Ce anume se întâmplă înlăuntrul nostru prin lucrarea Harului?

Fiul lui Dumnezeu Cel Unul Născut, prin Întruparea Sa și prin moartea Sa pe cruce, ne-a împăcat cu Dumnezeu. Lucrul acesta îl scrie limpede Sfântul Apostol Pavel: „pe când eram vrăjmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10). A înviat, S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta Tatălui, către Care mijlocește întotdeauna pentru noi. Totodată, este izvorul și modelul adevăratei vieți omenești. Tot ceea ce poate fi caracterizat drept autentic omenesc, a arătat-o în propria Sa fire omenească. Și toți credincioșii, când se nasc din nou, primesc sămânța vieții după chipul lui Hristos. Cine se botează în numele lui Hristos, „se îmbracă” în Hristos. Această îmbrăcare a credinciosului în Hristos, se înfăptuiește cu harul Sfântului Duh. Ce anume se întâmplă, adică, înlăuntrul nostru prin lucrarea harului?

Înainte să îți scriu despre aceasta, îți voi cere să ai întotdeauna în minte următorul gând: Când spunem că Fiul lui Dumnezeu a făcut sau face ceva, sau Sfântul Duh a făcut sau face altceva, nu trebuie să se creadă că lucrarea lor înnoitoare în sufletul nostru este separată una de cealaltă. Această lucrare provine nedespărțită de la Dumnezeu Cel în Treime. Sfântul Apostol Petru, salutându-i pe destinatarii primei sale epistole sobornicești, spune: „Aleși după cea mai dinainte știință a lui Dumnezeu-Tatăl și prin sfințirea de către Duhul spre ascultare și stropirea cu Sângele lui Iisus Hristos” (I Petru 1, 2). Iar Sfântul Apostol Pavel încheie cea de-a doua epistolă a sa către Corinteni în mod asemănător: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (II Cor. 13, 13). Lucrarea înnoitoare a lui Dumnezeu Celui în Treime în sufletul nostru nu este altceva decât comuniunea Lui cu duhul nostru. Nu este vorba de comuniunea cu duhul nostru doar a uneia dintre Persoanele dumnezeiești, ci ale celor Trei Persoane ale Treimii Celei Nedespărțite. Pentru a arăta aceasta, voi folosi trei versete distincte din Sfânta Scriptură. Întâi și-ntâi, Mântuitorul, Domnul nostru, ne-a făgăduit: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20). Și spunând că va fi cu noi, nu se referă la prezența exterioară, în jurul nostru sau lângă noi, ci la cea lăuntrică, înlăuntrul nostru, după cum reiese din al doilea verset: „Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face locaș la el” (In. 14, 23). Fișier:Treime-rublev.jpgSe sălășluiesc, adică, înlăuntrul nostru Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, locuiesc în sufletul nostru atunci când noi le arătăm credința și dragostea noastră prin păzirea poruncilor. Al treilea verset este cel pe care l-am menționat în scrisoarea mea anterioară și care spune că Duhul Sfânt locuiește în cei credincioși: „Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (I Cor. 3, 16). Punând în legătură, așadar, cele trei versete de mai sus, constatăm că toate cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt în comuniune cu duhul nostru și lucrează în mod înnoitor în sufletul nostru. Mare este harul lui Dumnezeu, care se află în noi atunci când împlinim, desigur, condițiile necesare pentru aceasta!

Comuniunea cu Dumnezeu se înfăptuiește doar cu harul Duhului Sfânt. Acesta este Cel care pregătește înlăuntrul nostru locașul Sfintei Treimi. Cum îl pregătește, însă?

Duhul Sfânt lucrează în chip tainic asupra duhului nostru și îl pune în mișcare. Atunci când, așadar, este pus în mișcare duhul, [omul] capătă iarăși dumnezeiasca sa cunoaștere firească, aceea că Dumnezeu este Creator, Proniator și Cel Care răsplătește. Această cunoaștere naște mai întâi în inimă un simțământ de atârnare deplină de Dumnezeu, iar mai apoi, frica lui Dumnezeu. Aceste două simțăminte, iarăși, trezesc conștiința, martorul și judecătorul tuturor faptelor, al cuvintelor, al gândurilor și al sentimentelor noastre. Conștiința deja trezită, la rândul ei, îi dă omului de știre de starea lui întunecată și de calea fără ieșire pe care se află. „Unde merg?”, începe să se întrebe cu neliniște. „Unde voi scăpa?” Dar nu trebuie să scape nicăieri. Se află deja în mâinile lui Dumnezeu, a Judecătorului și a Celui Ce răsplătește. Înțelege că „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor” (Rom. 1, 18). Atunci primește vestirea cea bună a Evangheliei. Atunci găsește ieșirea din impas. Fără Evanghelie, trezirea duhului și a conștiinței noastre ar fi fost dezastruoasă, pentru că, inevitabil, ne-ar fi cufundat în deznădejde. Bunătatea lui Dumnezeu, însă, se îngrijește ca adevărata trezire a duhului să se înfăptuiască și să fie însoțită de Evanghelie. Omului care, după trezirea duhului său, se întreabă: „Unde merg? Unde voi scăpa?”, Evanghelia îi răspunde: „Vino sub ocrotirea Crucii și te vei mântui. Fiul lui Dumnezeu, după ce S-a întrupat, a murit pe Cruce ca să șteargă păcatele noastre. Crede lucrul acesta și vei lua iertarea păcatelor, aflând harul lui Dumnezeu”. «Așa au făcut întotdeauna Sfinții Apostoli, când au propovăduit Evanghelia. După ce trezeau în ascultătorii lor ceea ce numim „neliniștea cea bună”, le spuneau: „Credeți în Domnul Cel Răstignit și vă veți mântui”. Așa a făcut Sfântul Apostol Petru în prima sa predică, în ziua Cincizecimii. Iudeii, ascultându-l, s-au cutremurat, s-au neliniștit, s-au temut și, în cele din urmă, au început să strige: „Ce trebuie să facem?”. Atunci Petru le-a răspuns: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 37-38). Și Sfântul Apostol Pavel, când le-a scris romanilor, mai întâi i-a înfricoșat, spunând: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea” (I Rom. 1, 18), iar apoi le-a arătat cum să se mântuiască: „prin credința în Iisus Hristos” (I Rom. 3, 22).

Când cineva se află într-o situație fără ieșire și în pericol, nu ar apuca cu multă dorire șansa de a scăpa și de a fi în siguranță care i s-ar oferi pe neașteptate? Așa se întâmplă și cu duhul nostru. Din momentul în care răspunde vestirii celei bune a mântuirii în Hristos, cu dorire și cu râvnă, se aruncă în luptă pentru dobândirea bunurilor evanghelice. Astfel, sufletul nostru se pregătește pentru comuniunea cu Dumnezeu. Iar harul Duhului Sfânt, care până atunci lucrase din afară, trezindu-ne, acum se sălășluiește înlăuntrul nostru. Nu se sălășluiește nemijlocit, ci prin intermediul Sfintelor Taine. Credinciosul se pocăiește, se botează și primește darul Duhului Sfânt. Aceasta întocmai este puterea comuniunii cu Dumnezeu – vie și lucrătoare. Cu ce căldură s-a arătat această putere în prima predică a Sfinților Apostoli! Tot așa a fost arătată de aceștia și mai târziu. Astfel se arată și astăzi. Este de ajuns ca noi să săvârșim, într-un mod vrednic de ea, cele care țin de aceasta. Pentru că nu sunt toate înfăptuite de Duhul Sfânt. Ceva trebuie să facem și noi. Iar acest „ceva” nu este neînsemnat. Duhul Sfânt ne trezește și Evanghelia ne indică de unde să începem. Acestea sunt făcute de Dumnezeu. Mai târziu, Dumnezeu Se oprește și așteaptă încuviințarea noastră. De la primele sale lucrări, ca și cum ar întreba: „Vrei să ieși din impas? Fă asta!” Este momentul hotărâtor. Cine Îl ascultă pe Dumnezeu, deschide ușa sufletului Său mai multor lucrări ale harului, care îl conduce către mântuire. Cine nu Îl ascultă, pierde harul și se îndreaptă de bună voie spre pierzare.

Sfântul Apostol Pavel a predicat în Areopag, în Atena. După predica sa, Sfântul Dionisie Areopagitul și alți câțiva atenieni, care au crezut, s-au botezat. Dintre ceilalți ascultători ai săi, unii au spus: „Ce voiește, oare, să ne spună acest semănător de cuvinte?” (Fapte 17, 18). Iar alții: „Te vom asculta despre aceasta și altă dată” (Fapte 17, 32). Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, de aceea îi tot oferă vreo șansă. Firește, se mântuiește doar cel care apucă această șansă și alege mântuirea. Dacă nu era necesară încuviințarea noastră pentru mântuire, Dumnezeu ar fi putut să ne mântuiască pe toți într-o clipă, deoarece, potrivit Scripturii, „voiește ca toți oamenii să se mântuiască” (I Tim. 2, 4). Dar libertatea noastră nu acționează întotdeauna cu înțelepciune. Aplecată spre rău și egoistă cum este, nu se supune nici lui Dumnezeu. De aceea ne pierdem.

Ia aminte, mai înainte de toate, la aceasta: după ce harul ne trezește și după ce Evanghelia ne indică ce să facem, trebuie să ne simțim păcătoșenia și să ne pocăim. Trebuie, apoi, să credem că modul de mântuire pe care Dumnezeu l-a rânduit pentru noi este lucrător. Trebuie, în sfârșit, să împlinim cu bună voință și cu sinceritate toate câte ne sunt date drept condiții de mântuire. După acestea, nu mai rămâne altceva decât participarea noastră la Sfintele Taine. Și astfel, se înfăptuiește comuniunea cu Dumnezeu.

Ca să rezum: pocăiește-te, dorește-ți mântuirea în Hristos și caut-o cu seninătate și curaj. Toate acestea se lucrează lăuntric și dau sufletului liniște, pace, veselie. Nu sunt de ajuns, însă. Puterea cu adevărat lucrătoare, care te va îndruma spre mântuire, este voința cea bună [prothymia], dorința fierbinte, voința [thelese] puternică de a înfăptui toate câte se cer. Voința este izvorul și începutul luptei pentru mântuire. Aceasta în sine, desigur, este neputincioasă. Când, însă, este întărită de dumnezeiescul Har, devine atotputernică și trece peste orice piedică. Se manifestă ca o râvnă nepotolită de a-I bineplăcea lui Dumnezeu, ca un dor sincer pentru împlinirea voii dumnezeiești, și se însoțește cu credința nestrămutată în Hristos și în mântuirea în Hristos. Prin această râvnă se împlinește planul din veac al lui Dumnezeu, Care „ne-a și ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui” (Efes. 1, 4). Al Său, vezi, devine [omul] care se face „râvnitor de fapte bune” (Tit 2, 14).

În mod intenționat am pus accentul pe râvnă, ca s-o dobândești. Când o vei avea, atunci harul dumnezeiesc te va întări deplin. Când există râvnă pentru primirea credinței și dobândirea mântuirii, atunci există toate. Când nu există râvnă, nu există nimic. Cine nu are râvnă pentru mântuirea sa, nu se mântuiește.

Ce drum am străbătut ca să ajung până aici! Și totuși, toate câte ți le-am scris nu sunt decât o expunere generală asupra iconomiei mântuirii noastre.

Sursa

„N-AM ȘTIUT? NU VEDEM?”

steinhardt-monah.jpg

“N-am ştiut.

N-am ştiut – răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice în ospicii de nebuni – „nu ţine”, nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin – şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea ştie totul.

Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci şi atent: a ştiut să vadă.

Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori de ce i-ar îndemna să vadă cu ochii, să audă cu urechile şi să înţeleagă cu inima; ori cum de-ar fi putut ei şti că Domnul e flămând, însetat, străin, bolnav sau în temniţă ca să-L poată hrăni, să-I poată da de băut, să-L poată primi, să-L poată îmbrăca sau să poată veni la El?

Jean Cau îi răspunde lui Roger Garaudy (care şi el spune că n-a ştiut) cum nu se poate mai bine: dar eu unul care n-am fost profesor universitar şi membru în comitetul central, eu cum de-am ştiut? Milioane de oameni de pe străzi cum de-au ştiut?

Adevărul este că nu-i nevoie de cine ştie ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea cîtuşi de puţin. (Spionii de cele mai multe ori transmit inutil, de două ori inutil: pentru că se ştia, pentru că nu sunt crezuţi.) Sunt lucruri pe care le simţi dacă nu-ţi astupi urechile şi nu-ţi acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit… Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că nimeni nu e atît de prost – (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopaţi; ăia, săracii, sunt excluşi) – încît să nu-şi poată da seama că doi plus doi fac patru şi că doi plus doi nu fac nouă.

Nu ne convine s-o recunoaştem, ne adăpostim îndărătul obiectivitătii ştiinţei, dar sunt daruri elementare, le avem de la fire şi zac în sufletul, inima, rărunchii, mintea, bojocii, măruntaiele, celulele, tropismele şi sinapsiile oricui. Toată lumea ştia că Irod e o pramatie, Robespierre o canalie, Stalin un ticălos.

Chibrite aprinse aruncate peste benzină.

Dar eu parcă am știut ceva? Am știut eu ceva despre lumea aceea fără de asemănare în mijlocul căreia m-am pomenit? despre suferințele ascunse? despre eroii neștiuți? despre cei ce douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru își păstrau demnitatea în celule concepute să ducă numai la denunț și spurcăciune, la prăbușire și demență?”.

(in: N. Steinhardt, “Jurnalul fericirii”)

Sursa