Încă Joi …

…fiind, despre ciocoi postăm, ca pe o nelinişte care se cere exorcizată. Am ales citarea in extenso, pentru claritatea şi, îndeosebi, savoarea exprimării unei stări de lucruri socotită când „bolnăvicioasă”, când specifică nouă, românilor („numa’ la noi…”, „ca la noi…”), de parcă din câmpul vizual al românilor e musai să piară bunătatea, sinceritatea, seriozitatea, credinţa, iubirea. Sânt convins că promovarea unor valori este adevărată numai atunci când cei care le clamează le şi cultivă, începând cu ei înşişi. Găsesc foarte potrivit a cita aici pe Gandhi: „We must be the change we wanna see”. Mulţumesc, M!

Textul aparţine lui Constantin Rădulescu-Motru, are un veac de la apariţie şi a fost publicat la editura PAIDEIA, în 1998, în volumul „PSIHOLOGIA POPORULUI ROMÂN şi alte studii de psihologie socială”, sub îngrijirea lui Alexandru Boboc. Am ales aici câteva fragmente, făcând ici şi colo oarece comentarii şi sublinieri, boldite sau cursive, pe care le-am socotit lămuritoare:

Pagină DEX

PSIHOLOGIA CIOCOISMULUI

Şi astăzi repetăm destul de des cuvântul ciocoi, deşi la cârma ţării nu mai sunt veneticii nesăţioşi de odinioară, şi deşi poporul român întreg se bucură de drepturi constituţionale… Dacă şi după dispariţia influenţei veneticilor cuvântul se întrebuinţează mai departe, este aceasta o probă că sufletul ciocoiuluitrăieşte şi astăzi în mijlocul nostru, şi că el se recunoaşte, cu toate că s-au schimbat atâtea şi atâtea în dulcea noastră ţară? Desigur. Istoricii şi filologii ar comite o mare nedreptate să revendice numai pentru trecut existenţa ciocoiului: el se răsfaţă şi astăzi; dacă n-ar fi, nu s-ar vorbi de dânsul, cum zice înţelepciunea populară.

Dar şi pentru trecut, istoricii şi filologii ne dau puţine lămuriri asupra ciocoiului şi ciocoismului. (…) În sfârşit, de la filologi plecăm cu prea puţine cunoştinţe. Dar nici istoricii nu ne sunt mai darnici. Afară de rolul împilator, care se exemplifică în atâtea documente, nu ni se face nimic altceva cunoscut din firea ciocoiului. (…) istoricii s-au făcut foarte comozi; ei lasă să vorbească documentele şi se mărginesc numai la funcţia de corectori ai erorilor tipografice.

[n.m.: „erori tipografice” îmi pare un abuz, pentru că maşiniştii tipăresc ceea ce primesc ca bun de tipar, aşadar erorile sânt ale culegătorilor, corectorilor …la fel ca „timp frumos” înţeles obligatoriu pentru „cer fără de nori„, şi alte de-la-sine-înţelesuri]

(…)

I

Sociologii găsesc în natura omului două tendinţe fundamentale, pe care ei îşi bazează o explicare plauzibilă despre formarea diferitelor clase ale societăţii. O tendinţă este aceea a imitaţiei (…) A doua tendinţă este însă tocmai opusă imitaţiei: este tendinţa spre individualizare. (…)

Din lupta acestor două tendinţe rezultă, la fiecare popor, forma pe care o capătă ierarhia claselor sociale. Imitaţia constrânge la fuziunea individualităţilor, şi, dacă ar fi fost numai ea, societatea ar fi ajuns de mult la o uniformitate automată; dar tendinţa opusă sparge uniformitatea, îi separă pe oameni în caste, în clase, în grupe, în persoane. Binecuvântată fie această de-a doua tendinţă, căci fără ea n-am fi cunoscut diferenţierea socială şi nu ne-am fi regăsit fiecare pe sine însuşi ca persoană, înlăuntrul societăţii!

Cele două tendinţe sunt capabile de progres, adică ele se dezvoltă în decursul timpului, atât în ce priveşte cantitatea elementelor lor sufleteşti, cât şi în ce priveşte calitatea lor. Tendinţa imitaţiei se rafinează cu timpul, până ce devine simpatie socială; iar tendinţa spre distincţie ajunge de la forma egoismului primitiv până la forma cea mai nobilă a caracterului. Corespunzător transformării tendinţelor, se transformă şi organizarea ierarhiei sociale.

(…)

Şi acum să revenim la ciocoi.

„Cine poate da de nasul ciocoiului!” – zice poporul. „În România nu mai este de trăit!” exclamă la rândul său ciocoiul, chiar în timpurile lui fericite! Neîndoios, în sufletul ciocoiului predomină tendinţa de distincţie, de care vorbeam ami sus. Ciocoiul suferă din contactul cu mulţimea. „Îi miroase ciocoiului”. „I-a căzut nasul ciocoiului”. „Ia nu mai face pe ciocoiul”… Aceste locuţiuni, şi alte multe de felul acestora, pe care le auzim şi astăzi, indică destul de clar nuanţa sentimentului de mândrie exagerată. „Ce, te-ai făcut ciocoi?” este suprema imputare pe care un om din popor o poate aduce aceluia ce se leapădă de teapa sa. „Lumea este pe dos astăzi”, obişnuieşte să strecoare ciocoiul în conversaţia sa de salon, pentru a nuanţa ironic prezenţa celor ce nu sunt de o seamă cu dânsul. (…) Ciocoiul n-are lege, a observat de mult poporul; adică el nu vine să-şi sprijine drepturile sale pe o anumită credinţă sau ideal. El este ciocoi fiindcă este ciocoi pur şi simplu, nu fiindcă ar fi de altă religie, sau de o altă rasă, sau de o altă cultură ca românul, nu pe această deosebire îşi reazemă el pretenţiile sale. Ciocoiul poate fi de origine greacă, sau de origine română, poate fi crescut în Grecia sau în România, aceasta nu schimbă nimic din ceea ce e caracteristic în el; el este mândru ca ciocoi, şi nicidecum ca grec, sau om cult. Această lipsă de dragoste pentru o ocupaţie, pentru un idealsau pentru un neam străin chiar, deosebeşte fundamental pe ciocoi de aristocraţia tuturor celorlalte popoare, precum şi de aristocraţia noastră pământeană, a vechilor boieri. Boierul român era mândru de a fi preferat în cariera armelor; era mândru de neamul său, adică de genealogia sa; avea mândria „unei legi” cum zice poporul. Pe boierul român îl poţi analiza şi apropia sufleteşte în fiecare epocă a trecutului nostru, după ocupaţia şi preferinţele sale; el este un produs direct al mediului nostru românesc, şi ca atare explicabil prin datele acestui mediu.Ciocoiul, dimpotrivă, pare că planează deasupra acestui mediu. El are o motivaţie specială pentru mândria sa, motivaţie cu totul diferită de a celorlalte aristocraţii.

Mândru cu cei mici, ciocoiul este linguşitor şi târâtor cu cei mari… atestă apoi toţi istoricii. Prin urmare, nici mândria însăşi, ca sentiment consecvent, nu se susţine. Sufletul nebulos al ciocoiului începe acum să ni se dezvăluie ca plin de contradicţii!

Şi cu toate acestea sufletul ciocoiului nu este nici nebulos, nici plin de contradicţii. El urmează unei motivaţii logice, ca sufletul orişicăruia dintre noi, numai trebuie să fim noi îndestul de pregătiţi ca să-l înţelegem (…)

Întocmai cum sălbaticii iubesc podoaba pentru că este podoaba corpului lor, şi nu fiindcă ea reprezintă vreo artă, tot aşa, ne spun sociologii, sunt oameni care iubesc puterea, rangul sau înălţimea socială pentru că acestea le dau lor o satisfacţie imediată, iar nu pentru că ele ar mijloci realizarea vreunui scop: iubesc puterea pentru putere, şi nu pentru gândul de a face ceva cu puterea. Este forma cea mai redusă pe care o îmbracă tendinţa spre distincţie; este tendinţa rămasă în stadiul de jos.

Ciocoiul este în categoria acestor din urmă oameni. Pentru a-l înţelege, trebuie dar să ne dezbărăm de prejudecăţile pe care ni le dă cultura timpului. Ciocoiul este un adorator al puterii şi al rangului, indiferent sau independent de scopul în care ar putea fi utilizate puterea şi rangul. Scopul lui nu trece de satisfacţia imediată; el nu vrea puterea pentru a întron aidealurile sale în organizarea societăţii, nu; el vrea puterea pentru a se şti că o are el şi nu alţii. Istoria şi tradiţia populară ni-l arată totdeauna astfel: „Scoală tu, să stau eu”; „de ce tu şi nu eu?”; aici se încheie toate raţionamentele ciocoilor, ori de câte ori îi întâlnim agitându-se pentru a câştiga graţia Domnului, sau pentru a veni la cârma statului.

Acum înţelegem pentru ce mândria faţă de cei mici se împacă prea bine în sufletul ciocoilor cu linguşirea faţă de cei mari. Amândouă aceste sentimente se completau la dânşii în chipul cel mai explicabil. Mândria şi linguşirea nu pot sta alături în sufletul care se măsoaară pe sinedupă norma unui ideal, dar în sufletul care este lipsit  de ideal, şi care caută numai o satisfacţie imediată, aceste sentimente merg perfect de bine laolaltă. Linguşirea faţă de cei mari era şi ea un titlu de distincţie. Nu putea oricine linguşi pe cei mari, şi ciocoiul era mulţumit că el poate fi înaintea altora.”

[…puţină muzichie, mă rog!]

Marţi, foarte…

… devreme, am înţeles …deşi confuz, totuşi mă recunosc, deşi nu mai văd oglinda…

Îmi propusesem să rezolv repede cu „marţi”, nu se arăta nici o piedică, de-acum totul părea limpede, dar iacă, nu mai isprăvesc. Caut „marţi”, „mardi”, „tuesday”, „vtornik”, „martedi”, „dienstag”, …toată „marţea” răscând a o risipi.

Am aflat, cu ăst prilej, că dominanta cromatică pentru „marţi” e galben:

Tuesday_by_maskpicasso

mirosul e de cafea,

muzica e „la rece„,

umblă ca pisica,

…filmul îl ştie, măcar după titlu, cam tăt natu’,

aşa că fac şi eu legătura:

Altfel despre:

…Adrian Enescu. Aşa am ajuns aici.

Bravând pe tărâmuri nesigure mie, dând tare cu părerea, căutând înţelesuri acolo unde nu aveam ce căuta, am întâlnit totuşi  pe Marian şi adiind (aşa îmi apare mie…) Raluca.

Darul lor de la Dumnezeu, Theodor, a trecut mai întâi prin mâinile unor oameni. Ei au neglijat, din fericire, atât cât s-au obişnuit.

Au luptat şi luptă. Acum, în trei.

Cu cine?!