Legenda lui Raimalî-agà

X

RAIMALÎ-AGÀ era, la vremea lui, unul dintre cei mai renumiți rapsozi. De tânăr i se dusese vestea. Dumnezeu îl înzestrase cu trei daruri minunate: era poet, compozitor și, totodată, un neasemuit cântăreț. Oamenii se minunau de arta lui. Ajungea să mângâie strunele, pentru ca, muzică și viers izvodite în chiar clipa aceea, cu toți oamenii de față, să se reverse pline de vrajă în văzduh. A doua zi cântul lui era pe buzele tuturor, căci fericiții care-l auziseră îl duceau cu sine prin aúlele și taberele nomade din împrejurimi. Iată unul dintre cântecele îndrăgite de toți djighiții în timpurile acelea:

A ú l, Daghestan

          Cum simte roibu’nfierbântat răcoarea apei

          Îngenunchiat în unda pârâului de munte,

          Tot astfel eu din șa sorbindu-ți gura

          Uimit descopăr gustul cel minunat al vieții.

Raimalî-agà purta straie frumoase și viu colorate. Așa-i poruncise însuși bunul Dumnezeu. Îi plăceau mai cu seamă căciulile bogate, garnisite cu cele mai scumpe blănuri – altele pentru fiecare anotimp. Și mai avea Raimalî-agà un armăsar auriu de care nu se despărțea niciodată, un ahal pursânge pe nume Saralà, primit în dar de la turkmeni, la un ospăț de pomină. Saralà era la fel de vestit precum stăpânul său. Cine-i admira umbletul elegant și falnic, sorbea până la fund cupa desfătării. Șugubeții scoseseră și o vorbă: „Cine-i Raimalî-agà? O dombra pe Saralà!“

Într-adevăr, Raimalî-agà își petrecuse toată viața în șa, cu dombra în brațe. Cu toate că era vestit ca nimeni altul, avuții nu agonisise. Trăia ca priveghetoarea de Mai, mereu în cânt și-n ospețe, întâmpinat pretutindeni cu cinste și drag. Calul, la fel, atâta știa: drumul și sacul cu ovăz. Se găseau însă și oameni – dintre cei bogați și puternici – care nu-l aveau la inimă pe Raimalî-agà. Ziceau că trăiește în desfrâu, fără țintă, ca vântu’n pustiu… Da, spuneau unii, pe la spate, și d’alde astea…

Dar în clipa când Raimalî-agà se arăta la vreun ospăț, încă la primele sunete ale dombrei și ale glasului său toți, chiar și cei care nu-i încuviințau felul de viață, amuțeau privindu-i vrăjiți ochii, mâinile, chipul. Îi priveau ochii, pentru că toată puterea gândului marelui rapsod ardea în flacăra lor mereu schimbătoare; îi priveau mâinile, pentru că nu exista simțământ în sufletul omului căruia mâinile lui să nu-i găsească întrupare pe strune; îi priveau chipul, pentru că era frumos și inspirat iar când câta, trăsăturile îi fremătau ca Marea stârnită de vânt.

Soațele îl părăseau deznădăjduind la capătul răbdării, dar multe femei plângeau nopțile, în taină, cu gândul la el.

Viața îi zburase din cântec în cântec, din nuntă în nuntă, din ospăț în ospăț și, pe nesimțite se furișase spre el bătrânețea. Nici Saralà nu mai era același, se împuținase la trup, firul din coamă și din coadă i se rărise, și numai după umblet mai puteai ghici că fusese cândva un armăsar semeț. Raimalî-agà urcase în iarna vieții, ca plopul sur, uscându-se mândru în singurătate… Abia atunci oamenii băgaseră de seamă că nu avea nici familie, nici casă, nici turme sau alte avuții. Îi dăduse adăpost fratele mai mic, Abdilhan, dar nu înainte de a-și împărtăși rubedeniilor apropiate nemulțumirea și mâhnirea. Abdilhan poruncise să i se ridice lui Raimalî-agà o iurtă, să fie hrănit și îngrijit.

Raimalî-agà începuse să cânte despre bătrânețe, să cugete la moarte. Mărețe cântece se născuseră atunci și triste. Îi venise și lui rândul să încerce a dezlega taina ce frământă dintotdeauna mințile gânditorilor: de ce se naște omul pe Pământ? Raimalî-agà nu mai umbla creanga ca pe vremuri, pe la ospețe și nunți, stătea mai mult acasă cântând din dombră cântece triste, trăia din amintiri și zăbovea tot mai îndelung la taifas cu bătrânii, vorbind despre trecerea lumii…

Și, Dumnezeu e martor, Raimalî-agà și-ar fi sfârșit zilele în pace, dacă o întâmplare nu l-ar fi zguduit în adânc în chiar amurgul vieții.

Într-o zi Raimalî-agà nu mai putuse răbda, pusese șaua pe bătrânul Saralà și se dusese la o nuntă să-și mai omoare plictisul. Își luase cu sine și dombra, gândind că, poate, cine știe… Prea îl rugaseră cinstitele gazde să vină, dacă nu să le cânte, măcar ca oaspete. Așa plecase Raimalî-agà la drum, cu inima ușoară și cu gând de întoarcere.

Îl primiseră cu mare cinste, poftindu-l în iurta albă pregătită pentru oaspeți de vază. Stătuse acolo, printre oameni aleși, bând kumîs, tăifăsuind și rostind toasturi meșteșugite, cum se obișnuiește în asemenea împrejurări.

În aul, ospățul era-n toi. De pretutindeni răsunau cântece, râsete, glasuri tinere, zvonul jocurilor și distracțiilor de tot felul răzbătea până în iurta cea albă. Se auzea cum se pregăteau călăreții pentru întrecerile în cinstea tinerilor miri, cum trebăluiau bucătarii pe lângă focuri, cum lărmuiau hergheliile lăsate slobode, cum se zbenguiau în voie câinii, cum rătăcea prin stepă vântul, purtând cu sine mireasma ierburilor crude. Dar printre toate acestea, auzul lui Raimalî-agà prindea, gelos, mai cu seamă ecoul cântecelor din iurtele vecine; ba și râsul fetelor, revărsat în cascade, îi făcea urechea să tresară.

Sufletul bătrânului rapsod tânjea. Nelăsându-și chipul să-i trădeze trăirile, Raimalî-agà rătăcea cu gândul în trecut, în timpul acela fără întoarcere, când era tânăr și frumos, când învârtejea colbul drumurilor pe ahalul Saralà, tânăr și el și iute, când ierburile zdrobite sub copite plângeau și râdeau la trecerea lor, când soarele, auzindu-i cântul, își grăbea urcușul pe cer, ieșindu-i în întimpinare, când vântul stepei nu-i încăpea in piept, când dombra lui aprindea sângele, când fiecare cuvânt rostit de el era sorbit cu nesaț, când mai știa să sufere și să iubească, și să verse lacrimi luându-și rămas bun din șa… Pentru ce toate acestea?  Pentru ca  la bătrânețe să-l  covârșească jalea  și  să  se  stingă  aidoma  focului  strivit de cenușă?

Era trist Raimalî-agà in iurta aceea. Amuțea tot mai des, cufundat  în  sine.   Dar  iată  că  auzul  lui  prinse  deodată zgomot  de  pași  mulți  ce  se  apropiau  în  zvon  de  glasuri, clinchet  de  salbe  și  foșnet  de  rochii.  Cineva  ridicase  din afară  pologul  cu  frumoase  cusături  de  deasupra  ușii  și-n prag  răsărise  o  fată  strângându-și  la  piept  dombra. Avea chipul  oacheș, ochi veseli și mândri, cu sprâncenele întinse arc, a  neînduplecare;  întreagă  făptura ei – chipul,  statura, veșmintele   feciorelnice – păreau lucrarea unui meșter iscusit. Rămăsese o clipă în prag, însoțită de prietenele ei și de câțiva djighiți. Apoi, cu o plecăciune, ceruse iertare oamenilor de vază aflați în iurtă și, înainte ca cineva să apuce a-i răspunde, lovise strunele dombrei intonând, cu ochii la Raimalî-agà, aceste cuvinte:

„Cum călărețul însetat gonește spre izvor să-și  astâmpere setea, astfel vin la tine, slăvite Raimalî-agà, să-mi astâmpăr dorul inimii. Nu ne osândi c-am dat buzna în ceata zăludă; veselia și larma iertate’s la praznic. Nici curajul meu nu te mire, aga:  cu  înfiorare  și spaimă îți cânt acest cântec, de parcă mi-aș mărturisi o iubire. Mă iartă, aga, dar mă simt încărcată  de  cântec întocmai ca flinta cu pulbere. Trăiesc viață liberă, zbor din nuntă în nuntă, din ospăț în ospăț, dar pentru această întâlnire m-am tot pregătit  îndelung, așa cum albina își strânge în fagure mierea, așa cum bobocul  adună culori pentru ceasu’nfloririi. Și iată, acel ceas a sosit…“

„Dar cine ești  tu, preafrumoasă  străină?“ ar fi vrut să întrebe aga. Însă nu  cutezase să curme dintru început acel viers. Răscolit, o sorbea din priviri. O furtună i se ridicase în suflet. Trupul i se trezise sub biciul fierbinte al sângelui și, dac-ar fi fost înzestrați cu altfel de vedere, nuntașii ar fi înmărmurit toți, văzându-i cum tresare deodată și bate din aripi, ca vulturul lacom ce sfâșie cerul. O flacără vie i se aprinsese în ochi, de parcă ar fi auzit, în tării, o multașteptată chemare. Uitase de ani preaslăvitul rapsod…

Iar fata urmase:

„Ascultă-mi povestea, vestite akîn, dacă eu a ți-o spune mă ’ncumet. Afla-vei, mărite aga, neîntrecut bard al Cerului, că te-am îndrăgit din pruncie. De atunci te-am urmat pretutindeni, oriunde te-a dus neastâmpărul dombrei, căci visul cel dulce al inimii mele era să ajung un akîn, un bard cum ai fost numai tu și rămâi – fără seamăn. Și, nedespărțită de tine, asemenea umbrei, sorbindu-ți cuvintele și repetând refrenele tale ca pe niște rugi, învățam, o aga, pe de rost sclipitoarele-ți stihuri. Visam – și-i ceream necuprinsului cer să m-ajute – să capăt și eu darul tainic ce mi-ar fi ’ngăduit într-o zi sa mă înfățișez dinainte-ți și să-ți mărturisesc înfocata-mi iubire, cu plecăciune cântându-ți un cântec ce l-aș fi izvodit sub privirile tale, ba, Dumnezeu sa îmi ierte această ’ndrazneală, să mă întrec, o, slăvite rapsod, cu nestinsul tău har, chiar daca ’nfrângere sigură mi-i hărăzită. Această zi o visam, o slăvite akîn, cum fetele ziua nunții ’și visează.

Dar eu eram mică și firavă, tu – măreț și iubit de mulțime și glorie, nici nu-i de mirare ca nu ți-au căzut niciodată asupra-mi privirile, să mă smulgă din larma ospețelor. Ci eu, îmbătată de cântecul tău și arzând de rușine, te visam în iatac și femeie mă voiam mai degrabă, ca să pot răsări dinainte-ți, cutezând sa-ti vorbesc de iubire. Mi-am jurat s-ajung meșteră-n arta cuvântului. să pătrund taina Muzicii atât de adânc, încât să m-asemăn cu tine, și ca tine să cânt, ne’ntrecutul meu dascăl, pentru ca, înfățișându-mă ție, să te chem la întrecere izbăvită de valul sfielii. Și iată-mă; ochiul tău fără milă mă judece. Mult a fost, timpul anevoios s-a târât până în primăvara aceasta, a nouăsprezecea, când inima-mi spune să ies la lumină, ca rapsod și femeie. Iar cât despre tine, slăvite akîn, în lumea vrăjită a copilăriei, ce încă-mi mai dăinuie’n suflet, la fel ai rămas, numai părul ți-i sur. Însă nu e aceasta o stavilă-n calea iubirii, întocmai cum pletele negre chezaș de iubire nu sânt. Deci iată-mă.  Îngăduie, o, slăvite akîn, cutezanța; mă poți izgoni ca fecioară, poate nu ți-s pe plac, însă nu ca rapsod. Sânt aici să ne-ntrecem întru meșteșug. Ai cuvântul!“

— Dar cine ești tu și de unde răsai? zvâcnise din locu-i poetul.

— Beghimai mă numesc.

— Beghimai? Și pe unde mi-ai stat până astăzi ascunsă? întrebase, fără voie aproape, rapsodul, plecând fruntea-i întunecată.

— Ți-am spus, luminate stapân. Am crescut.

— Înțeleg, murmurase poetul. Ce nu înțeleg e haína-mi ursită. Din ce crud imbold te-a trimis să mă tulburi, acum, când alunec spre-apus și spre iarnă? Poate ca să mă surp înlăuntru-mi și crâncen să țip că zadarnic trăit-am, că tot ce a fost fără noimă a fost, dacă eu respiram, și umblam, și cântam neștiind că m-așteaptă, ca un neprețuit dar al Cerului, chinul dulce de a te vedea, auzí și cunoaște? Cât am păcătuit ca să merit atâta osândă?

— În zadar te căinezi, luminate aga, răsună glasul lui Beghimai. Dacă astăzi ursita luând chipul meu ți se înfățișează, în zadar te căinezi; ai credință în mine. Nu voi ști bucurie mai mare pe lume decât să te-alint cu surâsu-mi de fată, cu cântecul meu și cu dragostea mea fără margini. Iar dacă nu vrei ori nu poți să-ți înfrângi îndoiala și zăvorî-mi-vei urcușul spre inima ta, eu iubindu-te nețărmurit nu voi pregeta sa mă-ntrec întru artă cu tine: încercările, cât de grele vor fi, nu mă sperie.

— Încercări, spui? La ce încercări, Beghimai, mă poate supune cuvântul? Ce poate-nsemna o întrecere în meșteșug, fie ea cât de aprigă, față de înfricoșata-ncercare a dragostei care uzurpă rânduiala știută a lumii? Nu-ți făgăduiesc, Beghimai, să ne-ntrecem întru izvodire de vorbe frumoase.

Și nu pentru că nu m-ar ține puterile, nu pentru că s-ar fi stins dintr-o dată, în vatra din inima mea, văpaia cuvintelor, nici pentru că glasul mi s-ar fi stins.

Nu, nu de aceea. Ochii mei pot doar să te admire. Sufletul meu, Beghimai, poate doar să-ți întindă ofranda iubirii. În cuprinderea de aripă a dragostei, în netrecerea ei ne putem, preafrumoasă fecioară, întrece.

Și rapsodul, aceste cuvinte rostind, luă dombra, o acordă cu migală și izvodi un nou cântec, limpede și arzător. Cânta ca pe vremuri: părea glasul lui când o șoaptă a vântului răsfățat printre ierburi, când zvon de furtună pornită să mânie-azurul. Atunci s-a născut, dăinuind de atunci, al dragostei cânt „Beghimai“.

„Ție, celei ce, din depărtare, însetată vii la izvor, îmblânzit îți cade la picioare vintul stepei neascultător. Afle cel ce zodiile-mparte că, dacă astăzi mi-e sortit să mor, azi nu pot coborî în moarte: azi iubesc și sânt nemuritor…“

Acea zi a trăit îndelung în aduceri-aminte. Toată lumea vorbea de cei doi cântăreți, de strania lor întâlnire. Iar când se pornise alaiul miresei, printre iurtele împodobite, printre șiruri de călăreți. În fruntea mulțimii, a caravanei de nuntă, mergeau pe cai aprigi Beghimai și bătrânul rapsod, cântând cântece de voie bună. Alături mergeau, scară-n scară, părând coborâți dintr-un basm, și privirile lor se-nălțau către cer, către zeii cei buni, fericire cerând pentru mire și pentru mireasă, în sunet de dombra și fluier, de fluier și dombra…

Și se minuna împrejur tot norodul de vraja acelor cântări, chiar și iarba râdea, fumul marilor focuri plutea împrejur ca o ceață, și păsări veneau în zbor jos, înfricoșate de zarvă, băiețandri zburdau, călări pe mânji repezi…

Oamenii nu-l recunoșteau pe bătrânul rapsod. Glasul îi răsuna cald și plin, ca pe vremuri, chiar și trupul îi reînviase, era iarăși mlădiu și agil ca pe vremuri, ochii lui străluceau de departe, ca două lămpașe-ntr-o iurtă ce, albă, ți-ar fi răsărit dinainte pe pajiștea verde la capăt de drum. Ba și Saralà parca întinerise: umbla țanțoș, cu coama în vânt.

Dar nu tuturor a fost dat sa le meargă la inimă această schimbare. Erau în mulțime și oameni ce cu îngrețoșare scuipau urmărindu-l pe marele bard. Barakbaii – așa se numeau cei din neamul din care cobora și vestitul akîn – erau mai cu seama porniți, socotind că i se tulburaseră mințile acum, la apusul vieții. Drept care prinseseră a-l ațâța împotrivă-i pe fratele lui, Abdilhan: cum te-am mai alege mai-marele nostru, când – iată – ăst câine bătrân, Raimalî, ne face pe toți de ocară? Ascultă-l cum cântă, ascultă-l cum râde, de parcă ar necheza o zvăpăietură de mânz!… Iar cât despre fetișcana aceea – auzi ce-i răspunde! Rușine! Îl îmbrobodește în văzul mulțimii! Abdilhan, nu-i a bună! Nu-l lăsa la cheremul dezmățatei aceleia! Strunește-l, altfel vom ajunge de râs prin aúle…

Lui Abdilhan, care în taină nutrea demult un gând otrăvit împotriva fratelui său mai în vârstă, care trăise până în iarna vieții fără păs, fără gândul firesc de a strânge, atât îi lipsea ca să ’nceapă a fierbe. „Asta, își spunea-n sinea lui, le întrece pe toate: bătrânul zevzec ne împroașcă tot neamul cu scârnă.“

Și iată-l pe Abdilhan îmboldindu-și cu sârg bidiviul ca să spargă mulțimea, și amenințându-l cu cnutul pe fratele său, neasemuitul rapsod, pierdut în dulceața cântărilor:

„Baga-ți mințile-n cap și purcede spre casă!“ strigase.

Numai că fratele lui, pierdut în dulceața cântărilor, nu-l auzise. Iar admiratorii ce-i împresurau, călări de asemeni, pe cei doi cântăreți, sorbindu-le fiece vers, îl fugăriră pe Abdilhan într-o clipă, izbutind să-l mai și șfichiuiască, la înghesuială, cu câte-o biciușcă. Pas’ de mai află de unde, și cine, și când… Scăpase cu fuga, suduind, Abdilhan…

Și alaiul trecea. Chiar în clipa aceea se năștea un nou cântec.

„…O, când, fremătând de iubire, maralul își strigă perechea în zori, trecătorile munților îi răspund răscolite“, cânta Raimalî.

„Lebăda, când, despărțită prin moarte de gingașu-i soț, către soare privește în zori, ea și soarele ’l vede-n zăbranic”, răsuna trilul lui Beghimai.

Astfel îi fermecau ei pe miri, răspunzându-și prin cântec…

Nu știa, cum ar fi putut bănui Raimalî, în clipele-acelea vândute uitării de sine, cu câta mânie în suflet plecase-n galop Abdilhan, cu câtă obidă și sete năprasnică de răzbunare ’i urmaseră toți barakbaii. Și ce răfuială cumplită puseseră-n ziua aceea la cale… Cum ar fi putut bănui?…

Și alaiul trecea, ca pe aripi purtându-i pe cei doi rapsozi ce cântau răspunzându-și prin cântec…

Și gonea Abdilhan, frânt în șa, ca un nour, spre aúl, spre casă. Iar înverșunatele-i neamuri, urmându-l ca o haită de lupi, îi strigau, beți de ură:

— Blestem! Raimalî a turbat! Mintea i se întunecă! Trebuie să-l lecuim, până nu-i prea târziu!

Și alaiul trecea, ca pe aripi purtându-i pe cei doi rapsozi ce cântau, răspunzându-și prin cântec…

Odată ajuns lângă iurtele mirilor, alaiul sărbătoresc se oprise și cei doi cântăreți intonaseră, de bun-rămas, urâri de belșug și nestinsă iubire. Vestitul rapsod, cuvântând către lume, își mărturisise bucuria curată de a fi apucat ziua știută în care destinul, în chip de râvnita răsplată, i-o trimisese pe tânăra Beghimai, un akîn pe potrivă… Cremenea numai,  lovită de cremene, izvodește scântei, adăugase rapsodul.

La fel și în arta cuvântului: întrecându-se în măreție, akînii ’și apropie tainele desăvârșirii. Dar că, mai presus de orice, era fericit ca atunci, spre sfârșitul vieții, ca într-un asfințit, când marele astru străluce deplin, cu toata puterea sădită într-ânsul de la facerea lumii, cunoscuse iubirea, umplându-se de neasemuită vigoare.

— Visul meu s-a-împlinit, o aga, îi răspunse, cântând, Beghimai. Te urmez de azi înainte până la capătul lumii.

Oricând și oriunde îmi vei porunci, răsări-voi alături de tine cu dombra în brațe, pentru ca-n cântec să ne însoțim, și-n iubire. Cu această dorință ursitei mă încredințez fără preget.

Astfel își vorbiră, prin cântec, cei doi și, chiar acolo, în fața mulțimii ce alcătuise mărețul alai, se legară să se întâlnească în zori, ca să cânte norodului ce se va strânge de pe toată întinderea stepei la iarmaroc.

Și numaidecât, călăreții, răzlețindu-se în patru zări, duseră până departe cuvintele lor, marea lor făgăduință.

Vestea zbura peste stepă:

— La iarmaroc!

— Înșeuați-va caii și, la iarmaroc!

— La iarmaroc, s-ascultăm doi akîni fără seamăn!

Ecou din ecou se năștea peste stepă:

— Ce praznic!

— Grăbiți-vă!

— Ce desfătare!

— Rușine!

— Prinos frumuseții!

— O neobrăzare!

Cei doi călăreți își luară, senini, rămas bun la răscruce de drumuri:

— Pe mâine, Beghimai, draga mea!

— Pe mâine, iubite aga!

Și, îndepărtându-se, își mai strigară din șa:

— Mâine-n zori!

— La iarmaroc, mâine-n zori!

Ziua sfârșea. Peste marile-ntinderi cădea ’ncet-încet ceala albă a verii de stepă. Ierbile, pe alocuri îngălbenite de-acum, răspândeau iz de veșted și mai adia o răcoare venită din munți, unde plouase: șoimii planau în amurg, foarte jos și agale, mii de păsări slăveau, în amurg, asfințitul…

— Câtă pace! O, binecuvântat ceas al zilei!… murmura

Raimalî, mângâind coama calului. Ah, Saralà, ah, bătrâne, ah, armăsarul meu falnic, să fie viața atât de frumoasă, încât Steaua Dragostei să răsară deasupra-mi la capăt de drum?

Saralà sforăia, grăbind pasul, dornic și el de hodină, căci doar își purtase prin stepă stăpânul ziulica întreagă, dornic de șopotul apei de munte și de iarba păscută sub razele lunii.

Dar iată și lunca și, la cotul râului, râvnitul aúl, cu iurtele-i vesele slobozind spre tărie fuioare de fum.

Raimalî se grăbea. Legă calul de conovăț și, fără să intre în casă, se așeză lângă prag, gustând liniștea serii. Dar curând cineva, un băiat din vecini, se apropie și îi spuse:

— Aga, oamenii te cheamă in iurtă.

— Ce oameni?

— Ai tăi. Sânt toți barakbaii în păr.

Intrând, Raimalî găsi ’ntr-adevăr tot soborul bătrânilor neamului, strâns în cerc, iar în mijloc pe fratele lui, Abdilhan, cu chip aspru și întunecat, cu ochii plecați în pământ, ascunzând, se ghicea, priviri rele.

— Pace vouă! Îi saluta Raimalî. Au nu s-o fi abătut vreun necaz peste casele voastre?!

— Tu ești cel așteptat.

— Daca-s eu, iată-mă-s. Faceți loc, să m-așez cum se cade, în cercul ce-l alcătuirăți.

— Nu! Stai acolo în ușă și cazi în genunchi! răsună o poruncă.

— Aud?! Cum adică? În iurta aceasta sânt încă stapân.

— Nu ești! Cum ar putea fi stăpân un moșneag lud ca tine?

— Ce vreți, oameni buni?

— Ce vrem? Vrem ca fără zăbavă să faci chiar aici legamânt că n-ai să mai cânți niciodată, niciunde, că n-ai să mai bântui prin toate ospețele și, mai cu seamă, să ți-o scoți deîndată din cap pe smintita aceea cu care cântai azi spurcat, uitând barba-ți pagă și nerușinată, ca și onoarea întregului

neam. Jură! Jură că n-ai să mai dai ochi cu ea niciodată!

— Zadarnic vă înverșunați. Mâine-n zori vom cânta împreună norodului, la iarmaroc.

Ploaie de răcnete:

— Ne împroașcă cu scârnă!

— Să te lepezi de ea chiar acum, până nu-i prea târziu!

— S-a smintit pe de-a-ntregul!

— E nebun de legal! E bezmetic!

— Tăcere! strigă cu asprime întâiul dintre judecători. Ai spus tot ce-aveai să ne spui, Raimalî?

— Am spus tot.

— Iar voi auzit-ați, urmași ai slăvitului bei Barakbai, ce grăit-a păcătosul acesta?

— Auzit-am cu toții.

— Atunci ascultați și cuvintele mele. Mai întâi voi vorbi despre tine, nefericit pierde-vară. De o viață tot bântui, neagonisind cât e negru sub unghie, dintr-un capăt în altul al stepei, cânți la chefuri, zornăi din dombra și faci cu uitare de sine pe măscăriciul. Câtă vreme-ai fost tânăr, ți-am iertat rătăcirea. Acum ești bătrân, și purtarea-ți de zăpăuc naște râs și batjocură. Noi, fruntea neamului, te disprețuim. Era timpul să cugeți la moarte, era ceasul smereniei. Și când colo, tu te încurci, ca un fluieră-vânt, c-o fătucă, întru veselia și behăitul aulelor, calci sfintele datini și legile, ba și-acum, când chemat ești de sfatul bătrânilor, arăți nesupunere. Ei bine, atunci cadă pedeapsa lui Allah asupră-ți…

Iar acum, ție îți voi vorbi, Abdilhan, frate bun al acestui nefericit, ție, cel născut din aceiași părinți ca și dânsul. În tine ni-i toată nădejdea, tu ești reazemul gândului nostru. De fapt, cum știi bine, și vrem să te-alegem mai-marele neamului. Dar fratele tău, dat în mintea copiilor, nu mai știe ce face și poate împiedica împlinirea dorințelor noastre. De aceea, ai îndreptățire să faci tot ce-ți stă în putere pentru ca nefericitul tău frate să nu ne mai facă de râs printre oameni, pentru ca nimeni să nu ne mai scuipe, să nu ne mai arate cu degetul și să nu mai cuteze să ia în derâdere numele de barakbai!

— Nici judecători nu îmi sânteți, nici proroci, glăsui Raimalî, luându-i-o înainte lui Abdilhan. Mi-e milă de voi, de cei strânși în cercul acesta, și de cei ce aidoma vouă gândesc pretutindeni. Vorbiți despre lucruri asupra cărora nici un sfat omenesc nu e vrednic să judece. Nu știți căuta adevărul și nici fericirea pe lumea aceasta. E oare rușine să cânți când îți vine să cânți, e oare rușine să dai glas iubirii când vine iubirea, trimisa de însuși Cel Atotputernic? Ce bucurie se poate asemui pe pământ cu aceea de a vedea două inimi unite prin dragoste? Dar, întrucât mă priviți ca pe-un lud și-un bezmetic doar pentru că am cântat și mai cânt și nu voi să alung, cum îmi cereți, iubirea venită, e drept, la apusul vieții, ci mă bucur de ea – am să plec de la voi: mare-i lumea! Încalec pe Saralà chiar acum și pornesc înspre ea, și poate că vom pleca împreună pe alte meleaguri, ca să nu vă mai tulbure cântecul, nici dragostea noastră.

— Nu, n-ai sa pleci de aici! izbucni, horcăind, Abdilhan care, până atunci nu scosese nici o vorbă. N-ai voie să pleci nicăieri din aúl: nu de iarmaroc ai nevoie, ci de lecuire. Și te vom lecui până când mintea cea rătăcită o să ți se întoarcă în țeastă.

Și Abdilhan smulse dombra din mâna akînului.

— Na! Beat de furie, o trânti de pământ și-o strivi sub picioare, întocmai cum taurul ar strivi un biet păstor. De astăzi uita-vei să cânți! Ia aduceți și gloaba aceea! Și făcu semn argaților.

Aceștia, care așteptau, rânduiți dinainte, porunca, aduseră calul.

— Smulge-i șaua și-arunc-o încoace! strigă Abdilhan, ridicând deodată securea pe care-o ținuse ascunsă. Și, turbat, ciopârți mândra șa și curelele scărilor, zvârlindu-le una-ntr-o parte și una-n cealaltă.

Armăsarul se clătină plin de spaimă și îngenunche, sforăind și mușcându-și zăbala, de parcă, privindu-l cum sfâșie șaua, simțea că-l așteaptă o soartă asemănătoare.

— Iarmaroc, va să zică, de bâlciuri îți arde! Călare pe Saralà? Cască ochii atunci! strigă, scos din minți, Abdilhan.

Argații săriră asupra nefericitului cal, răsturnându-l și prinzându-i picioarele, mult slăbite de-acum, în arcan. Iar apoi, Abdilhan îi răsuci fără milă gâtlejul, înșfăcându-l de nări cu o mână și ridicând cu cealaltă hangerul.

Raimalî încerca disperat să se smulgă din mâinile celor care-l țineau strâns ca-n clește.

— Stai! Nu-l ucide!

Zadarnic. Șuvoiul fierbinte de sânge țâșni deodată, orbindu-l, ca o negură în faptul zilei. Plin de sânge-aburind, clătinându-se, se ridică în picioare akînul.

— Pe jos mă voi duce atunci! La nevoie mă voi târî în genunchi pân-acolo! șopti el, ștergându-și de pe chip cu pulpana cămășii potopul de sânge.

— N-ai să mergi nicăieri, secătură! Chipul lui Abdilhan rânjea, strâmb, deasupra gâtlejului însângerat al nefericitului cal. Un pas n-ai să faci de aici! șuieră el încet, și deodată răcni: Puneți mâna pe el! Aveți grijă, legați-l, căci e cuprins de turbare: face moarte de om!

Învălmășeală și răcnete:

— Funia!

— Frângeți-i brațele!

— Răsucește mai zdravăn!

— S-a smintit: l-a ajuns biciul Celui Atotputernic!

— Ce privire haină!

— Rătăcită e mintea akînului! Vai!…

— Târâți-l încoace, lingă mesteacăn!

— Împingeți-l.

— Mai cu inimă, blegilor!

Luna își preumbla prin tării chipul palid. Era pace în cer, pe pământ era pace. Șamani, răsăriți deodată în preajma akînului, aprinseră foc și dansau împrejuru-i sălbatic, chipurile, izgonind duhul rău.

Cântărețul era priponit de mesteacăn, cu mâinile strâns legate la spate.

Un mulla se înfățișă mai apoi, citind rugăciuni din Coran și chemându-l pe calea cea dreaptă.

Cântărețul era priponit de mesteacăn, cu mâinile strâns legate la spate.

Și deodată în noapte răsună glasul lui neasemuit de curat:

„Scame albastre de negura târând după sine, noaptea fuge în stepă și zorii se nasc, biruitori, peste lume. Dar mie pe veci mi-i oprita lumina: tu soarele mi l-ai răpit, Abdilhan, nefericitul meu frate. Triumfi, cu nesăbuință te bucuri ca m-ai despărțit de iubirea trimisă de Cel Atotputernic la capătul vieții. Dar nu știi ce fericire îmi dăinuie-n inimă, câtă vreme suflarea-mi mai dăinuie. M-ai legat, ca pe un tâlhar, de-acest trunchi, dar eu nu sânt aici, o, nefericitul meu frate! Numai trupul meu trecător e aici; sufletul meu zboară peste întinderi ca vântul, se îngemănează cu lutul, cu ploaia, și eu nedespărțit suit de dânsa ca propriu-i par, ca propria ei răsuflare. În zori, când se va deștepta, bucuroasă de viață, ca un inorog coborî-voi din munți, adăstând între stânci, lângă iurta ei albă. Când foc va aprinde, eu fum dulce voi fi, mângâind-o. Când călare va trece prin vad, voi fi stropii-mproșcați de copite, atingându-i obrazul și brațele, iar când va cânta, voi fi cântec…”

Fremătau rămurișuri în razele soarelui tânăr. O zi nouă creștea. Auzind că akînul își ieșise din minți, curioși dădeau buzna vecinii. Călări, îl priveau de departe.

Iar el zăcea, în veșmintele ferfenițite, priponit de mesteacăn, cu mâinile strâns legate la spate. Și cânta. Cântul lui a rămas neuitat peste veacuri:

Când tabăra va coborî din munții negri,

Vin’ de mă dezleagă, frate Abdilhan;

Când tabăra va coborî din munții vineți,

Vin ’ de mă sloboade, frate Abdilhan.

N-aș fi crezut, oricine mi-ar fi spus,

Că sub braț de frate voi pieri răpus.

Când tabăra va coborî din munții negri,

Când tabăra va coborî din munții vineți,

Vin’ de mă dezleagă, frate Abdilhan,

să mă nalț la Ceruri demn, de bunăvoie…

Când tabăra va coborî din munții negri,

nu m-aștepta, iubită Beghimai,

Când tabăra va coborî din munții vineți,

n-am sa mai vin, iubită Beghimai.

Nu vom cânta alături, glas în glas:

Eu părăsit in stepă am rămas…

Când tabăra va coborî din munții negri,

Când tabăra va coborî din munții vineți,

nu m-aștepta, iubită Beghimai:

de bunăvoie m-am suit la Ceruri…

Așa sfârșea povestea vestitului akîn.

Cinghiz AITMATOV: O zi mai lungă decât veacul, în românește de Ion COVACI și Denisa FEJES, ed. UNIVERS, București, 1983 (pp.282 – 296)

Vaccinarea anti COVID-19 – între optimism și reticență

Vasile Astărăstoae

În aceste zile, agenda publică, paradoxal, nu esta acoperită de campania electorală, ci de problema vaccinului anti-COVID. Anunțul făcut de trei firme, privind punerea pe piață, probabil, în decembrie, a unui vaccin a împărțit lumea între optimism exagerat și reticență.

Optimismul este manifestat mai ales de cei care au gestionat pandemia, adică de clasa politică. Este și normal, deoarece s-a constatat că lumea traumatizată de mesajele apocaliptice și confruntată cu efectele unei crize medicale și social-economice a devenit tot mai refractară la măsurile (ineficiente) introduse. Era momentul să se transmită și un mesaj optimism. Cu ochii pe sondajele de opinie, politicienii s-au repezit să îmbrățișeze teza că avem un vaccin eficient și că apare „o luminiță în depărtare”. Același optimism debordant l-am văzut și la o serie de medici, trompete pe sticla televizoarelor, care, după ce ne-au prezentat o imagine înfiorătoare a pandemiei, acum propovăduiesc vaccinul ca…

Vezi articolul original 975 de cuvinte mai mult

Urma IV

Vineri, 11  – se fac ultimele pregătiri pentru Oaspeții anunțați: Copiii! Cerul neguros amenință cu ploaie, și chiar începe să plouă. Emoțiile îmi scapă, pe alocuri, de sub chipiul stăpânirii de sine. Caut să le pun într-o ordine folositoare, așa încât să rodească bună-așezare și coerență în fapte. Ceilalți vor primi nu doar ce le spunem în cuvinte, uneori doar vorbe, cât, mai ales din starea pe care le-o transmitem în tonul vocii, în gestică, în mimică … Poate, totuși, îmi spune un gând fugar, nu vor veni: îi ține ploaia acasă! Ispită!

cu tihnă, ploaia

Nu i-am numărat, dar au venit mulți. Mici, mari și părinții lor. Cu greu s-a făcut loc pentru toți. Păt’uț a asistat oarecum „demn”, rezervat cât a putut el, la toată desfășurarea, sub cuvânt că nu luc’ă decât după pleca’ea tutu’o’. După îndelungi stăruințe i-am respectat, totuși, alegerea. Târziu, după plecarea tuturor, a mai bătut cineva în poartă, sfios, dornic a lua parte la întâmplarea noastră. Târziu.

Copiii – încântători, nu spun ceva nou! – au fost mai mult decât eficienți, adică peste așteptările mele: au fost atenți la rugăciunile de început și încheiere a lucrului, la explicații. Părinții – și ei, unii chiar s-au așezat și la lucru. Mă întreb dacă s-ar putea să fim normali tot timpul vieții, adică fără inhibiții, fără pretenții imaginare, fără orgolii, așezați în propria Viață, părtași la emoțiile și trăirile celor de lângă noi, cu atât mai mult cu cât „cei de lângă” sânt copiii noștri.

voia cea bună

Plouă.

Sâmbătă, 12 – O zi care începe sub un cer neguros, însă aerul e cald, chiar puțin încărcat, ca înainte de ploaie. O primă evaluare a lucrului desfășurat până acum este necesară:

U r m a de ieri este pronunțată, densă și lasă un gând ușor, de Libertate. Lucrăm fiecare lucrul său și totuși, am sentimentul lucrului în echipă, al solidarității, precum o sugestie palpabilă de răspuns la una dintre marile dileme: Solidaire où Solitaire?

Bogăția zilei, cu nimic mai prejos decât a celorlalte zile petrecute aici, adaugă la timpul schimbător (a și plouat, a fost și senin!) un drum până  în satul apropiat, care s-a arătat și o bună ocazie pentru a culege câteva imagini și niște flori. Spun câteva și niște, conștient de sărăcia cuvintelor în a zugrăvi încântarea stârnită de întâlnirea cu acele locuri, în lumina aceea, iată urme care nu se șterg, ci mai curând adaugă rost Vieții. O fărâmă din zicerea Psalmistului se găsește și aici. Cât s’au mărit lucrurile tale, Doamne, toate întru înțelepciune ai făcut! Psalmul 103: 24

Întoarcerea acasă oferă – iarăși! – o surpriză: lumea era în fierbere totală; pe de o parte se simțea nerăbdare, un soi de febrilitate șugubeață, pe altă parte chiar fierbea ceva, se pregătea un nou atentat la viața ascetică, în latura ei gastronomică! Dau la schimb o mie de cuvinte pentru o poză care să re-producă și aromele, și gustul, și nerăbdarea, și bucuria (all-in-one) „pacienților” [în înțelesul de „răbdători”] care eram. Miezul fierbinte al interesului și obiectul preocupării unei echipe restrânse, și ea parte din surpriză, a urmat docil etapele știute până la blidul fiecăruia dintre noi, până la ostoirea nesațului stârnit cu pricepere de Tibi, co-patronul întâmplării-de-cătră-sară. Despre gulaș, ce se mai poate spune?

          Duminică, 13 – drum de recunoaștere, la Mânăstiri: Călugăra și Slatina-Nera. Drumul – ca drumul, ne poartă știutor și mânecând către vecina Ciclova cea Montană, iară noi ne supunem. Facem ascultare, cum ar fi potrivit să spun, căci ținta petrecerii ne este o Mânăstire, „la doi kilometri spre Răsărit de Ciclova Montană de lângă orașul Oravița, izolată de zgomotele lumii cotidiene, în inima unor codri seculari” – după Istoricul Mânăstirii Călugăra. Ajuns-am fără grăbire, cum șade bine, dar, unor pelerini. În Sfânta Liturghie urmăm firesc drumul început din poarta casei, până dincolo de drum și dincolo de lume. Sântem doar o echipă în Rugăciune. Și mai apoi, ca o continuare firească a comuniunii în Iubire, la masa din Trapeza Mânăstirii, poftiți fiind de către Părintele Casian, Starețul obștii de la Călugăra, încheiem scurta ședere aici, la Înălțime.

Pe drumul de întors, Casa cu Platani așteaptă ca și noi să ne abatem, precum atâția oaspeți, sau mușterii, cum s-ar fi spus acum niște ani, pentru un cuvânt bun și un pahar cu apă ori o cafea. Adăstăm în curte, unde aflăm prilej de bucurie pentru ochi și răgaz pentru celelalte, fie o cafea, ori altăceva… Peste câtăva vreme aveam să primim ca surpriză, pe gazdele care acum lipseau și care n-au zăbovit a ne întoarce vizita, cu tot că mulțimea trebilor și a grijilor Casei îi împresoară în fiecare clipă. Daniela și Ionel STOIA, admiratori și iubitori, într-un cuvânt: prieteni.

După amiază continuăm a face ascultare drumului știutor de înălțimi și vecinătăți duhovnicești, și cercetăm încă un Loc de închinare și viețuire întru cele ale Veciniciei: Mânăstirea Sfânta Cuvioasă PARASCHEVA de la Slatina-Nera, al cărei început a fost pus acum douăzeci de ani. Ajunsul ne-a fost întâmpinat cu aceeași Dragoste, fărâmă a Celei dumnezeiești, care sporește Bucuria întâlnirii între suflete. Lumina din privirile gazdelor, care trădează pe aceea din inimi, ne călăuzește pe cărările discrete ale rugătorilor, lăsând ne-rostite multe întrebări și dând răspunsuri la nedumeriri ascunse. Scopul vizitei, unul tehnic mai curând, a fost copleșit cu blândețe de filoxenia gazdelor. Am venit să punem la punct amănuntele legate de expunerea icoanelor rodite prin truda mâinilor noastre și am primit Pace și bunăvoire. Gândesc la zicerea «Omul sfințește Locul.» și îmi amintesc de prima vizită aici, acum cincisprezece ani; atunci am văzut un loc însemnat de o bisericuță, toaca și o baracă. Azi privirea se bucură de bogăția prezenței Omului, de roadele lucrării sale în Rugăciune.

Spre târziul Serii, călăuziți de malul stâng al Nerei, cercetăm singurătatea bogată în iscoditori a Irinei Mavrodin: lărgimea inimii se citește peste toată deschiderea Locului ales spre viețuire în adevăr, în ne-compus, în rânduială intimă Firii, în buza Veciniciei. Îmi amintesc un cuvânt, în Jurnal-ul lui Ștefan Luchian: „… nu după Natură, ci în duhul ei…”

Uimirea ca «Urma» -II-

Prin bătătură

Duminică, 6 Iulie, în fapt a devenit, prin forța împrejurărilor, Luni, 7. Așadar, prima zi a însemnat prima urmă, îngrijorată, parcă: «s-a dus o zi!», care s-a șters curând, lăsând primatul îmbrățișărilor de bun venit / bun găsit, urmat de bucuria vederii împrejurimilor și de, mai ales, bună-așezarea în cele ce aveau să rodească numitul, de către gazde, Simpozion. Inspirat. Virtualitatea a cedat Realității și a fost Seară, ce seară!

… oameni și verde
un LOC sub șopru
… alt LOC, la urma umbrei

Marți, 8 – deja am intrat, de ieri, în firesc: știm ce vrem, rămâne să făptuim. Cele petrecute deja, adieri de prin coclauri, scânteieri de ape, foșnet tainic, adâncuri cutreierate de umbre, au deschis Inimile către luare-aminte: nu eu ci Tradiția, cei vechi sânt la rădăcini. Cele de azi dau tribut  și rodesc numai întrucât se hrănesc din Realitate iar nu din iluzia zilei trecătoare.

Izvoadele, vechile modele sânt cele care ne adie duhul curăției celor de demult, prospețimea privirii lor căutând spre Cel veșnic.

Desenul, asimilat tainic Planului cel din Vecie, Culoarea – întruparea Cuvântului și Aurul – lucrarea sfinţitoare a Duhului, au rămas până azi „la vedere” celor care au Ochi de văzut și de cercetat și Inimă de bucurat. Iată, și aici, Chipul treimic care structurează și guvernează totul, Căruia și noi îi răspundem, în felul nostru: ale Tale, dintru ale Tale – Ție aducem de toate și pentru toate!Ecfonisul Anaforalei din Slujba Sfintei Liturghii /[1]

Şi a fost seară, din nou … ce Seară!


[1] Semnifică actul de Smerenie prin care omul recunoaște că totul vine de la Dumnezeu, către Care se îndreaptă cu recunoștință, jertfind cele materiale pentru cele vecĭnice;

Oameni puși pe lucru
Pătruț asistând
așteptare, cumva

Simt dinspre Cuhnie[1] cum Hazeaica[2] amenință să nu ne cruțe asceza: bucate simple, dar îndelung cântărite, îmbie la neîndurare, iar noi supunându-ne nu iertăm nimic. Aveam să cercăm, între altele, și acest adevăr zi după zi, de câte trei ori, făr’ a mai socoti pauzele „de cafea”, „de lubeniță”, „de plăcinte” și alte, multe cazne date de neputința de a birui toate câte ne-au fost îmbiate discret, dar cu fermitatea gingașă a Dragostei.


[1] Bucătărie;

[2] Gospodina, stăpâna Casei;

Uimirea din «Urma» -I-

Doamne, bine este nouă a fi aici
[Evanghelia după Matei: XVII, 4]

Urma
din urmă va fi cea dintâi
scrisoare către Mo-Jó

         Cu anevoie este să începi a povesti oarece despre întâmplări și trăiri petrecute în urmă cu ceva timp mai îndelungat de o zi-două; ori acum, când scriu presat de neîmpliniri, de legăturile promisiunilor încă nedezlegate în fapte, cred că nici nu am atât a povesti cât, mai curând, a pune cap-la-cap gândurile (-urme) pe care le-am găzduit când cu neîncredere în ceea ce pot face acolo, la Socolari, când cu uimire nouă (chiar așa: uimire nouă!) ca atunci când descoperi frați pe care nu îi credeai aflându-se aievea în astă lume.
         Tehnic – vorbind la zi – au fost, între 6 și 15 Iulie, puține clipe în care să nu știm unul de altul, acelea fiind poate cele de răgaz întru odihna ostenelilor de peste zi. Care osteneli nici măcar nu le pot numi așa, întrucât Urma
aceea de har a hrănit în tot răstimpul împreună-aflarea noastră. Așadar, tehnic, nouă-zece zile sub semnul întrebării: Icoana pe sticlă
; zile pe care le-am trecut în firescul clipelor de nedespărțit una de alta, în firescul din urma sigură a pensulei, sigură nu în sine ci în perspectiva împărtășirii roadelor darului zugrăvirii către cei care afla-se-vor mângâiați, chiar bucurându-se la vederea lor. Tămăduirea nedumeririlor noastre va îmboldi sub umbrirea aceluiași Har și dumirirea de sine a fraților pe care îi agrăim prin fețele acestea de dincolo de sticlă.
         Afectiv, însă, nu pot despărți chemarea la împreună-lucrare întru părtășia Darului, de întâmpinarea cu drag, de Co-mesenia firesc-cotidiană, de Smerenia îndatoritoare, de Răbdarea îngăduitoare, de Lumina chipurilor celor trăitori acolo, în Casa și curtea unde „nu am simțit, o clipă măcar, nevoia de a ieși chiar și câțiva pași dincolo de gard.” – Ioana B.

Viaţa Sfântului Patrick, apostolul Irlandei. Platoşa Sfântului Patrick

Gândind cu Dragoste la nepotul Patrick:

Sfântul Munte Athos

Sf. Patrick al Irlandei

Puţini sfinţi au o viaţă mai mişcătoare şi mai plină de îmbărbătare decât Sfântul Patrick, ocrotitorul şi apostolul Irlandei. Cunoaşterea ei o datorăm Mărturisirilor scrise de Patrick însuşi, una din rarele autobiografii ale unui sfânt. Folosindu-ne de aceste Mărturisiri vom încerca şi noi în continuare să-l prezentăm pe acest mare sfânt, atât de puţin însă cunoscut în ţara noastră.

Patrick s-a născut se pare într-un sat de pe coastele de apus ale Marii Britanii, în jurul anului 381, din părinţi britano-romani (celţi romanizaţi). Se trăgea dintr-o familie preoţească: tatăl lui era diacon, iar bunicul său fusese preot. Însă în ciuda acestui fapt, încă de tânăr Patrick s-a îndepărtat de credinţa în Dumnezeu şi de Biserică.

Apoi, când avea doar 16 ani, peste familia lui s-a abătut nenorocirea. Piraţi irlandezi păgâni, cu care romanii erau în război, au năvălit pe coastele Britaniei pustiind totul în cale. Întreaga familie a sfântului a…

Vezi articolul original 1.783 de cuvinte mai mult

Vindecare de boala fariseismului, Mitropolitul Athanasie de Limassol

Precum la Troia, de demult …

Sfântul Munte Athos

icoana-vamesul-si-fariseul

De Mitropolitul Athanasie de Limasol

Dragostea nu intră în cadrul șabloanelor rațiunii. Dragostea este mai presus de rațiune. Așa este și dragostea lui Dumnezeu. Ea depășește rațiunea oamenilor. Din această pricină nu putem judeca cu criterii raționale pe oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu. Pentru aceasta Sfinții lui Dumnezeu s-au mișcat după propria lor rațiune. Au avut o altă rațiune, nu rațiunea omenească. Și aceasta pentru că rațiunea lor a fost rațiunea dragostei.

Vezi articolul original 1.674 de cuvinte mai mult

„Câți sântem credincioși …”

(Paști, 1966)

„(…) Noi toți, nu fără uimire, ne uităm cât de repede s’a îndepărtat omenirea de Biserică, de Hristos. Pentru mine acest fenomen se explică prin faptul că iată, de mai bine de o jumătate de veac (din 1914) întreg pământul trăiește în atmosfera necontenitului fratricid, și nimenea nu se pocăiește de un asemenea păcat. Este firesc ca, într’o astfel de stare oamenii să nu îndrăznească a căuta către marea Lumină a lui Hristos, că noi toți sântem copii ai Făcătorului Celui Viu – a devenit ceva peste măsura puterilor lor, și de aceea se desfășoară atât de intens obșteasca apostazie.

Când eram în Grecia, în timpul războiului, ascultând spovedania oamenilor, le spuneam:

– «Ați uitat să-mi spuneți de un mare păcat al vostru …»

– «Care?»

– «Că sânteți ucigaș…»

– «Nu, nu sânt ucigaș, și de aceea nu aș putea spune acest păcat …»

– «Dar, ia spuneți-mi, în vremea războiului, când primeați vești că printr’o oarecare operațiune așa-zisul vrăjmaș a suferit mari pierderi, nu v’ați bucurat?»

– «Firește, căci ei au început războiul, ei sânt vinovați, și bine că i-au bătut.»

– «Deci vezi, dragul meu, oricum ai privi-o, din punct de vedere omenesc obișnuit, în duhul Evangheliei, aceasta înseamnă părtășie morală la ucidere, și deci păcatul cere căință.»

Nu văd ca oamenii să fi înțeles cum trebuie cele spuse mai sus, și de aceea nu le mai rămâne altceva decât să se lepede de viața după Evanghelie, să se îndepărteze de Hristos, să-și uite adevărata obârșie în planul duhului, și să se preschimbe în unii osândiți la moarte animalică. Și deci, a zidi o biserică lui Hristos în astfel de vremuri este o sarcină deloc ușoară.”

Sursa: ARHIMANDRITUL SOFRONIE: „Scrisori către Familia Protoiereului Boris Stark”

ANDREI TARKOVSKI jr. : „După declarația tatei de a rămâne în Occident, toți au întors spatele familiei noastre”

Despre cum era Tarkovski în viața de zi cu zi, ne-a povestit fiul său, Andrei Tarkovski Junior.

Andrei Tarkovski Junior are 45 de ani. Locuiește în orașul Florența, în același apartament pe care marele regizorul l-a primit atunci de la instituțiile italiene și în care a mai apucat să trăiască din păcate destul de puțin.

Andrei Andreevici a sosit în Moscova doar pentru trei zile. La 300 km de capitală, în satul Miasnoe din regiunea Riazanskaia, el visează să pună pe picioare și un muzeu al tatălui său. Tarkovski Junior de o viață se preocupă de popularizarea artei părintelui cunoscut, fiind și președintele Institutului Internațional Andrei Tarkovski.

Cu câteva ore înainte de zborul său, el și-a făcut timp să răspundă la întrebările corespondentului publicației „Strict secret”, dl. Igor Obolensko.

– Andrei Andreevici, Dvs. trebuie să iubiți filmele lui Tarkovski?

Nu trebuie, dar le iubesc. Și le iubesc nu pentru că sunt filmele tatălui meu. Primul film Tarkovski pe care eu l-am văzut a fost „Oglinda”. Când eram mic, de trei-patru ani, am fost prezent la filmări. Îmi amintesc anumite scene, foarte bine îmi amintesc de scena cu incendiul… Apoi, a fost „Stalker”. M-am dus la cinema, am mers special undeva pe lângă Moscova, că doar filmele tatei rulau în cinemauri de mâna a doua, puterea se uita la tata de sus. De atunci, am iubit foarte mult filmele lui Tarkovski. Fiecare într-un alt mod.

– Dar nu aveți o carte scrisă despre tatăl Dvs.?

Nu. Nu m-am hotărât să mai scriu, deoarece toți scriu…

– După mine, scriu și aceia care poate au trecut o dată pe lângă Tarkovski…

Da, da, de aceea nici nu-mi vine să scriu, prefer să fac altceva. Eu dețin o arhivă impresionantă de-a tatălui, am strâns toate materialele din Florența. Eu însumi public cărți, jurnale, tot timpul îi dedic moștenirea.

– Spuneți-mi, când ați aflat de jurnalele lui Tarkovski?

Imediat după moartea tatei, probabil în 1987 când aveam șaptesprezece ani. Prima ediție a fost tipărită în Germania, în două volume. De această ediție s-a ocupat mama, eu nu am participat. Pe lângă însemnările tatălui meu, au fost anexate și scrisori și amintiri de-ale mamei.

Cu puțin timp înainte de plecarea mea, mama reușise să pregătească o carte, și în final, în Franța a fost publicat un fel de fotobiografie a tatei, fotografiile din arhiva familiei fiind însoțite de comentarii de-ale mamei. E adevărat, mama spunea în rusă, iar traducătorul nota pe loc în limba franceză, ne-am dorit ca mama să reușească să vadă cartea. Așa că, în prezent eu nu am o variantă a textului în limba rusă. Dar îmi doresc mult ca această carte să fie publicată și în Rusia.

– Dar vă amintiți ce ați simțit când ați citit pentru prima dată toate acestea?

Da, a fost foarte interesant. În general, tata era o persoană comunicativă și chiar până la lectura aceasta știam multe. Nu a fost ceva ce ar fi ascuns acolo. De aceea, jurnalele sale pentru mine nu au adus surprize. Singurul lucru pe care nu îl știam este suferința cauzată de boală. El își ascundea suferința, nu voia să ne atingă pe noi copiii. Acesta este lucrul care m-a impresionat cel mai mult.

– Dar cum scria el?

El nota în jurnal în fiecare zi. Sau se străduia s-o facă. În timpul filmărilor scria mai puțin, asta pentru că el avea și jurnale de lucru. Pentru fiecare film în parte – jurnale ce sunt mai tehnice, dar la fel de interesante.

El avea genul său de disciplină – să se așeze și să înceapă să scrie. El și pe mine mă forța să scriu. Dar, din păcate, eu nu am răspuns propunerii lui. Eu sunt o fire nestatornică, acesta este defectul meu. Dar tata se străduia. El era o persoană care lucra metodic, iubea să lucreze sistematic. Spre exemplu, la „Sacrificiul” se aude fraza – „în permanență trebuie făcut câte ceva”. Fără a conta ce. Spre exemplu, omul se trezește de dimineață, ia un pahar, îl umple cu apă de la chiuvetă, se apropie și îl varsă în toaletă. Chiar și asta trebuie făcut în fiecare zi, pe parcursul întregii vieți.

– De ce?

Atunci ceva o să se întâmple. Adică, este obligatoriu să fie făcută o anumită acțiune în permanență. Poate sună puțin neobișnuit, dar așa era ideea lui. Și a scris în jurnal până în ultimele zile, cât a putut. Ultima însemnare este din luna noiembrie. Iar în decembrie a murit.

– Ați trăit o poveste destul de dramatică odată cu plecarea din țară. După ce Tarkovski a anunțat că va rămâne în Europa, pe Dvs. nu v-au lăsat să mergeți la părinți.

Este o poveste complexă. Tata plecase să filmeze „Nostalgia”. Proiectul filmului începuse în 1979 sau chiar mai înainte. La Moscova, împreună cu Tonino Guerra au scris scenariul filmului, o parte din film trebuia să fie filmată aici, restul în Italia. La început, povestea a fost puțin alta, în total au fost 5 – 6 versiuni, cum se întâmpla de obicei la Tarkovski. Scenariul a fost schimbat chiar și în timpul filmărilor, a fost un proces fără sfârșit. După „Stalker” a început catavasia, acest episod al coproducției cu Italia. Totul a decurs într-un mod extrem de complicat. Tata nu lucra, se ocupa de contract, de înțelegeri. În concluzie, totul s-a desfășurat cu totul altfel decât fusese planificat inițial.

După ce filmul „Nostalgia” a fost finalizat în anul 1983 și prezentat la Festivalul de Film de la Cannes (unde a și primit premiul pentru regie, premiul FIPRESSI și cel al juriului ecumenic – adăugire de la autor), din nou au început supărările. Atunci în Franța se afla Serghei Bondarciuk, care și încerca să-l discrediteze pe tata. Și tata a înțeles că dacă v-a reveni în URSS, atunci nu va mai filma nimic. Cel puțin în acea perioadă. Și s-a decis să rămână, spunând, că vrea să realizeze câteva proiecte – „Boris Godunov”, „Hamlet”, care nu erau acceptate aici pentru a fi date publicului. Nu a dorit să renunțe la cetățenia sovietică, el doar și-a dorit să lucreze în Occident. Dar nu i-au permis. Atunci a și ținut conferința de presă de la Milano.

Cu alte cuvinte, tata și mama au rămas, iar pe mine, în următorii ani, nu m-au lăsat să plec. Părinții erau în străinătate, mama era regizor secund la filmul tatălui, iar eu eram ostatec. M-au lăsat să plec doar când au aflat că tata are cancer și că boala lui nu se poate vindeca.

– Dar cu cine ați locuit în această perioadă?

Cu bunica din partea mamei. O cheamă Anna Semenovna Egorkina. De profesie croitoreasă, cosea rochii, făcea lucruri foarte frumoase. Într-un alt context, poate că ar fi devenit un creator de modă de succes. Ea îi făcea mamei toate rochiile. Mama nu cumpăra niciodată haine de la butic, la recepții mereu îmbrăca rochiile făcute de bunica. Avea o imaginație fabuloasă. Niște mâini uimitoare. Când a început să aibă probleme cu vederea, ea lucra de la vârsta de 14 ani, practic cosea pipăind lucrurile.

– Așadar, părinții erau în Italia, Dvs. erați în Moscova. Puteați să țineți legătura cumva?

Prin telefon. Când ei au plecat, eu aveam 12 ani, și ne-am mai văzut când am împlinit 16. Pentru un băiat, credeți-mă, nu este o perioadă ușoară.

– În afară de asta, probabil că în Moscova ați fost nevoit să auziți tot felul de vorbe bune despre tatăl Dvs.?

Auzeam, dar nu le luam în seamă, despre el tot timpul se spunea câte ceva. Iar în acea perioadă am și vorbit puțin, după ce tata a declarat că va rămâne în Occident, toți ne-au întors spatele și au dispărut cumva. Atunci toți se temeau de ceva.

– Dar cum se purtau cu Dvs. la școală?

În mod obișnuit…

– Sau acolo nu știau cine este Andrei Tarkovski?

Nu, știau. Pur și simplu, profesorii erau decenți, la fel și școala.

– Dar Dvs. înțelegeați de ce nu vă vedeați părinții?

Desigur. Doar văzusem toate acele întâmplări cu birocrația sovietică, când fiecare film era „disecat” vreo câțiva ani. În 20 de ani, tata a filmat doar patru pelicule.

– Nici mama Dvs. nu vă putea vizita?

Nu, nu putea. Dacă ar fi venit, nici pe ea nu ar mai fi lăsat-o să plece apoi.

– Ați întrebat-o pe bunica de ce se întâmplă toate astea?

Nu, înțelegeam că tata vrea să facă filme. A spus că vrea să lucreze trei-patru ani în străinătate. Eu doar așteptam plecarea, eram sigur că o să plec, absolut sigur eram că mai devreme sau mai târziu asta o să se întâmple. În capul meu, lucrurile se separaseră cumva. Și asta m-a ajutat. Și tata îmi spunea că ne vedem în curând, îmi spunea asta de fiecare dată la telefon. Desigur, acești ani de despărțire au fost grei.

– Probabil, atunci când vă suna tata, imediat convorbirea era și ascultată.

Da, ascultau, și scrisorile le deschideau. Dar era ceva normal. Asta s-a întâmplat nu numai după plecarea lui, telefonul nostru mereu era controlat.

– Dar bunica nu vă spunea, de ce nu poate el trăi aici și să facă filme sovietice?

Nu, pe tata toți l-au susținut. Și mama, și restul înțelegeau perfect cine este Tarkovski și că pentru el arta este cel mai important lucru. Nimeni din familie nu l-a învinuit de ceva vreodată. Nu, în niciun caz… Era un om de artă și a trăit pentru a face filme.

– Dar cu bunicul vorbeați? Arseni Tarkovski era un poet mare și o personalitate marcantă.

Când era tata aici, vorbeam. Dar pe urmă… Decizia tatălui de a rămâne în străinătate ne-a îndepărtat puțin, deoarece Arseni Aleksandrovici era împotriva acestui lucru, nu era de acord ca fiul să nu se mai întoarcă. Pe bunicul l-am văzut doar de câteva ori. Am mers cu tata să-l vizităm, nici tata nu vorbea prea des cu el. Se iubeau, dar era o iubire la distanță.

– Arseni Tarkovski era un poet cunoscut în acei ani?

Era faimos printre oamenii cunoscători.

– La școală ați spus că poetul Dvs. preferat este Arseni Tarkovski?

Am spus că el e poetul meu preferat, dar profesorul imediat a schimbat tema. Atunci numele bunicului era oarecum tabu…

– Este adevărat că nu a fost lăsat să meargă la înmormântarea fiului său? Arseni Tarkovski a mai trăit doi ani după moartea lui Andrei…

Eu nu vă pot spune acest lucru cu exactitate. Pesemne că era deja bolnav, și i-ar fi fost greu să călătorească, chiar și din punct de vedere psihologic.

– Iar Dvs. ați mers să vă luați rămas bun? Când s-a petrecut asta?

În ianuarie 1986. Deja împlinisem 15 ani, tata, practic, nu mă știa. Eu și bunica am putut zbura la Paris deoarece președintele francez Mitterrand a adresat o telegramă lui Gorbaciov cu rugămintea să ne dea voie să plecăm. Mama ne-a întâmpinat la aeroport, și jurnaliști. Din avion am fost însoțiți de serviciul de protecție al președintelui. Ne-au urcat într-o mașină fără niciun control, nimic. Tata nu ne-a putut aștepta, el nici din pat nu se mai putea ridica.

– Ați reușit ușor să găsiți o cale de comunicare cu mama?

Cu mama, da. Doar vorbisem des la telefon. Desigur, ei încă mă vedeau ca pe copilul de unsprezece ani, iar eu eram deja un tânăr de cincisprezece ani. La început am locuit în vila Marinei Vladi și a lui Leon Schwarzenberg undeva lângă Paris. Soțul Marinei a fost medicul tatei. Ulterior, am închiriat un apartament în Paris. Tata venise în acest oraș pentru tratament, așa îl sfătuise Slava Rostropovici. Se considera că aici este cea mai bună școală de oncologie din Europa.

– Mutarea la Paris a fost surprinzătoare pentru Dvs.?

Ne-au lăsat să plecăm în decursul unei zile, noi nu am știut nimic despre călătoria respectivă. Ne-au sunat acasă, apoi au venit de la KGB, ne-au urcat într-o mașină, ne-au dus la ambasadă pentru viză. Mi-a fost dat un pașaport, deși la momentul respectiv eu nu împlinisem 16 ani. Nici nu a trebuie să cobor din mașină, ei au făcut totul, o oră am mers cu mașina fără un scop. Și ziua următoare ne-au dat drumul, am avut zborul. Totul s-a rezolvat în decursul a 24 de ore.

– Aparent, s-a pregătit ceva din timp.

Nu, nu cred că s-au pregătit din timp, ci pur și simplu au primit indicații de la Gorbaciov – dați-le drumul imediat. Așa mi-a spus el ulterior.

– Gorbaciov personal v-a spus asta?

Ne-am întâlnit de mai multe ori. Desigur, după mulți ani de la plecarea noastră la tata. Mihail Sergheevici a fost prezent în Moscova la serata dedicată tatălui. Foarte mult, patruzeci de minute, a vorbit despre acea perioadă și despre cum s-a ajuns la istoria aceasta cu tata.

– Pentru Dvs. a fost un șoc când ați ajuns la Paris?

Pentru mine nu, deoarece în toți acești ani m-am pregătit în permanență să plec, cu gândul trăiam între Rusia și Vest. Îmi imaginam, normal, ce poate să-și imagineze un băiat din Uniunea Sovietică când pleacă în Vest. Dar nu am fost afectat. Cel mai șocat am fost când l-am văzut pe tata la spital. Mie nu-mi spusese nimeni că este bolnav și că are cancer. În ziua sosirii, mi-au spus doar că tata are o infecție la plămâni și de aceea nu poate veni. Deși, bunica știa totul încă din Moscova. Eu nici acum nu pot înțelege de ce nu mi-au spus adevărul. După asta, toate celelalte – Vestul, Parisul, plecarea din Uniunea Sovietică – au trecut în plan secund.

– Ați înțeles că, practic, ați sosit și veți petrece ultimele zile împreună cu tatăl.

Într-o oarecare măsură da, deși speram că se va face bine. În decursul acelui an, au fost momente când se simțea mai bine. Am reușit să mergem la o cafenea și să bem o bere împreună, să ne odihnim la mare.

– Vă era ușor împreună cu el?

Cu el îmi era tare ușor. Mereu am avut relații bune. Mă iubea foarte mult, și eu pe el desigur. Deși tata era un om dificil, nu doar o dată am discutat cu el în contradictoriu. Din ce motive? În acea vreme, discuțiile erau prostești – despre muzică. Eu ascultam ceva, iar tata îmi zicea că asta nu e muzică, e zgomot. În principiu, el avea dreptate. Și totuși, la acea vârstă asta îmi dădea o stare de indignare.

– Dar tatăl Dvs. vă spunea cu ce ar trebui să vă ocupați?

Da, da, el avea totul deja planificat. Eu trebuia să fac filme și să lucrez cu el. La început să învăț, și apoi să filmez singur. Nu l-am contrazis.

– Dar știați că nu veți face asta?

Da, atunci nu voiam să mă ocup cu asta. Am intrat la universitate, doi ani am studiat fizica. Apoi, am trecut la facultatea de filologie.

– Câți ani aveați când ați aflat că aveți un frate mai mare și, desigur, că tatăl Dvs. înainte de a o întâlni pe mama Dvs. a mai avut o altă familie?

Eram mic dar am fost bucuros că am un frate. Și am văzut ca pe un lucru normal faptul că a mai fost o familie înainte de noi. Și mama, înainte să se întâlnească cu tata, mai fusese căsătorită, eu am crescut împreună cu sora mea vitregă mai mare, Olga. Ea astăzi locuiește la Paris, se ocupă cu creșterea fiicei… Este căsătorită cu un italian.

– Tarkovski, probabil, era înconjurat de oameni interesanți.

Alături de tata mereu era interesant să fii. Dacă este să vorbesc despre cele mai luminoase amintiri din copilărie, atunci pot spune că ele sunt legate de Vladimir Vîsoțki, care venea des la noi în vizită. Mi-l amintesc foarte bine. El venea la sărbători undeva la ora nouă seara. Mă scotea pe balcon și-mi dăruia un foc de artificii. Spunea că-l ține în mâini. Anume, când începea focul de artificii, își desfăcea palmele și spunea – asta este pentru tine. Eu așa îl și numeam – «unchiul Foc de artificii». Eram convins că el a adus focul de artificii.

– Tarkovski a fost prieten apropiat și cu Serghei Paradjanov?

Da, sigur. Paradjanov des era la noi. Și noi am călătorit la el la Tbilisi. Tata a ținut acolo niște cuvântări, am petrecut în Georgia vreo zece zile.

– În Tbilisi mi-au povestit un episod amuzant, ce a avut loc, se pare, în timpul venirii lui Tarkovski în Georgia. După ce l-a întâmpinat pe tatăl Dvs. la gară, Paradjanov a mers cu el să se plimbe pe bulevardul Rustaveli. Numele lui Tarkovski era cunoscut, dar fizic nu-l știa aproape nimeni. Și Paradjanov a hotărât să profite de acest lucru. El le propunea trecătorilor: „Vreți să-l vedeți pe Tarkovski în carne și oase? Dați 3 ruble”. Primind banii, Paradjanov spunea: „Uitați-vă, el este”. Și-l arăta pe tatăl Dvs. care mergea cu el.

În permanență făceau glume pe seama lui, tata era un om uimitor. Tata, știind de situația financiară complicată a acestuia (nici lui Serghei nu-i permiteau să filmeze), i-a dăruit un inel. Și după moartea tatei, Paradjanov mi-a înapoiat acest inel. Mi l-a dat când ne-am întâlnit la Paris. Era internat în aceeași clinică unde a murit tata. Acest inel este acum la mine, îl păstrez ca pe o relicvă. Un astfel de ineluș obișnuit din aur cu pietricele din safir nu are nicio valoare materială deosebită…

Serghei l-a iubit mult pe tata, îl considera cel mai bun regizor. Nu uit cum m-a plimbat prin Tbilisi arătându-mi toate acele străduțe, muzeul Pirosmani. Avea un dar fantastic de a povesti. Și tata era un bun povestitor, dar Paradjanov era mai fermecător. Avea o casă uimitoare, camera în care locuia…

– …și unde, tot timpul, când ploua, din tavan pica. Pentru a proteja cumva locuința, Paradjanov a atârnat o umbrelă de tavan. Și toți se uimeau, ia uite, câtă originalitate. Situația era asemănătoare cu cea a părinților Dvs. Am citit că Sophia Lauren, vizitându-l pe Tarkovski și văzând prin toată casa borcane cu apă, a exclamat: „O, Doamne, el adună apă sfântă!”. Dar la părinții Dvs. acoperișul era stricat.

Da, asta se petrecea în primul lor apartament din Moscova, era o clădire veche. De toate se întâmplau. Spre exemplu, se lua curentul. Tata nu avea posibilitatea să câștige bani, nu-i dădeau de lucru. Să lucreze doar de dragul de a lucra, el nu a vrut să se coboare la acest nivel. El voia să facă filme. În Uniunea Sovietică nu era ușor să faci asta.

– Într-un final familia Dvs. s-a stabilit în Italia?

Tatei i-a plăcut Italia și voia să trăiască în această țară. La Paris a ajuns din cauza bolii. Dar în Florența voia să trăiască și să lucreze. Și mie mi-a plăcut foarte mult acest oraș. Eu am rămas în Florența, trebuia să merg la școală, iar tata a mers din nou la Paris. Mai târziu, eu am mers acolo la înmormântare. Când a murit, eu nu i-am fost alături. Din păcate. Din nou nu mi-au spus. A nu știu câta oară…

– Tarkovski înțelegea că zilele îi sunt numărate?

Nu, nu cred. Starea lui se înrăutățea, dar câteodată cancerul dă speranțe, momente de ameliorare a bolii alternează cu altele de agravare. Și în acest caz e greu de spus, și pentru medici este imposibil să prognozeze. În Suedia, când i s-a stabilit diagnosticul, i-au spus că mai are doar o lună de trăit. Iar el a mai trăit un an.

– Se gândea la sănătatea sa cu febrilitate, avea grijă de sine?

Lui nu-i plăcea atât de mult să urmeze un tratament, cât îi plăcea tot ce avea legătură cu aceste practici spirituale, și în acei ani erau foarte populare. Mergea la Djune, se împrietenise cu ea, se trata și învăța de la ea, toate astea îl interesau. Cerceta ce-i cu yoga, cu meditația.

– Tarkovski era fatalist?

El își accepta soarta. El notează în jurnal într-un mod destul de interesant, fiecare știe că va muri. Toți știu că mai devreme sau mai târziu acest lucru se va întâmpla. Dar când omul știe exact data la care se va întâmpla, atunci devine de nesuportat.

Cu toate acestea, el avea energie, până la sfârșit a scris proiecte de filme. Dacă ne uităm la însemnările sale făcute cu o lună înainte de a muri, o să vedem și ce filme voia să facă. Avea o forță uimitoare, el a fost convins până la sfârșit că se va face bine.

În ultimele două săptămâni, tata nu a mai putut scrie fiind sub efectul morfinei. Avea dureri atât de mari, încât nu mai simțea nimic… Într-un final, inima nu i-a mai rezistat, boala a avansat atât de mult, încât organismul a cedat. Dar până la acest moment, în permanență nota că trebuie să trăiască, trebuie să lucreze.

– Spuneți-ne câteva cuvinte despre soarta mamei. Cu Larisa Kizilovaia, Tarkovski s-a cunoscut pe platoul de filmare?

Da, la filmările pentru „Andrei Rubliov”. Eu cred că părinții mei erau firi ce se completau reciproc. Tata avea nevoie de o femeie energică, de un om puternic. Pentru a fi alături de tata, trebuia să posezi o putere fantastică. Să fii o persoană de caracter, cu energie. Iar mama și-a dedicat lui viața întreagă, i s-a dăruit deplin pe ea însăși.

După decesul tatei, mama a trăit datorită energiei sale – a pus pe picioare un fond, s-a ocupat cu promovarea artei lui, a încercat să creeze câte ceva. Acesta este singurul lucru care a menținut-o. Și datorită ei, cărțile, jurnalele au fost publicate.

Eu și mama am fost destul de apropiați. Ea avea un caracter puternic. A făcut astfel încât ca tata să poate doar să lucreze. El nu știa cine plătește facturile, pe el partea materială a vieții nu-l privea. Totul își luase mama asupra ei. Cel mai important era să nu-i distragă atenția, cel mai important era ca el să lucreze, cel mai important era liniștea. Dacă tata scria, toți prin casă mergeau pe vârfuri…

Ea s-a stins după zece ani, pentru că nu mai avea un sens ca să trăiască. Ea l-a iubit nebunește. Câteodată, când vorbea despre asta, era tristă. Eu m-am și supărat pe ea din cauza asta, îi spuneam – trăiește, trebuie să trăiești, trebuie să continui. Simțeam că în interiorul ei se rupsese ceva.

Dar nu a putut trece peste moartea lui…

– Cine dintre părinți era mai înțelept?

Probabil, tata. El era inteligent, mereu a avut o intuiție extraordinară. Chiar un fel de intuiție feminină, după cum se zice, o intuiție mare, uimitoare. Cu ajutorul ei reușea să cuprindă tot, chiar și atunci când nu înțelegea esența întrebării nevorbind limba. Mama era o persoană emoțională. Se completau reciproc. În spatele unui bărbat puternic, trebuie să fie o femeie puternică.

– Este adevărat că părinții vorbeau cu „Dvs.” între ei?

Da, aveau așa un joc – nu un joc, ci mai degrabă, un respect reciproc.

– Adică, se adresau folosind prenumele și patronimicul?

Nu, doar prenumele – Larisa, Andrei, dar cu „Dvs.”

– Ce interesant!

Straniu, dar interesant.

– Viața în Europa pentru familia Dvs. s-a dovedit a fi mai ușoară din punct de vedere material?

Acolo a fost mai ușor. Apoi, desigur, toți banii au mers pe tratament. Dar mulți bani nici nu a avut. A filmat doar aceste două pelicule. A cumpărat o casă micuță. Geniul este un lucru, iar legile pieței cinematografiei – altceva. Tata a fost nevoit să renunțe la drepturile de autor pentru a primi bani pentru film. În final, după acesta au rămas doar două geamantane cu lucruri.

– I s-a cântat la slujbă?

Da, la biserica ortodoxă rusă Aleksandr Nevski din Paris. În fața bisericii, un prieten de-al tatei, Mstislav Rostropovici, a interpretat o suită pentru violoncel din Bach…

– Tatăl Dvs. era o persoană credincioasă?

Da, desigur. Nu mergea des la biserică, însă avea o credință profundă. Mi-a rămas biblioteca lui. În ultimul an, a citit foarte multă filozofie religioasă, Berdeav, Soloviov, Florenski

– Dar cu Dvs. vorbea despre aceste teme?

Vorbea, desigur.

– Se poate spune că se ocupa de Dvs.?

El de mine s-a ocupat într-un mod corect, așa mi se pare. În primul rând, prin exemplul dat de el. În al doilea rând, se străduia să nu spună ce e bine, ce e rău. Și îmi dădea să citesc cărți, să ascult muzică. Mi-a povestit foarte multe, îmi împărtășea din ideile și simțirile sale. Adică, nu mă trata ca pe un copil, ci îmi vorbea despre lucruri mature, interesante. Îmi povestea mereu ce citea…

– Dar când ați înțeles cine este el? Măreția sa?

Eu încă de mic am știut cine este tatăl meu. Plutea în aer. Și locuind în Italia, când am început să mărturisesc care este numele meu de familie, Tarkovski, s-a dovedit că toți îl cunosc foarte bine pe tata. Pentru mine, acest lucru, desigur, a fost foarte important. Și încă mă mai surprinde și astăzi. Oameni care păreau să nu aibă nicio legătură cu arta, îi știau bine filmele. Se întâmplă istorii interesante. Mulți au devenit demni, sfinți datorită filmului „Andrei Rubliov”. Câteodată, îmi scrie starețul unei mănăstiri, un benedictin. El a devenit stareț după ce a văzut filmul. În fiecare lună, el pune filmul lui Tarkovski, îl analizează, meditează și discută.

Eu încerc să explic, că eu nu sunt Tarkovski, că eu sunt fiul, și nu pot răspunde în locul tatei la unele întrebări dificile. Și cu toate acestea, apar cititori ai artei tatălui, care se chinuie să afle de la mine tot ceea ce ar fi vrut să-l întrebe direct pe autorul însuși al filmului „Andrei Rubliov”.

– Numele Tarkovski și astăzi înseamnă mult în Italia?

Tata e cunoscut. La poștă, oriunde. În Italia, și în general în Vest, atitudinea față de Tarkovski este uimitoare. Probabil, el e mai cunoscut acolo decât aici. Este apreciat, iubit și publicul i se adresează cu pietate. Nu există publicări cu teme de scandal, nu există o invidie prostească, inutilă.

– Dvs. v-ați întâlnit cu această manifestare de invidie, prostie?

Câteodată, când vezi unele cărți despre Andrei Tarkovski.

– Le citiți?

Să fiu sincer, nu mă interesează. Pentru ce? Eu doar știu cum era el. De aceea nici nu scriu, nu mă interesează asta. Important este ca oamenii să-l citească! Și să-i vadă filmele! Și fiecare va trage concluziile sale. Eu pot spune doar un lucru – tata va rămâne în istorie.

Timpul va așeza lucrurile la locul lor.

via Facebook