ISTORII ADEVĂRATE: POVESTEA OPINCII ROMÂNEȘTI ARBORATE PE PARLAMENTUL DIN BUDAPESTA ÎN 1919

Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta în 1919.

Acest episod, intrat deja în folclor, este unul real și redau aici descrierea lui făcută de Generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupației românești a Ungariei, între august şi noiembrie 1919. A apărut inițial în cartea sa “Huzarul negru”, 1926, și a fost preluat în reeditarea cărții Generalului Gheorghe Mărdărescu (foto), “Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei”, 1922, realizată de Editura Marist sub titlul “Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei – și alte mărturii”, 2010.

Generalul Mărdărescu, 1919, Budapesta

…Și-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Șeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat și foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-și capela pe ceafă şi scărpinându-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”. “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”. Zis şi făcut.

Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojițele s-atîrne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…

Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atât amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…”.

Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebând parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.

Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.

Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordându-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.

– Cum îl cheamă?
– Don sergent Iordan.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…

Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! – O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…”. Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: “Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici…”.

În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui.

L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atît mai mult punea stăpânire pe firea mea.

Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană – un vulpoi de Mehedinţi. Purta capela pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic.

O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…

L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…

Şi iarăşi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…

– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?

Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie: “E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”. Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor.

 El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

General Marcel Olteanu
Huzarul Negru”, 1926

Articol îngrijit de: Cristian Negrea

Bibliografie (surse):

  • Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, Editura Marist, 2010

  • Istoria md.

preluat de la http://cersipamantromanesc.wordpress.com

Un film

Wordless (save for the song „Walking in the Air”) animated adventure about a young English boy who makes a snowman one Christmas Eve, only for it to come to life that night and take him on a magical adventure to the North Pole to meet Santa Claus.

Original Music by

Howard Blake

„Mai Tsava, mai… !”

… spunea unul dintre dascălii care mi-au îndrumat „cunoaşterea formală”, în perioada gimnazială. Era unul dintre cei mai temuţi, cel puţin de mine, pentru asprimea uneori peste înţelegerea mea, prin care ne împărtăşea calea de urmat în învăţarea limbii strămoşeşti. Adesea îşi însoţea discursul cu pilde şi exemplificări pline de seva unei vieţi trăite intens, sub presiunea imperativelor chemării sale dăscăleşti, în răspăr cu directivele politice.

Dintre zicerile pline de savoare, în care parfumul limbii îndulcea cumva severitatea conţinutului, am rememorat de curând împreună cu pruncii câteva:

„Ai noştri ca brazii, … cu muşii pi chept…”, dedicat celor mândri dar ridicoli;

„Deşteaptă-te, Române, … la slană şî la pâne…!” celor care meditau îndelung răspunsul la întrebare;

sau: „Deşteaptă-te, Române, … că Ţara geme!”;

Sau, povestind o snoavă în care un ovrei se adresa unuia, Sava, cam încurcă-lume şi al cărui dans nu respecta muzica: Mai Tsava, mai, hoara cînta – brîul gioci tu, mai! Adică: Una te-am întrebat, alta îmi răspunzi tu! Sau: Una vorbirăm – başca ne-am înţeles!

Oarecum la temă:

sună (şi) a mesaj de prin campaniile electorale.

Paloare primă

„Casa nu-mi mai aparține,

Am fost dat afară din ea.

Atunci mi-am dat seama că un om fără casă e mai de plâns decât un câine sau o pisică.

Am înțeles ce înseamnă să ai un pat, haine, cratițe, pantofi, prosoape și alte din cele trebuincioase.

Nu mi-a rămas nimic,

Doar propriul meu trup,

Lihnit de foame, istovit.

Am meditat o vreme.

Nu mi-a rămas absolut nimic, nu văd nici o ieșire.

A muri și a trăi sânt în afara rușinii sau faimei.

Nici cerșitul n-ar fi o scăpare.

O să dau buzna într-o casă,

Voi mânca tot ce-mi cade în mână,

O să rămân acolo nemișcat.

Astă noapte

Voi forța ușa casei din care am fost izgonit,

Și acol’o să dorm.”

Kiyioshi Akiyama, SINGURĂTATE (Casa)

în versiunea lui Emil Eugen Pop– „Poezie japoneză contemporană”

Ed. DACIA, Cluj-Napoca, 1984

Desen: Ștefan, Culoare: Ioana

Desen: Ștefan; Culoare: Ioana

Dedicaţie

… fără adrisant:

mi-am propus să „ocolesc” net-ul zilele astea, din motive afective. Am cetit oarece texte conţinătoare de analize, de re-memorări documentate sau doar nostalgice, de explicaţii plauzibile dar in-credibile, comentarii la toate acestea – ca de obicei, cel puţin până acum – amestecate… calitativ, adică eu n-am înţeles dacă autorii lor, ai comentariilor, constituie o majoritate credibilă. Se poartă.

Începusem atunci, la temperatura de lucru, în zilele lui „Decembrie 1989”, o alcătuire de fraze pentru copiii mei, din care să [se] poată înţelege povestea zilelor şi a nopţilor de uimire, nedumerire, groază, solidaritate, hotărâre …şi ceea ce acum aş numi HAR. Dezgustul s-a arătat curând după apariţia la TVR Liberă a unora pe care îi admiram, a altora despre care doar auzisem desigur „de bine”, în [im]posturi şocante. Mi-am spus că este rodul tensiunii acumulate în zilele petrecute în stradă, sub ameninţarea devenită firească, a morţii. Dar flash-urile au continuat, înlănţuindu-se, până la a deveni meniu zilnic, transformându-se, sau mai curând dovedindu-se a fi doar o ceaţă, tot mai densă. Auzisem despre mankurţi, despre fenomenul spălării creierelor, fusesem convocat la Secu’ de curând, şi totul îmi amintea de acestea.

A fost frumos, la revoluţie.

N-am înţeles nici acum, de ce am mai ieşit atunci, prieteni cu Decembrie şi cu cei care ne arătau cu cătările armelor, înlănţuiţi în dorul de solidaritate, luminaţi de aceeaşi dragoste, zi şi noapte fără mâncare, cu raite scurte acasă, pe furiş, fără a ne gândi la ce va fi după,

când au dispărut toate de pe chipurile noastre, lumina şi toate patetismele acelor zile clădite în anii de chin de până atunci. Se dedică dezbinării noastre, celei de toate zilele, de atâta amar de ani încoace, cu o scurtă întrerupere:

Last Day Dream

… sau viaţa în câteva, ultime, clipe. O temă pe care am abordat-o întotdeauna cu teamă înfiorată (!), căutând, parcă, să ne privim ceafa. Fiecare pe a sa… direct.

Un film ultra-scurt, prezentat de către regizorul Chris Milk la „42 Second Dream Film Festival” – Beijing, China 2009.

O poveste

…ascultată  iar şi iar, mai ales în pruncie, devine sprijin pentru toată construcţia, viaţa…

„Trei femei mergeau, în răcoarea asfinţitului, către fântână, legănând fiecare câte două găleţi goale, şi povestind. Îşi lăudau băieţii, pentru că fiecare ţinea să arate celorlalte cât îşi preţuieşte feciorul.

Prima spunea:

– Băiatul meu cântă asemeni unui înger. Păsările tac, auzindu-i trilurile, animalele uită de dobitocia lor, devenind parcă umane, …lumea parcă se opreşte din mersul ei atunci când răsună glasul lui nepreţuit…

– … al meu, o îngână cea de a doua fără să respire, dansează ca un zeu! Nimeni nu rezistă doar să-l privească, totul vibrează în ritmul mişcărilor lui, iar el, …el se înalţă ca o flacără!

Pentru că cea de a treia tăcea, au întrebat-o într-un glas:

– Tu n-ai nimic de spus despre băiatul tău?

– … Băiatul meu este un copil ca oricare, răspunse cu simplitate cea de a treia.

Între timp, ajunse la fântână, cele trei începură a-şi umple găleţile, privindu-se în tăcere, căutând să-şi măsoare gesturile, două dintre ele zâmbind cu fereală. Deodată se auzi, purtat de adierea serii, un glas venit parcă din altă lume şi care făcu pe cele trei femei să se oprească pentru o clipă, cătând în văzduh cu încântare. După puţin timp, ele îşi luară, fiecare, găleţile cu apă şi porniră agale către casă. Cântarea se auzea continuu, tot mai desluşit şi curând întâlniră un flăcău chipeş care cânta înfiorat şi pe un altul care tâlcuia în mişcări, când repezi, când domoale, cântarea celui dintâi. Văzându-le pe femei, li se alăturară, fără a-şi conteni cântarea şi danţul, ca o ofrandă a dragostei. Nici n-au remarcat pe un al treilea care, apropiindu-se, a luat găleţile din mâinile mamei sale, a sărutat-o pe obraz şi i s-a alăturat în tăcere.”

(Poveste rusească, adusă din memorie)

Pannonian_sea_by_jup3nep

<object width=”448″ height=”46″><param name=”movie” value=”http://embed.trilulilu.ro/audio/speeru/7144f5c823a1d7.swf”></param><param name=”allowFullScreen” value=”true”></param><param name=”allowscriptaccess” value=”always”></param><embed src=”http://embed.trilulilu.ro/audio/speeru/7144f5c823a1d7.swf&#8221; type=”application/x-shockwave-flash” allowscriptaccess=”always” allowfullscreen=”true” width=”448″ height=”46″></embed></object><br /><strong>Alexandru Andries – Poveste</strong><br /><a href=”http://www.trilulilu.ro/audio/Muzica&#8221; title=”Muzica”>Asculta mai multe audio Muzica</a>