„Mai Tsava, mai… !”

… spunea unul dintre dascălii care mi-au îndrumat „cunoaşterea formală”, în perioada gimnazială. Era unul dintre cei mai temuţi, cel puţin de mine, pentru asprimea uneori peste înţelegerea mea, prin care ne împărtăşea calea de urmat în învăţarea limbii strămoşeşti. Adesea îşi însoţea discursul cu pilde şi exemplificări pline de seva unei vieţi trăite intens, sub presiunea imperativelor chemării sale dăscăleşti, în răspăr cu directivele politice.

Dintre zicerile pline de savoare, în care parfumul limbii îndulcea cumva severitatea conţinutului, am rememorat de curând împreună cu pruncii câteva:

„Ai noştri ca brazii, … cu muşii pi chept…”, dedicat celor mândri dar ridicoli;

„Deşteaptă-te, Române, … la slană şî la pâne…!” celor care meditau îndelung răspunsul la întrebare;

sau: „Deşteaptă-te, Române, … că Ţara geme!”;

Sau, povestind o snoavă în care un ovrei se adresa unuia, Sava, cam încurcă-lume şi al cărui dans nu respecta muzica: Mai Tsava, mai, hoara cînta – brîul gioci tu, mai! Adică: Una te-am întrebat, alta îmi răspunzi tu! Sau: Una vorbirăm – başca ne-am înţeles!

Oarecum la temă:

sună (şi) a mesaj de prin campaniile electorale.