operei, în orice caz (măcar) pe undeva prin apropiere. Lumea crede îndeobște crede că operele clasice și capodoperele sunt «greu de citit». E o iluzie, o amăgire, un alibi. Nu-i vorba de o dificultate, ci de o distanță. Opera nu-i inaccesibilă prin ea însăși, ci din pricina nevredniciei cititorului (receptorului). Piedica, de cele mai multe ori nu-i de natură intelectuală, ci morală. (Lenea, superficialitatea, prejudecățile, meschinăria, nerăbdarea, vulgaritatea cititorului.)
„Vladimir Nabokov (în volumul său de Memorii): «Într-o operă de Imaginație (ficțiune, adică) de primul ordin, conflictul nu se produce între personaje, ci între autor și cititor.»
„Autorul și contemplatorul alcătuiesc desigur un cuplu. Între cei doi partenerise cuvine să existe relații de comuniune, de părtășie, de rezonanță. Cartea odată scrisă ori opera odată făurită scapă de sub stăpînirea (și oblăduirea) autorului. Rămîne singură, orfană, virtuală. Spre a se „actualiza”, a prinde viață și vigoare are nevoie de un receptor. Pînă atunci nu-i decît o latență. Asemenea spiritelor celor morți despre care spiritiștii susțin că, pentru a se manifesta, au trebuință de un «medium», operei îi trebuie și ei un soi de medium care nu-i altcineva decît receptorul. Acesta o fecundează, o vitalizează, îi dă suflu din sufletul său, o trece din virtualitate și umbră în domeniul fiindului.
„Nu-i destul a declara că între autor și receptor este necesară simpatia, rezonanța. Nu, termenii aceștia nu-s cei mai potriviți. „E nevoie de complicitate.
„Lectura este un act de ghicire și descifrare. Cititorul opereză asemenea ghicitorului în palmă ori în cafea și, totodată, asemenea psihanalistului; el descifrează. Ce descifrează? Opera, firește. Dar aceasta-i partea secundară, brută a lucrării. El descifrează de fapt pe autor, îl dă pe față și-n vileag, îl descoperă, îl dezvăluie, îl demască, aidoma iscucitului psihanalist. „Face cunoștință cu el.
„Psihanalistului, anglo-saxonii îi spun «analist». Într-adevăr, critica ori lectura chiar asta fac: analiză.
Cititorul, privitorul sau auditorul unei opere «scandaloase» («ultragiante») se află în situația duhovnicului care ascultă o spovedanie unde i se înșiră păcate cutremurătoare, scabroase, ciudate. E în situația lui Tihon căruia i se mărturisește Nikolai Stavroghin.
„În realitate orice autor autentic și inovator e un Stavroghin și oricare dintre cei care iau cunoștință de opera lui contestatară e un Tihon. Întocmai unui bun, priceput și înțelept duhovnic, i se cere partenerului (receptorului, adică) să dea dovadă de răbdare, atenție, indulgență, minte deschisă, calm. Apoi de lipsă de prejudecăți, pudicitate și sfiiciune. Și să nu cunoască verbul a se mira. Și pravila dintîi să-i fie Smerenia.
Duhovnicul bun se socotește întotdeauna pe sine cel puțin la fel de păcătos ca acel care i se destăinuiește. Pripa și suficiența nu-s bune.
„Jocul de-a v-ați ascunselea e dublu. Căci nu numai autorul încearcă să se acopere(deși pînă la urmă opera îl va trăda mai desăvîrșit și mai neiertător decît cea mai nereticentă spovedanie ori cea mai perfect pusă la punct radiografie), dar și receptorul, provocat de operă, se ferește a se mărturisi sieși. Aidoma pacientului întins pe canapeaua psihanalistului, se închide în sine, se ferește de el însuși, nu-i deloc dispus să se cunoască prea în adîncime, se complace în minciuni, refulare și mascaradă. Opera însă e dură și perseverentă și cu el, e detectivă, îl constrînge – dacă e dintr-acelea care au cu adevărat ceva de spus și nu se opresc în drum – să se dezvăluie propriului său eu, să-și aducă eul în situația de a trebui să coboare pînă în sinea sa ultimă.
„Momentul culminant al desfătării depline e acela al coincidenței: cînd autorul se despoaie în sfîrșit de toate vălurile savant țesute, iar contemplatorul, acum în stare de euforie, nu-și mai vorbește lui cifrat și simbolic, ci în clar, inconștientu-i luminîndu-se brusc și încredințîndu-se, biruit, tămăduitoarei conștiințe.
„Relațiile dintre cititor și autor sunt emoționale și magice, efortul lor e comun.
Nabokov, din nou: «Marele artist suie anevoie coasta neumblată a muntelui și, ajuns pe crestă, dincolo de un dîmb bătut de vînturi, pe cine credeți că întîlnește? Pe cititorul fericit care abia își trage răsuflarea. Cad ca de la sine unul în brațele celuilalt și rămîn uniți pe vecie, dacă și cartea va trăi în veci.»
Să nu ne fie cîtuși de puțin rușine: e firesc ca marile opere să iște o stare de emotivitate estetică atît de intensă încît să iște lacrimi (ori chiar plînsul în hohote) întocmai ca marile emoții provocate de sentimente și afecte.
„Eu unul nu plîng din motive sentimentale, dar adesea izbucnesc în plîns la sfîrșitul unui spectacol cinematografic ori teatral care m-a zguduit (Blow Up al lui Antonioni, bunăoară; Visul unei nopți de vară în regia lui Peter Brook, Mizantropul cu Aimé Clariond, Răstignirea pictată de Velasquez sau de Mathias Grünewald), în timpul sau la încheierea unei lecturi (Muntele vrăjit, Către Swann, Craii de Curtea-Veche). Ca să nu mai vorbesc de Haydn, de Mozart, uneori de Mahler, Brahms sau Wagner și chiar – declar, recunosc și semnez – de Valsul Imperial al lui Johann Strauss.
„Teoria potrivit căreia artistul lucrează «pentru sine» îmi pare falsă și vulgar idealistă. Scriitorul scrie pentru a fi citit, pictorul pictează ca să-i fie privite tablourile de ochi omenești, compozitorul compune ca să-i fie ascultate opusurile și să trezească tumultul, melancolia ori starea de grație în sufletele ascultătorilor. Giraudoux (în deplină cunoștință de cauză): scriitorul e omul care scrie pentru ca să fie tipărit.

„Andrei Tarkovsky:120
«Țelul Artei este să pregătească insul pentru moarte, să-i are și să-i scurme sufletul spre a-i dărui capacitatea întoarcerii către Bine.
Tulburat de o Capodoperă, insul începe să audă în sinea sa aceeași chemare către Adevăr care l-a îmboldit pe Artist să-și făurească opera. Atunci cînd se stabilește o relație între operă și contemplatorul ei, acesta se alege cu o traumă. Înlăuntrul aurei care îngeamănă capodoperele și auditoriul, părțile cele mai bune ale sufletelor noastre se fac cunoscute și năzuim să fie slobozite în astfel de clipe ne recunoaștem și ne descoperim pe noi înșine, în adîncurile de nepătruns ale propriei noastre potențialități și limitele extreme ale emotivității noastre.»
Orice cuvînt – spune Emil Brunner – este cuvînt către mine, grăire către mine; orice cuvînt presupune un emițător, așadar o relație de tip eu-tu; cuvîntul nu-i o abstracțiune de sine stătătoare.
„La fel și opera de artă, ea mai ales e relație, relație de tip eu-tu. Dialog se numește raportul dintre opera de artă autentică și contemplatorul simțitor.
„Ca și Sfințenia ori Eroismul, Arta implică (și propovăduiește) detașarea, ne învață să privim lumea, să o contemplăm, să o adorăm. Contemplatorul, deci, se va îndepărta de ceea ce în ființa sa îl îndeamnă (ne îndeamnă) spre «animalic», îl (ne) împrietenește cu verbele: a înfuleca, a înghiți, a cotropi, a stăpîni, a-ți însuși […]
„Arta e captare. Creatorul folosește o întreagă urzeală spre a capta atenția și simpatia receptorului, a-l ademeni, a și-l face om de încredere. (Ori dimpotrivă, îl spăimîntează, îl insultă, îl scutură de istov, însă tot cu scopuri tactice.) fie Proust la începutul Căutării, în stil nobil, grandios și grav, fie Dickens cel din Clubul Pickwick, în stil bonom, voios și paradisiac – operația e una și aceeași: de cucerire. În Pickwick exemplară e scena unde domnul Weller-senior propune evadarea domnului Pickwick din închisoarea pentru datornici costumat în bătrînă cu voal verde în jurul capului. Adjectivul alăturat substantivului (îndeajuns de incongruent și el) dezvăluie intenția autorului de a-și fermeca cititorul răsfățîndu-l ca pe un copil (de nu veți fi ca pruncii…) dar este și o explozie a scriitorului care se joacă, se distrează de minune și el, își dă drumul. (în marginile paradoxului lui Diderot, se-nțelege). S-ar zice că amîndoi – romancierul și receptorul – își aruncă unul altuia mingea ca doi băiețași scăpați de sub supraveghere adultă. (La Proust e altminteri: copilăria e tratată în ton grav și se fac presimțite toate prestigiile prevestitoare ale sfîrșitului.)
„Creatorul, prin operă, se dă, se dăruiește. Opere e pentru toți și pentru toate. E un act temerar și nesăbuit, deoarece nu se știe dacă toți receptorii (sau măcar unii dintre ei) vor fi vrednici de darul făcut lor. Opera e o poliță în alb, o cumpărare pe nevăzute, o loterie. Tuturora Creatorul le face credit, pe toți socotindu-i solvabili. Dar girul acesta anticipativ e riscat și expus la mari primejdii.
„Este opera de artă o lucrare a imaginației? Desigur, cum nu se poate mai imaginară. Iată însă că este, precum enunță Goethe în limbaj pre-kierkegaardian, și o faptă de adevăr.
„Pe calea imaginației, artistul grăiește întru adevăr.
Lear sau Corbul, sau Ulysse, sau Don Giovanni dau adevărul pe față mai abitir decît Sherlock Holmes.
Întocmai ca unitățile militare în vreme de război, creatorul și receptorul nu pot comunica între ei direct. Comunicarea nu poate avea loc decît prin intermediul stilului (formei) care nu e înfloritură, prețiozitate, podoabă, ci necesitate. Stilul este limbaj codat; dacă încifrarea nu-i perfectă, textul nu poate fi citit, mesajul rămîne netransmis.
„Dacă, atunci cînd este cazul, cititorul, privitorul sau auditorul nu se preface în contemplator, înseamnă că nu a depășit condiția, modestă, de receptor. Pot fi oare Mozart ascultat, Utrillo privit ori Dostoievski și Bernanos citiți altfel decît cu fervoare? Cu neprecupețită și nerușinată exaltare?
„Între cititor și autorul său preferat (autorii săi preferați) se stabilesc relații de intimitate, obișnuință și conviețuire. Cititorul descoperă defectele (ascunse ale) autorului, părțile slabe ale operei. Iar opera îi descoperă cititorului nerăbdarea sa de cititor imperfect, maniile lui, preferințele sale particulare (nu întotdeauna elevate), adevăratele lui gusturi (nu întotdeauna rafinate), slăbiciunile caracterului său, lipsurile culturii sale; se dezvăluie unul altuia ca doi soți după cîțiva ani de căsnicie. Se iubesc, dar își cunosc mutual defectele, deficiențele, ticurile, tabietele.
„Simultan cu aflarea nu neapărat a defectelor dar a obiceiurilor și comportamentelor «celuilalt», contemplatorul – dacă nu-i cu desăvîrșire nerod, fudul fără leac, zăvorît în sine, nesimțitor și abrutizat – nutrește față de creator acele sentimente de panică și covîrșire, de teamă sacră, iubire absolută și zdrobire a inimii în absența cărora nu încape admirație adevărată iar relația contemplator-creator se preface în banalitate și scrum.
„Termenul «consumator» de artă este oribil și odios ; receptor e corect; adevărat, nobil și cinstit e însă numai termenul «contemplator». Acesta e le mot juste.
„Contemplatorul ia contact cu opera. Prin ea i se face cunoscut creatorul. Aceasta îi este oferită. Drept care se cuvine ca privitorul, cititorul ori auditorul să fie discret.
„Discreția este și aici, întocmai ca în viața profană, obligație elementară. Cercetarea prea curioasă și prea rîvnitoare a biografiei autorului – scormonirea nesățioasă a intimităților – își află așezarea în domeniul mahalagismului deșănțat și al foielii patologice ă mai dă în vileag și o dublă nerozie; deoarece: a) biografia nu mărește bucuria contemplării, b) nu spune mai mult decît opera, care este – ea – cea mai completă, mai dezvăluitoare, mai nereticentă autobiografie (psihologică, de bună seamă). Nici nu încape vreo comparație: opera spune totul, în vreme ce datele biografice nu depășesc stadiul mărunțișurilor, bîrfelii, anecdotei, mundanului și fiziologicului celui mai sfîșietor. Biografia, în general, evoluează între banalitate, fișă medicală și iscodiri prin gaura cheii.
Eul profund – asupra căruia stăruia Proust și care e singurul important și semnificativ – se manifestă năvalnic prin operă. El e necunoscuta ecuației, el trebuie rezolvat. Biografia e mereu prisoselnică. Și-ntotdeauna dezamăgitoare! Burdușită cu platitudini și bazaconii! Iar pofta de biografii «totale», adică «scandaloase» și «picante» e dovadă peremptorie de mîrlănie și suflet spurcat.
Arta, prin forța lucrurilor, este: «făcut», artificialitate, mistificare.
Iar receptorul se află și el în situație nefirească, echivocă, pirandeliană; știe că totu-i numai «facere» (prefacere), artefact, iluzie. Și totuși se lasă emoționat, se predă nepregetat iluziei.
Iar din șirul acesta de reciproce înșelări iau naștere numai adevăruri; minciuna Artei zămislește un Adevăr cu totul superior nenorocitelor sărmane adevăruri ale «realității».
„Arta e o piesă pirandeliană cu happy end.
„E bine să fim prudenți, să nu uităm: ca și la Pirandello, fiecare cu adevărul său. Există tot atîtea interpretări posibile ale operei cîți contemplatori sunt. fiecare o înțelege și interpretează și transsubstanțiază în felul său. Opera (corp luminos) se reflectă în n chipuri. E una și contemplatorii sunt mii și fiecare crede să viziunea sa e singura.
„Oglinzi, efecte optice, paradoxii, himere: tot atîtea căi spre Lumină.
„Gombrowicz:
«Atenție! Doar cu cea mai mare băgare de seamă și pas cu pas coborîți spre straturile mai adînci ale operei – nu pierdeți niciodată legătura dintre suprafață și profunzime. Cercetați mai întîi opera în aspectul ei cel mai ușor, cel „pentru public”, abia după aceea duceți-vă în culise. Metafizică, da, dar trebuie început cu fizica.»
Înțelegerea operei dincolo de biografia autorului și de structurile ei formale – în care cu statornicie cred – nu mă împiedică să realizez că nici cu prea rapida trecere a contemplatorului la semnificațiile «adînci» ori nesocotirea disprețuitoare a «textului» (epic, liric, muzical, pictural, statuar) nu vădesc altceva decât exagerări și entuziasm de spiritualist naiv. Gombrowicz pune lucrurile la punct cu dreaptă socotință.
„Cu dreaptă socotință, da; ceea ce nu înseamnă că «declicul», contactul, fulgerarea nu scapă în tainica, nedefinibila zonă dintre materialitatea operei și «tîlcul» ei incorporal. Contemplatorul sincer și asiduu caută și găsește «sus pe creastă», «abia trăgându-și răsuflarea», corpul neîntrupat al operei. I se mai spune de către grăirea semiotică: semnificatul.
„Pus pe grătar, la foc mic, asemenea mucenicului Laurențiu, n-aș înceta să afirm că orice limbaj artistic e metalimbaj.
„Fericiți cei volnici de contemplare că fără număr sunt bucuriile și desfătările care le stau la îndemînă. Cina e gata, pregătită, doar să poftească.”
N. STEINHARDT

Articolul a fost publicat în revista Viața Românească, numărul 9, Septembrie, 1989, anul LXXXIV, pp. 45 – 48.

Pentru o viziune holistică asupra vieţii – Părintele Rafail Noica

Acest prim fragment este extras dintr-un cuvânt susţinut de părinte în limba franceză în cadrul unei întâlniri petrecute în urmă cu mai mulţi ani, întâlnire la care au participat reprezentanţi ai bisericii ortodoxe din Franţa şi România.

Pr. Rafail: … Temele plutesc în gândul meu, dar nu e uşor să le adun şi să le sintetizez. Pentru că trăim într-o lume şi avem minţi asemănătoare cu tablourile lui Picasso. Consider că arta acestei epoci este dacă nu o profeţie, cel puţin un fel de intuiţie a omului: atomizarea. În fond, în conştiinţa mea, aşa cum am trăit şi am ales să trăiesc, dacă vreţi, nu am făcut niciodată o diferenţă foarte mare între confesor şi părinte duhovnicesc… Şi nu am disociat niciodată, pentru că aţi spus pe bună dreptate că trebuie văzut lucrul acesta în cadrul euharistic, nu am crezut niciodată că ceva este posibil în afara cadrului euharistic. Cu alte cuvinte, vedeţi, nu ştiu de unde să încep acest subiect…

Sunt multe mişcări în lumea noastră modernă, ca de pildă medicina holistică, homeopatia şi alte ramuri ale medicinei… Aş spune că toată medicina ar trebui să fie holistică. Ideea de holistic, de la holos din greceşte, este să nu vedem ca toată medicina care se vrea clasică: mă doare degetul, să chemăm specialistul degetului, al degetului de la picior, ci trebuie să vedem în contextul întregului corp despre ce este vorba, ce este cu durerea asta în degetul cel mic de la mâna stângă, să spunem. Dar omul, cu această tendinţă spre o ştiinţă analitică, dar nu numai în ştiinţă, ci cam în toate, a ajuns în modernitate la un fel atât de analitic şi atomizat de a concepe lucrurile, încât tot timpul se fac disocieri. Se disociază partea bolnavă de trup, se disociază diferitele funcţii în Biserică de alte aspecte ale Bisericii, duhovnicia poate fi văzută complet separată de euharistie; se disociază peste tot, se atomizează peste tot, este o lume care se fracţionează, în care nimic întreg nu mai rezistă. Familia nu mai există, statele se dezintegrează, peste tot în lume se văd oameni care vin de aiurea, toate ţările lumii sunt pline de oameni din alte părţi. În domeniul ştiinţei se ajunge la fisiunea atomului, cu rezultatele pe care le cunoaştem. Şi este o tendinţă pe care o vedem şi în arta timpului, pentru care am luat ca exemplu pe Picasso, dar se poate lua şi teatrul lui Ionesco, muzica, toate aceste tendinţe moderne de a disocia, de a disloca şi de a separa, de a fragmenta până la ultimul element şi de a-l fragmenta şi pe acela. Acest lucru este o direcţie pe care aş fi vrut să o arăt, pentru că este nevoie să revenim la viziunea unui tot.DSCN7130

Acum mai există un lucru pe care îl văd de când sunt în România şi pe care aş vrea să îl menţionez. Mai ales în Apus s-a format, s-a cristalizat un fel de a gândi şi de a vedea. Să spunem că provine din secolul al XVIII-lea occidental, de la raţionalism, dar nu numai de acolo, pentru că şi scolasticismul medieval era deja raţionalismul secolulului al XVIII-lea. În materie de teologie deja se fracţiona, se fragmenta, se analiza, se diseca… Dar Apusul aşa cum l-am cunoscut, mi se pare că a ajuns la un punct al unei anumite conştientizări, acum se întoarce; Apusul începe să descopere holistica între altele. Este o tendinţă, o ridicare la o înţelegere personalizantă, personalistă, omul s-a săturat de individualismul care s-a cultivat într-un fel conştient sau inconştient, de obiectivism… Iată, descopăr în franceză o expresie interesantă: chosifier – a reifica, ne-am săturat să reificăm lucrurile… Deci, este ceea ce resimt ca pe o mişcare de ridicare foarte sănătoasă şi care tinde de altfel în Biserică spre adevărata sfinţenie. Iar lucrul acesta l-am resimţit în timpul celor patruzeci de ani de viaţă în Apus, tendinţa care a existat în Apus şi prin care se caracterizează ca occidentale anumite lucruri a ajuns la capăt şi acum este o întoarcere, o redescoperire a valorilor mai adevărate.

În Răsărit, în general – desigur că tot ceea ce spun poate fi criticat, atunci când generalizăm, exagerăm puţin – dar [iată, n.t.] tendinţele generale aşa cum le-am trăit… În Răsărit, cu Biserica ortodoxă, tendinţa era personalizantă, holistică, sacramentală, nu ştiu ce alte epitete să găsesc? Numai că după cum spune o expresie românească, ni s-a urât cu binele… aşa s-a petrecut şi cu Adam în Rai, nu era conştient de ce avea, nu era destul de conştient pentru a-l aprecia, pentru a se teme să nu-l piardă…. Văd că această teamă este o mişcare care, atunci când este bine folosită, este o putere care apără omul împotriva a ceva. Nu ne-am teme să nu cădem în prăpastie dacă nu ar exista un pericol real. Or, fără să ne fie teamă de prăpastie, am putea face tot felul de greşeli şi am descoperi mai târziu că nu era ce trebuia… Şi cam aşa s-a petrecut şi cu Adam. Păstrând proporţiile, la fel s-a petrecut şi cu Răsăritul, omul s-a obişnuit cu bogăţiile pe care Biserica le-a purtat în ea şi le-a păstrat cu străşnicie timp de veacuri, cu o dorinţă de a păstra întreg (integru şi integral) însuşi numele de ortodoxie. Ceea ce căutau Părinţii Bisericii, era să păstreze dreapta slăvire a lui Dumnezeu…

Pentru că omul este fiinţa din toată creaţia, cea mai aproape de Dumnezeu, este ispitit ca şi Adam să devină Dumnezeu… La îndemnul ispititorului, Adam a luat calea greşită dar prin ceea ce se cheamă pocăinţă şi prin lucrarea lui Dumnezeu, a Dumnezeului întrupat, omul poate reveni la chemarea lui dintâi. Deci pe pământ omul din toată creaţia este creatura cea mai apropiată de Dumnezeu, şi destinul nostru pe pământ nu este în fond altul, în mod esenţial, decât o gestaţie, o devenire, o devenire întru fiinţă. Este o expresie a unei filosofii care se aplică, mi se pare, în sensul cel mai real numai în Biserică: devenirea întru fiinţă. Fiinţa este Dumnezeu şi noi suntem devenirea. Gestaţia noastră, cea din pântecele maicii, a fost o pregătire pentru a putea trăi în lumea care avea să vină, care era pentru noi lumea aceasta. Deci, pentru noi, la vremea aceea, era lumea care avea să vină, şi am murit pântecelui maicii pentru a trece dincolo şi a veni în lumea aceasta. Iar acum această lume este şi ea o pregătire pentru lumea care va să vină, care este de-acum chemarea noastră cea din urmă. Iar gestaţia de aici constă nu într-o formare mecanică, minut cu minut, secundă cu secundă, noi celule, schimbări, adăugări, ci minut cu minut, secundă cu secundă, un dialog cu Făcătorul nostru. Aşa înţeleg ceea ce se cheamă pocăinţa noastră, ceea ce se cheamă mântuire, ceea ce se cheamă viaţă în Biserică, este o gestaţie conştientă în care omul se făureşte pe sine, nu prin propria sa putere, pe care nu o are, ci prin propria sa alegere liberă. Iar această alegere liberă, prin rugăciune, primeşte puterea, harul, de unde necesitatea diferitelor taine pe care ni le-a lăsat Dumnezeu, şi între altele nu exclud rugăciunea ca o taină, în cele din urmă fiecare gând ar trebui să fie o rugăciune, un dialog cu Făcătorul.

Deci, viaţa omului pe pământ este destinată să ajungă această devenire întru Fiinţă, şi care Fiinţă? Trebuie să înţelegem bine, să înţelegem drept pe Cel ce este, pentru a şti în ce trebuie noi să devenim. Şi ceea ce este, El ni l-a dat nouă, ni l-a arătat în forma vieţii noastre de aici, în Întrupare. Hristos, este Dumnezeu care ne-a arătat, aş spune, într-un fel profesional ce este omul. Antropologia noastră nu poate cu adevărat să descopere, şi nici o altă „logie” nu poate descoperi ce este omul. Adevărata antropologie este ceea ce Dumnezeu însuşi, ca Cel care a făurit omul, care a trăit ca om, ceea ce a făcut El însuşi, cu propriile Sale mâini, ceea ce gândea, şi a venit să le trăiască El însuşi. Iar în Hristos avem antropologia. Vedem în El omul cu toate calităţile sale, pe pământ El a trăit ca om, în aşa fel încât îl vedem din când în când retrăgându-se ca să Se roage, chiar dacă era Dumnezeu întrupat, dar nu a trăit ca Dumnezeu, ci ca om, şi El se ruga, şi El avea slăbiciuni şi a cunoscut culmea slăbiciunii, S-a văzut şi el pe Sine depăşit de împrejurări. Acum mă gândesc la Ghetsimani, unde după o rugăciune atât de intensă, în care sudoarea Sa era ca picăturile de sânge, a ajuns să nu mai poată, ca om, şi se roagă Dumnezeului Său, şi spune: „Părinte, pentru Tine toate sunt cu putinţă, îndepărtează de la mine paharul acesta. Dar totuşi, facă-se voia Ta, şi nu a Mea. Şi arată ceea ce face omul, adevăratul om, când este depăşit, când nu mai poate… Şi încă rezistă, de ce? Din iubire pentru Dumnezeul lui. Iubirea de Dumnezeu era mai puternică decât faptul că mai avea puteri sau nu mai avea. Mi se pare extrem de emoţionant când mă gândesc că atunci Tatăl îi trimite un înger pentru a-l susţine. Dar acest înger, El l-a creat! Acest înger este creaţia acestui Iisus! Iar acest înger vine să-l ajute pe Făcător, pe Atotputernic, în neputinţa Sa, când este depăşit. Pentru a ajunge la asta, aş spune, trebuie să fii un Dumnezeu profesionist, un Dumnezeu Atotputernic care este în stare şi să nu mai poată, să fie depăşit din iubire pentru făptura sa

SURSA: … fântâna

Ioann 098

„COPILUL”

„Odată, într-un sat de munte, la vremea când urzește întunericul, stăteam de vorba cu un copil cu ochii de mirare. Pe deasupra capetelor noastre, o pasare a bătut din aripi de câteva ori și s-a pierdut în pădure. După un moment de liniște a urmat întrebarea senina a copilului: „De ce zboară pasarea?” Alta data, privind argintul viu al unei ape ce curgea boltit peste pietrele rotunde ale văii, ca prins de o minune, a întrebat: „De ce curge apa?”Ioann 002

„Ce minune stă în această făptură mică? Cum de l-a chemat măsura lui către gândurile neliniștitoare? Ce tainică legătură îl poartă pe culmile Vieții? Copilul este mai aproape decât noi de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu.

„Zilele omului vârstnic se scurg într-o formă banală. Feluritele chipuri ale lumii acesteia și sensul adânc al lucrurilor îi scapă. Omul trăiește totul în fugă. El nu prinde frumusețea și nici lumina Adevărului; cele mai alese rosturi și semne îi scapă. Îi scapă nu pentru ca el ar fi în păcat, ar fi sortit de la început să nu vadă, ci pentru că felul în care își trăiește viața aci îi închide porțile înțelesului. Cu fiecare zi ce trece, omul se îndepărtează de plaiurile Bucuriei și ale Înțelepciunii. Trufia și dragostea pentru cele trecătoare îl fac să coboare cele mai de jos trepte ale condiției umane.

„Trăind, lumea înconjurătoare își pierde Taina. Sau, mai precis, odată cu anii, omul își pierde un simț foarte delicat, dar pătrunzător, care îl pune în stăpânirea substanțelor ultime ale existenței; omul în vârstă pierde de cele mai multe ori simțul adâncimilor; sâmburele dumnezeiesc moare în el.

„Dimpotrivă, copilul, ființa nouă și neprihănită, necumpărată de ispitele aparențelor înșelătoare, culege pretutindeni urmele minunilor. Când un copil deschide pentru prima oară ochii, întreg universul cu tainele joacă în apele luminate ale ochilor săi.

„De aceea Iisus iubea atât de mult copiii, de aceea i-a arătat ca pe un simbol al Creștinismului, lume nouă care punea preț pe nevinovăție și naivitate îngerească, pe frăgezime și sete de înțeles. „De nu vă faceți la fel cu pruncii, nici că veți intra în Împărăția Cerurilor”.

„Copilul este o făptură biblică originară. Copilul este o făptură a vieții neîntinate, este o floare deschisă Luminii, este un îndemn la Simplitate și Frumusețe. În el vorbește frântura de Cer dată omului odată cu începutul.

„Copilul este un mare dar al vieții noastre aci: aduce cu el inocența, drăgălășenia și bunătatea. Copilul îndulcește viața noastră atât de amară; făptura sa mică, cu aripi la suflet, ne dă multe învățăminte. Un scriitor a spus: „Zâmbetul copilului este pentru mamă ca o rugăciune pentru Dumnezeu”. În preajma copilului stăruie mereu o atmosferă de Lumină și Frumusețe.

„Când întrebările bat la porțile gândului tău împovărat și cer dezlegare, când umbrele amintirilor alunecă pe pereții sufletului și cer o rază de soare, atunci stai de vorbă cu copiii. Aplecat asupra adâncurilor, umbli ca străbătut de fiorii unei zări virgine. Prietenii te cred nebun și lumea te arată cu degetul, în rătăcirea ta prin pajiștile unei lumi de dumnezeiesc tumult, în setea ta de înțeles și vrajă, te întâlnești doar cu copiii.

„Cuvântul tău suna sec pentru cei vârstnici, dar întoarce ca pe o frunză spre soare sufletele copiilor cu ochi de mirare.”

Ernest BERNEA

Rugăciune la aprinderea candelei. De ce se aprinde candelă înaintea icoanelor?

Mi s-a fost dat, atunci când – fiind chemat pentru Rugăciune – am cerut lumânare, să aud și:
„Părinte, să poate, Domn’e?… Da’ avem lumină electrică!”

Sfântul Munte Athos

 candela-maica-domnului

Prea Sfântă şi Înaltă Treime, primeşte dragostea mea înaintea ta şi arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele şi şterge mulţimea răutăţilor mele şi dă-le îngropării şi uitării Tale, Doamne. Amin!
Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu şi o du înaintea Fiului şi Dumnezeului nostru pentru iertarea păcatelor noastre! Amin!

chrismon

nikoliabbjScrisoarea a 18-a. Domnului P. J. care întreabă de ce se aprinde candelă înaintea icoanelor. Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956) 

În primul rând, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela – fiindcă sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.

În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru…

View original post 282 more words