Adagiu la „quatorze Juillet”

 

MEMENTO GULAG ÎN VENDEEA

Nu sînt foarte mulţi cei care ştiu că 27 ianuarie este Ziua Internaţională a Holocaustului (la 27 ianuarie 1945 a fost închis primul lagăr de la Auschwitz). Şi încă şi mai puţini sînt însă cei care ştiu că 7 noiembrie este Ziua Internaţională a Gulagului, zi închinată memoriei victimelor comunismului. Această zi are încă un statut semi-oficial, întrucît Parlamentul European, unde de mai multe ori s-a făcut propunerea, nu a acceptat pînă acum instituirea acestei comemorări, ceea ce arată cît de dificilă este încă deschiderea conştiinţei europene către o înţelegere a dezastrului istoric care a însemnat comunismul.

Vladimir Bukovski, vajnicul disident rus, este cel care a ales 7 noiembrie ca zi a Gulagului, 7 noiembrie 1917 fiind momentul luării puterii de către bolşevici. 7 noiembrie era ziua în care pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice (şi în ţările sovietizate) se serba „Marea Revoluţie din Octombrie” (7 noiembrie după calendarul gregorian echivalează cu 25 octombrie după calendarul iulian). Această dată, care în plus este ajunul zilei Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, este foarte bine aleasă, pentru că ea arată esenţa puterii comuniste. Comunismul, care a început la 7 noiembrie, înseamnă pur şi simplu Gulag: aceasta este ecuaţia istoriei.

În anii care au trecut Ziua Gulagului a fost marcată prin conferinţe internaţionale la Roma (2003), Bucureşti (2004) şi Berlin (2005). Anul acesta [2006] „Memento Gulag” a avut loc în Franţa, la universitatea catolică (ICES, adică Institut Catholique d’Etudes Supérieures) din oraşul La Roche-sur-Yon, în Vendeea.

De ce în Vendeea şi nu într-un alt loc? De ce Vendeea este cea care s-a oferit să fie gazdă comemorării morţilor terorii comuniste? Nici un alt loc nu putea fi mai potrivit: Vendeea ştie şi îşi aminteşte. Morţii ei au fost primii morţi în valul terorii ideologice care a culminat în Uniunea Sovietică şi s-a împrăştiat pe toată planeta. Cum spunea Soljeniţîn: „Experienţa Revoluţiei franceze ar fi putut să fie suficientă pentru ca organizatorii raţionalişti ai «fericirii poporului» să tragă concluziile necesare. Dar nu s-a întîmplat aşa! În Rusia, totul s-a desfăşurat şi mai rău încă, la o scară incomparabil mai mare. Numeroase metode pline de cruzime, practicate de Revoluţia franceză, au fost docil reaplicate pe trupul Rusiei de către comuniştii leninişti şi specialiştii internaţionalişti, iar gradul lor de organizare şi caracterul sistematic au depăşit cu mult pe cel al Iacobinilor”.

Aceste cuvinte le-a rostit Soljeniţîn la 25 septembrie 1993, cînd, pe drumul său de întoarcere din exil către Rusia, a făcut un singur popas: în Vendeea, pentru a asista la inaugurarea Memorialului de la Lucs-sur-Boulogne. La Lucs-sur-Boulogne, la 28 februarie 1794, 500 de oameni, mai ales femei şi copii, au fost arşi de vii în biserică, de către „coloanele infernale” ale Revoluţiei franceze. Pentru Soljeniţîn, acest moment al inaugurării memorialului a fost unul de viziune înlăcrimată asupra terorii care a bîntuit lumea din Franţa pînă în Rusia şi dincolo de ea. Văzînd Memorialul „eroicei Vendei”, el a văzut „cu ochii minţii monumentele care într-o zi vor fi ridicate în Rusia, mărturii ale rezistenţei noastre ruseşti în faţa urgiilor hoardei comuniste”. „Am traversat împreună cu voi”, le-a spus Soljeniţîn la sfîrşit vandeenilor, „secolul XX, acest secol care a fost, de la un capăt la altul, un secol al terorii, încoronare îngrozitoare a acelui Progres la care visase atîta secolul XVIII. Astăzi, cred, tot mai mulţi francezi vor înţelege mai bine rezistenţa şi sacrificiul Vendeei, le vor aprecia mai mult şi le vor păstra cu mîndrie în memorie”.

Într-adevăr, nu este deloc întîmplător că „Memento Gulag” a avut loc anul acesta în Vendeea. Soljeniţîn a marcat comuniunea de destin şi de spirit între Vendeea martiră şi cei care au trăit suferinţa comunismului şi rezistenţa împotriva lui. Rămînînd credincioasă chemării ei, Vendeea păstrează memoria propriilor săi eroi şi a eroilor care, în alte părţi şi în alte timpuri, au continuat aceeaşi luptă: nu ştiu cîte licee din lume poartă numele lui Soljeniţîn, dar în Vendeea există, din anul 2005, „Le Collège Alexandre Soljenitsyne”, în localitatea Aizenay.

Da, Vendeea ştie şi îşi aminteşte. Această mică regiune din vestul Franţei, la sud de oraşul Nantes şi rîul Loira (10.000 kilometri pătraţi, 800.000 locuitori), s-a ridicat în martie 1793 împotriva acelei revoluţii care i-a omorît regele şi distrus legea (Point de roi, point de loi, „Unde nu e rege, nu e lege” a fost unul din refrenele revoltei), care i-a alungat, persecutat, omorît preoţii, şi care supunea întreg poporul marii „reeducări”: formarea „omului nou”, cel „fără prejudecăţi”, adică fără Dumnezeu (creştinismul a fost interzis), fără tradiţii, fără memorie. Împotriva acestei revoluţii s-a ridicat Vendeea. Nu a fost o mişcare de partizani (ca şuanii din Bretagne), şi nu a fost nici o răscoală populară obişnuită. A fost altceva. S-au ridicat ţăranii, şi ei s-au dus la nobili şi i-au rugat să vină, şi au format – lucru unic în istorie – o formidabilă armată. De aceea, ceea ce s-a petrecut în Vendeea nu se numeşte „revolta” sau „răscoala Vendeei”, ci les guerres de Vendée, „războaiele Vendeei”. Vendeenii au format o armată, o armată fără uniformă – erau săteni în straiele lor obişnuite –, dar reprezentată printr-un simbol pe care toţi l-au arborat spontan: o mică inimă brodată, inima arzătoare a lui Hristos (le sacré coeur). (Şi astăzi simbolul Vendeei este inima lui Iisus.) Dacă vreodată a fost o mişcare de rezistenţă pură, firească – luptă pentru libertatea de a fi om, fiinţă a lui Dumnezeu şi fiinţă istorică, purtătoare a unei comunităţi organice –, aceasta a fost Vendeea, ceea ce face din ea simbolul rezistenţei ce avea să vină în faţa comunismului.

Rezistenţa vendeenilor este un capitol introductiv la rezistenţa împotriva comunismului, iar represaliile care au venit după aceea au arătat, la rîndul lor, ceea ce avea să se întîmple mai tîrziu.

Represaliile împotriva populaţiei din Vendeea, care nu a cerut altceva decît libertatea de a-şi păstra credinţa şi legea (l’autel et le trône), nu s-au limitat la cîteva masacre răzleţe, oricît de oribile ar fi fost ele. Aici a fost o decizie de stat de a şterge de pe faţa pămîntului „rasa blestemată” (la race maudite) a celor ce gîndesc altfel. Exterminarea sistematică a populaţiei din Vendeea este de aceea considerată un genocid, „primul genocid de natură ideologică” din istoria modernă.

Legea din 1 august 1793 hotărăşte că „Vendeea trebuie să devină un cimitir naţional”, iar cea din 1 octombrie acelaşi an cuprinde ordinul de „exterminare a tuturor locuitorilor”. Cum avea să spună generalul François-Joseph Westermann în raportul său oficial: „Vendeea nu mai există […]. Am îngropat-o în mlaştinile şi pădurile din Savenay. După ordinele primite, am strivit copiii sub copitele cailor, am masacrat femeile – acestea, în orice caz, nu vor mai aduce pe lume bandiţi […]. Pe drumuri sînt cadavre peste tot […]. Mila nu este un sentiment revoluţionar”.

De la 21 ianuarie la 15 mai 1794, Vendeea a fost străbătută în lung şi lat de cele 12 „coloane infernale”. Totul a fost ars şi orice om întîlnit a fost omorît, în mod special femeile (le sillon générateur, brazda fertilă din care iese „rasa de bandiţi”) şi copiii („viitorii bandiţi”).

În 1802, Chateaubriand se reîntoarce din exilul lui din Anglia şi descoperă Vendeea, cîndva pămînt „fertil”, „transformată într-un pustiu”. „Acest ţinut”, scrie Chateaubriand, „purta, ca un vechi luptător, cicatricele şi mutilările care au fost preţul vitejiei sale. Oseminte albite de timp, ruine înnegrite de flăcări îţi izbeau privirea”.

Forţele republicii revoluţionare trecuseră într-adevăr pe acolo. Cîţi au murit? Între 120.000 şi 250.000 de oameni, adică între 15 şi 30 % din populaţie. În răstimp de 18 luni. Şi pentru că nu era suficient, trebuia şi ca numele de Vendeea, sinonim cu răzvrătirea, cu „fanatismul” şi „prejudecăţile” (adică în primul rînd credinţa creştină), să dispară. Memoria trebuia ştearsă. Numele de Vendée a fost înlocuit cu Vengé: revoluţia s-a răzbunat!

*

Oraşul în care s-a ţinut „Memento Gulag” este, cum am spus la început, La Roche-sur-Yon, capitala Vendeei. La Roche-sur-Yon, nume care s-ar putea traduce cu „stînca de pe rîul Yon” (oraşul este construit pe piatră de granit, deasupra văii Yon-ului), este un oraş de provincie cu un farmec deosebit. O adiere blîndă vine dinspre Oceanul Atlantic, care e la numai 20-30 de km. Acest La Roche-sur-Yon, pe care îl vedem astăzi, este un oraş tînăr, oraşul pe care l-a construit Napoleon, începînd cu 1804, pe „ruinele înnegrite de flăcări” ale Vendeei devastate de trupele revoluţionare.

În La Roche-sur-Yon se află cea mai tînără universitate catolică a Franţei, universitate înfiinţată în 1990. În această universitate, în aula mare, în prezenţa multor profesori, studenţi şi elevi de liceu, s-a desfăşurat ziua intensă a memoriei Gulagului. Pe unii dintre cei care un ţinut comunicări îi cunoaştem bine: Vladimir Bukovski, Stéphane Courtois (autorul principal al volumului Cartea neagră a comunismului), Dario Fertilio (ziarist la Corriere della Sera, secretar al organizaţiei „Comitatus pro Libertatibus”); pe alţii mai puţin, aşa cum este Mathyas Kolos, unul dintre participanţii la revolta din Ungaria, din 1956, şi traducătorul, în limba franceză, al cărţii Le cri de la taïga de Aron Gabor, care este considerată ultima mare operă literară a gulagului. Din delegaţia română au făcut parte, între alţii, Marius Oprea, Ruxandra Cesereanu, Raluca Grosescu.

Nu poate fi vorba în acest articol de a face un rezumat al fiecărei comunicări în parte. Ele vor fi publicate, şi ne vom putea întoarce atunci cu comentarii. Acum voi reliefa numai cîteva puncte. „Memento Gulag” înseamnă recuperarea memoriei. Comunicările au fost o întoarcere către trecut – un trecut trăit, un trecut care trebuie mai departe cercetat şi înţeles. Două teme mari au structurat ziua: istoria comunismului de la raportul Hruşciov la revolta din Ungaria (anul acesta [2006] este o jumătate de secol de la marea revoltă a Ungariei împotriva comunismului); comunismul şi ieşirea din comunism în România. A vorbi despre gulag este a continua lupta împotriva comunismului, luptă care nu s-a încheiat. Comunismul există încă (China, Cuba, Coreea de Nord, Vietnam), iar în ţările unde a fost zdruncinat se petrece o întoarcere spre comunism (Rusia, Ungaria, republicile din Asia), a subliniat Bukovski. Şi în Occident se constată puterea comunismului, nu numai în minţi, ci şi în angrenajul politic. Nu se poate ignora forţa pe care comunismul o are încă, de exemplu, în Italia, faptul că preşedintele Italiei, Giorgio Napolitano, a susţinut invazia sovietică în Ungaria, sau că preşedintele Camerei Deputaţilor (Fausto Bertinotti) „este nu un fost, ci un actual comunist”, a spus Dario Fertilio.  Procesul comunismului, care nu a putut avea loc de jure, a afirmat Vladimir Bukovski, amintind de încercarea lui de a organiza procesul comunismului la Moscova, poate avea loc de facto: aceasta este misiunea zilei de 7 noiembrie. Ceea ce nu s-a putut realiza ca un proces juridic, poate fi făcut prin memento, prin puterea memoriei.

*

Memoria ţine de domeniul spiritului. A-ţi aminti şi a înţelege este o luptă pe care o dă spiritul împotriva morţii şi a răului. În faţa comunismului ca „negare a spiritului”, despre care a vorbit François Boulêtreau, rectorul universităţii catolice din La Roche-sur-Yon, se ridică „afirmarea spiritului”, despre care am vorbit eu la „Memento Gulag”. În faţa „vastei otrăvi” care este minciuna comunismului, s-a ridicat din chiar adîncurile gulagului spiritul omenesc care redescoperă cuvîntul purtător de adevăr. În faţa terorii, a haosului şi a morţii s-a ridicat arta, cu ordinea şi frumuseţea ei, poezia şi muzica (de la Radu Gyr la Traian Popescu – cel zis „Macă”, autorul oratoriului Calvarul]). Suferinţa a devenit o cale către Dumnezeu. Cum o spun versurile din închisoare ale lui Radu Gyr: Cu necerşită slavă Tu mă-ncarci/ şi-n cuie cînd sfinţenia mă frînge,/ oftînd mă uit la rănile prea largi/ şi-Ţi cresc alături, sînge după sînge … („Identitate”)

*

Şi Vendeea are poezia, muzica, folclorul ei de rezistenţă. Şi în această privinţă aceste două lumi se apropie. În faţa urgiei, vendeenii au ascuns documente, povestiri, memorii, unele din ele descoperite tîrziu, abia în timpul nostru.

Memento Gulag” în Vendeea are o semnificaţie cu totul deosebită. Evident, „Memento Gulag” este universal şi se cuvine marcat peste tot în lume. Dar legătura de destin şi de spirit între „Memento Gulag” şi Vendeea rămîne ceva aparte. Aici, în Vendeea, înţelegi mai bine lungul şi pustiitorul drum, presărat cu milioane de victime, al iluziilor utopice care se ridică împotriva Vieţii şi a ordinii Spiritului. Aici, în Vendeea, înţelegi mai bine că este posibil pentru un popor de a-şi păstra memoria şi de a-şi cinsti eroii şi martirii.

Monica PAPAZU

* Monica Papazu, „Memento Gulag în Vendeea”, în Puncte cardinale, anul XVI, nr. 12/192, decembrie 2006, p. 2 (rubrica „Rănile istoriei”).

Re-publicat de la Răzvan CODRESCU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s