„Câți sântem credincioși …”

(Paști, 1966)

„(…) Noi toți, nu fără uimire, ne uităm cât de repede s’a îndepărtat omenirea de Biserică, de Hristos. Pentru mine acest fenomen se explică prin faptul că iată, de mai bine de o jumătate de veac (din 1914) întreg pământul trăiește în atmosfera necontenitului fratricid, și nimenea nu se pocăiește de un asemenea păcat. Este firesc ca, într’o astfel de stare oamenii să nu îndrăznească a căuta către marea Lumină a lui Hristos, că noi toți sântem copii ai Făcătorului Celui Viu – a devenit ceva peste măsura puterilor lor, și de aceea se desfășoară atât de intens obșteasca apostazie.

Când eram în Grecia, în timpul războiului, ascultând spovedania oamenilor, le spuneam:

– «Ați uitat să-mi spuneți de un mare păcat al vostru …»

– «Care?»

– «Că sânteți ucigaș…»

– «Nu, nu sânt ucigaș, și de aceea nu aș putea spune acest păcat …»

– «Dar, ia spuneți-mi, în vremea războiului, când primeați vești că printr’o oarecare operațiune așa-zisul vrăjmaș a suferit mari pierderi, nu v’ați bucurat?»

– «Firește, căci ei au început războiul, ei sânt vinovați, și bine că i-au bătut.»

– «Deci vezi, dragul meu, oricum ai privi-o, din punct de vedere omenesc obișnuit, în duhul Evangheliei, aceasta înseamnă părtășie morală la ucidere, și deci păcatul cere căință.»

Nu văd ca oamenii să fi înțeles cum trebuie cele spuse mai sus, și de aceea nu le mai rămâne altceva decât să se lepede de viața după Evanghelie, să se îndepărteze de Hristos, să-și uite adevărata obârșie în planul duhului, și să se preschimbe în unii osândiți la moarte animalică. Și deci, a zidi o biserică lui Hristos în astfel de vremuri este o sarcină deloc ușoară.”

Sursa: ARHIMANDRITUL SOFRONIE: „Scrisori către Familia Protoiereului Boris Stark”

23 August

TOVĂRĂȘIILE RELE

Nu vă lăsați înșelați: tovărășiile rele strică obiceiurile bune.

(I Corinteni XV: 33)

 Această spusă a Apostolului Pavel a fost repetată de atâtea ori, încât aproape că a devenit proverb și cei mai mulți i-au uitat obârșia. Această idee poate fi găsită și în Vechiul Testament, în pildele lui Solomon: Cel ce se însoțește cu înțelepții va ajunge înțelept, iar cel ce se întovărășește cu cei nebuni se va face rău. (Proverbe XIII: 20)

Nu putem alege întotdeauna societatea în care trăim. Uneori, viața ne leagă de anumiți oameni împotriva voinței noastre și, asemenea lui Lot, ne chinuim asistând la fapte nevrednice. Ce-i de făcut atunci când împrejurările îi fac pe tineri să ajungă într-o tovărășie nefastă? Ei trebuie să se ferească nu numai de desfrânare, ci și de superficialitate. Concepțiile și vederile societății sânt adeseori atât de false, încât tinerii, supunându-li-se fără să vrea și chiar fără să bage de seamă, își trădează treptat idealurile înalte, năzuințele nobile.

Răul încetează să-i mai revolte și nu mai prețuiesc atât de fierbinte Binele, ca înainte.

blog_3

Și cărțile proaste, atât de multe astăzi, pot fi considerate tovărășii rele. Ele nu fac decât să zugrăvească răul în cele mai atrăgătoare culori și deprinzând imaginația cu tot ce este urât, întinează prospețimea minții tinere.

Există încă o tovărășie rea care ne urmărește până și în singurătate: tovărășia gândurilor rele, prin care ne ispitește duhul răului așa cum l-a ispitit pe Hristos în pustie. Urăsc această voce lăuntrică, mă tem de ea şi nu pot să scap de ea, o alung de la mine din răsputeri însă ea revine mereu.

Dumnezeule! Tu, cel ce ai biruit pe satana, izbăvește-mă și pe mine de rău! Apără-mă cu Dragostea ta, întărește-mă cu Puterea ta, înfrânge și nimicește toată întinăciunea sufletului meu cu Biruința ta!

Creştinismul orb şi mut

Fiindcă toţi caută ale lor, nu ale lui Hristos. (Filipeni 2, 21)

„Doi orbi au fost vindecaţi de Iisus. S-au ţinut după El pe drum rugându-se neîncetat până au ajuns în casa Lui; acolo au făcut o mărturisire de credinţă şi, atinşi de Domnul, ochii li s-au deschis.

După ce s-au vindecat au plecat uitând cu totul ce le-a poruncit Iisus: nu mare lucru, doar să păstreze tăcerea. Nu ştiu dacă a fost neatenţie, uitare sau doar entuziasm. Însă cum au ieşit din casa Domnului au făcut exact pe dos. Şi nu doar ca o pornire repede reprimată, un accident; ci, deşi Hristos le-a poruncit cu asprime, nu s-au lăsat până nu au informat tot ţinutul.

Se ascunde în acest incident o boală duhovnicească ce are mare popularitate la noi, la dreptmăritori. E, cred, adevăratul motiv pentru care mulţi dintre ortodocşi nu citesc Scriptura: lipsa totală de interes pentru ce vrea Hristos! Venim la El doar pentru problemele şi poftele noastre. Ca şi orbii din Evanghelie credem şi noi că Hristos ne poate vindeca sau scoate din încurcăturile vieţii. Dar nu ne interesează ce vrea El. În caz că o facem totuşi, poruncile Lui le înghiţim greu, cu sila, doar ca pe nişte clauze obligatorii la „contractul” prin care Dumnezeu S-a obligat să ne rezolve neputinţele. Dormim în picioare şi cu ochii deschişi când se citeşte Pericopa şi când se predică. Pentru că, repet, Scripturile fiind pline de gândurile şi dorinţele lui Dumnezeu, nu ale noastre, nu prezintă interes! De aici marea, predominanta importanţă a rugăciunii: nu din evlavie, ci pentru că altminteri nu se pot face „afaceri” cu Dumnezeu. Şi azi, ca şi pe vremea lui Iisus, Templul lui Dumnezeu e plin de negustori şi de tarabe sufleteşti.

Pocăinţa înseamnă să începi să cauţi Împărăţia lui Dumnezeu. Înseamnă să ai deodată alt scop în viaţă. Unul radical diferit de toate idealurile lumii.E ca şi cum orbii care au venit la Iisus, în loc să ceară vindecare, ar fi întrebat despre Împărăţia Cerurilor pe care Domnul o binevestea pretutindeni şi pentru care făcea toate minunile. Căci minunile nu erau de fapt decât o încurajare spre a crede cele propovăduite de Mântuitorul despre Împărăţia Cerurilor. Faptul nu e cu neputinţă. Căci am văzut feţe luminoase de orbi şi schilozi şi muribunzi. Nu pentru că li se făgăduise o tămăduire urgentă, minunată. Ci pentru că aflând Împărăţia, nu mai doreau nimic altceva. Nici măcar vindecarea…

Sunt de acum ani buni de când vorbesc cu tinerii despre Domnul Hristos şi nimeni nu m-a întrebat vreodată ceva despre Împărăţia Cerurilor. În schimb e viu interesul pentru pelerinaje, praznice, posturi şi amănunte tipiconale. Ca să nu mai spunem de CIP-uri şi lupta AntiSistem. În topul preferinţelor ortodoxe Împărăţia lui Dumnezeu e pe ultimul loc.

De această orbire e absolut necesar să ne vindece Dumnezeu, de orbirea noastră faţă de cuvântul lui Dumnezeu, de gândurile şi făgăduinţele Sale. Şi mai ales faţă de Împărăţia Sa.

Mulţi tineri au primit ascultare de la duhovnic să citească un capitol din Evanghelie pe zi. Nu e atât un „canon”, cât un îndemn spre Hristos şi un ajutor sfânt, esenţial, vital. Şi, când îi întrebam despre cele citite, amuţeau. Ca mutul îndrăcit din Evanghelia de azi. Căci e un demon foarte ataşat de ortodocşi, acesta al împietririi faţă de cuvântul lui Dumnezeu. E un demon bine hrănit cu temeri „sfinte” care le încătuşează mintea şi inima în faţa Evangheliei: nu cumva să cadă în erezie, în protestantism. Dar nu ne cere nimeni exegeză, hermeneutică biblică sau cine ştie ce lucru înalt şi pretenţios; ci doar o mărturie, oricât de mică, dar vie despre cum ne-a atins sau a intrat cuvântul lui Hristos în noi, cum l-am simţit cu mintea şi cu inima, ce impresie, efect, ce înţelesuri şi perspective a produs în sufletul nostru acestă întâlnire. Nici unul din cei interpelaţi pe acestă temă nu a dat vreun semn că lectura Evangheliei a fost, cât de cât, un „eveniment”, un început de dialog, spontan şi sincer, al sufletului cu Dumnezeu, că a trezit vreo uimire sau vreo impresie. Poate de aceea nimic nu e mai urgent în bisericile noastre ca a cere Domnului să ne vindece de orbirea, surzenia şi muţenia pe care le avem faţă de cuvântul Lui. Poate e singura şansă pentru mulţi dintre noi de a învia din creştinismul nostru şi de a fi înălţaţi, prin puterea cuvântului Scripturii, la al Lui. Dar credem noi că poate face El aceasta? (Matei 9, 28) Răspunsul a fost dat de două milenii: Evanghelia lui Hristos este putere a lui Dumnezeu spre mântuire a tot celui care crede (Romani 1, 16)

Nu-L auzim şi nu-L înţelegem pe Hristos. Sămânţa cuvântului divin cade lângă drumul vieţii noastre lumeşti şi ne este grabnic furată de cel cu care călătorim, adică de diavol. De aceea, cuvântul Evangheliei nu lasă nici o impresie în noi, nici o urmă în afectul şi gândirea noastră. Vreţi o dovadă? Iat-o. Sf. Ap Pavel spune despre cuvântul lui Hristos că e viu şi lucrător şi o sabie mai ascuţită decât orice sabie, destoinic să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12). Citindu-l, l-aţi resimţit vreodată ca atare? V-aţi simţit junghiaţi la inimă, cu sufletul descoperit şi cu păcatele cele mai adânci şi mai ascunse scoase deodată la lumină? Sabia cuvântului junghie adâncul inimii cu durerile căinţei; dar le resimţim dulci din pricina izvoarelor de apă vie ale harului pe care le-a deschis această străpungere, căci ea deschide Împărăţia lăuntrică! Aţi trăit vreodată această experienţă? Dumnezeu a dăruit-o tuturor credincioşilor. Dar de ea se bucură doar cei care deschid Sfânta Evanghelia ca să aibă o întâlnire vie, personală, cu Domnul şi Dumnezeul lor….

Credinţa vine din auzirea cuvântului lui Hristos. Iar noi, credincioşii de azi, deşi nu-l auzim spunem că avem credinţă. Dar ce fel de credinţă e aceasta? Ştiu doar atât: că e una căreia nu-i este foame şi sete. Nici de Spovedanie, nici de Împărtăşanie, nici de Împărăţia lui Dumnezeu. E o credinţă bolnavă: lipsită de bucurie, fără sentimente şi gânduri sfinte şi fără fapte. Adică fără gândul şi fapta lui Hristos. E o credinţă făcută, nu născută. O păpuşă, un idol, nu o fiinţă vie.

vindecarea-celor-doi-orbi

Duminica a șaptea după Pogorârea Sfântului Duh

E credinţa unui mort care se simte bine în mormântul lui şi nu vrea să învieze…”

Marius IORDĂCHIOAIA

Sursa: DOXOLOGIA

Întoarcerea acasă

„Biserica Ortodoxă a Maicii Domnului din Constantinopol, ultima speranță a turcilor musulmani !” – Ziarul turcesc „Sabah”

Cripto- creștinii

de Stratis Hristodulu

                   „Nu vrem să mai fim musulmani! Vrem să fim creștini !

Fanatismul islamiștilor din Turcia nu permite diferențierile mai ales în…materie de religie.

Ceea ce nu s-a reușit prin „zeïmpekiko și cumetrii”, a reușit Ortodoxia, pentru că este evidentă pentru mulți turci esența ortodoxiei.

Chiar dacă puținii selgiuicizi au schimbat caracterul etno-religios a milioane de eleni (din Asia Mică, Tracia, Pont etc.), care cu forța sau din interese proprii au fost islamizați chiar și numai în exterior, astăzi o religiozitate ortodoxă ascunsă este manifestată de urmașii lor. Cripto-creștinii constituie pentru Patriarhie o turmă ascunsă de victime tragice a unei conduceri samavolnice de secole.

Trăiesc peste tot! Mai ales în Pont unde probabil sunt două milioane!

Biserici părăsite funcționează și deodată se umplu de cripto-creștini care se împărtășesc în mod conștient, postesc chiar și de ulei în zilele rânduite din Postul Mare. Tinerii scriu pe pereți lozinci cu teclifuri:

 „Nu vrem să mai fim musulmani! Vrem să fim creștini!”.

Turcii le spun vizitatorilor eleni: „Pământul acesta este al vostru”. Hos geldiniz! Paznicii de monumente le spun elenilor să nu plătească bilet pentru că „acestea sunt ale voastre”. Consideră că nu au binecuvântare de la Dumnezeu pentru faptul că au nedreptățit pe greci, furându-i și persecutându-i, acesta fiind și motivul pentru care nu văd progresul! Înțeleg că trăiesc într-o țară în care toate sunt elinești! Istoria, monumentele, orașele, cultura și cel mai important este că majoritatea covârșitoare a acestora conștientizează că prin venele lor curge sânge grecesc!

Întâmplări multe! În Biserica Sfânta Treime Stavrodromi din Constantinopol, părintele Dositei a întâlnit o tânără turcoaică care, aruncând obolul în pangar, a aprins o lumânare, s-a închinat la icoane, explicând părintelui: „Îmi plac ale voastre”! În fiecare vineri când se ține slujbă la mănăstirea Schimbării la Față vin mulți turci. În insula Antigoni cinstesc pe Sfântul Gheorghe aducând la mănăstire ulei, lumânări, bani pentru minunile pe care le face. Mulți turci, în împrejurările dificile din viața lor, apelează la unul din cele 40 de izvoare sfințite ale Cetății, în Baloukli, cerând ajutorul. De la Maica Domnului din Vefa, la fiecare început de lună, sute de turci iau aghiasmă, iar de Anul Nou locul devine neîncăpător pentru miile de închinători. Aproape de Sfânta Sofia, la Sfântul Therapon în fiecare luni un preot ortodox citește continuu rugăciuni „musulmanilor” care cer spovedanie. Apa sfințită din peștera Sfântului Dumitru din Xirokrini este plină de cârje și de votive de la turcii, chiar și din Erzurum, care au fost vindecați.

Merg la biserică, cer să se împărtășească, cinstesc crucea, mulțumesc preotului care le binecuvintează copilul bolnav, iubesc mai ales pe Aziz Nikola (Sfântul Nicolae)! O femeie turcă ține de 50 de ani candela aprinsă în Biserica Sfinților Arhangheli din Moshonisi!

În ziarul „Sabah” se scrie: „Refuncționarea Școlii Patriarhale din Halki este o cerere extrem de logică”, iar ziaristul Tsantar susține „ecumenicitatea Patriarhiei care este valabilă din 451…”. G. Tzivaoglou menționează că spânzurarea Patriarhului Grigorie al V-lea a fost o greșeală fatală. Banca turcească a prezentat o publicație despre Bizanț care conține și cuvântul Sfântului Vasile către tineri! În Turcia Bisericile Ortodoxe nu plătesc curentul electric așa cum se întâmplă în Grecia. Sunt scutite!

Surse turcești, în cercetarea lui N. Hiladaki, dezvăluie că în Mănăstirea Pantocrator din Kerati, unde s-au aflat mormintele împăraților Comnen și Paleologul, se află în prezent cartierul Fatih, centrul islamiștilor fanatici și că mulți turci obișnuiesc să aprindă lumânări și să arunce bani într-unul din morminte, în ciuda semnului de avertizare care interzice strict acest obicei. În același cartier exista Biserica bizantină a Sfinților Apostoli. Deasupra ruinelor ei a fost construită o moscheie, iar în urma reparațiilor a fost deschis mormântul lui Mohamed Cuceritorul a cărui mamă a fost creștină – probabil de origine elenă.  S-a constatat, de asemenea, că una din trape ducea în încăperea subterană a vechii Biserici, dovedindu-se astfel că Mohamed a fost îngropat într-o Biserică Ortodoxă, în timpul unor împărați bizantini! Mărturiile indică faptul că la sfârșitul vieții sale a îmbrățișat creștinismul, lângă mormântul său găsindu-se o cruce și o icoană a Maicii Domnului! Biserica Sfânta Irina, de lângă Sfânta Sofia, nu a fost făcută niciodată moschee. Mohamed a lăsat-o să funcționeze normal de dragul mamei sale creștine! Toate acestea preocupă de ceva vreme mijloacele turcești de informare. Revista „Aktouel” din Sabah a prezentat articolul: „Cuceritorul a fost creștin?”!

Retrospectiva turcească săptămânală a valorilor menționează: „Se întorc la rădăcinile lor religioase”! Atrage atenția că în 3 ani au fost distribuite 8 milioane de Evanghelii (incil) în limba turcă, în timp ce în mod vizibil se botează mulți descendenți musulmani creștini din neamurile elene islamizate care și-au descoperit rădăcinile creștine! Ziarul „Sabah” oferă un titlu: „Biserica Maicii Domnului din Constantinopol, ultima speranță a turcilor”! O numește „Ușa speranței”, loc de închinare și de rugăciune în problemele turcilor, unde, prin venirea lor masivă, la începutul fiecărei luni se creează îmbulzeală! Faima Maicii Domnului s-a răspândit pretutindeni, iar turcii – chiar și celebritățile – vin să aprindă lumânări, să sărute mâna preotului ortodox, mărturisind că acolo este casa lui Dumnezeu pentru că se fac minuni!Imagine

La Arhanghelul Mihail din Sevasteia, se menționează în Sinaxare despre peștii mici din izvorul sfințit care scobeau trupurile bolnavilor, primind vindecări miraculoase. Biserica a fost distrusă în secolul al XV-lea, dar astăzi apa sfințită este folosită cu aceleași proprietăți terapeutice atrăgând mulți europeni. În ziarul „Star” se scrie: „Femei turce cu batice merg la Biserici”, aprind lumânări, fac făgăduințe, cer binecuvântarea preoților cuprinși de mirare, se închină la icoane, cer ajutorul sfinților (toate acestea fiind interzise de islamism), constatând o întoarcere la bisericile ortodoxe grecești și la izvoarele sfințite unde turcii își găsesc refugiul! Ziarul „Miliet” menționează că prin grija primarului turc, a fost sărbătorită cu evlavie pomenirea Sfântului Nectarie în Silivria cu participarea masivă a „musulmanilor”!

În ultimii ani s-a permis la sărbătoarea Dumnezeieștii Arătări să fie aruncată crucea în Vosporo. Cel mai mult s-au bucurat pescarii turci, care credeau că peștii s-au împuținat, pentru că grecii nu mai aruncau de Bobotează crucea în mare!

Ziarele turcești menționau că o tânără turcoaică s-a scufundat îmbrăcată în Keratio împreună cu creștinii pentru a prinde crucea, dând interviu că a dorit să cinstească sărbătoarea grecilor și că o va face iarăși pentru a lua binecuvântare! Ziarul turcesc „Hurryet” primul în circulație a publicat cu câțiva ani în urmă că primarul turc, candidat al partidului de guvernământ islamic a cerut binecuvântarea Patriarhului, participând la Sfânta Liturghie a Bunei Vestiri a Maicii Domnului pe 25 martie!, și a vorbit public jurnaliștilor turci despre sfințenia liderului ortodox, căruia i-a oferit un trandafir…”!

Pe canalele turcești de televiziune se prezintă Meteora, Mystras, psalmodii, viețile sfinților etc. Se transmit emisiuni despre turci care pictează icoane și se relatează că în afara Ankarei, în catacomba istorică a vechilor creștini, vin în număr mare închinători cu credința că vor fi ajutați în viața lor, aprinzând lumânări acolo unde în vechime se adunau creștinii. În afara Adanei într-o catacombă unde s-au sfințit 7 tineri creștini vin închinători turci și tămâiază, considerând locurile sfinte pentru minunile mari care se fac, ceea ce islamul interzice. În Tars, Biserica Sfântului Apostol Pavel este loc de închinare, se aprind candele, se sărută icoane, se bea aghismă pentru sănătate și toate acestea sunt considerate sfinte. Pe 24 septembrie, în Prinkipo, îl cinstesc pe Sfântul Mucenic Gheorghe.

Zeci de mii de închinători de la capătul Turciei îmbracați în costume tradiționale, chiar și cei mai în vârstă, merg desculți de pe țărmuri, urcând până în vârf unde se află biserica, la o serbare fără precedent. Fac făgăduințe, atârnă zdrențe în copaci, respectă o tradiție cu fire de ață, așteaptă la cozi interminabile timp de 5 ore pentru agheasmă și binecuvântarea preotului ortodox, aprind lumânări, ating icoane, cred în puterea crucii!

Turcii scriu cărți literare: „Constantinopol a fost numele tău…cu poporul tău evlavios, Biserici, mănăstiri, izvoare sfințite, icoane, monahi și îngeri, ai fost capitala unui imperiu. Constantinopol, numele tău…”

Să vadă acestea în țara noastră „puținii” care au făcut o modă din a război Biserica.

SURSA: Graiul Ortodox: http://graiulortodox.wordpress.com/2013/04/17/ziarul-turcesc-sabah-biserica-ortodoxa-a-maicii-domnului-din-constantinopol-ultima-speranta-a-turcilor-musulmani/

Teologia învierii la Sfântul Maxim Mărturisitorul – Sâm, 14 Apr 2012 18:17:41 | Doxologia

Teologia învierii la Sfântul Maxim Mărturisitorul – Sâm, 14 Apr 2012 18:17:41 | Doxologia.

Călcând cu moartea pe moarte, Mântuitorul intră într-un mod de existenţă cu totul deosebit de acela pe care noi îl trăim în dimensiunile vieţii pământeşti. Prin acest fapt El a deschis porţile nemuririi pentru toţi oamenii.

Învierea e o realitate nouă, fiind opera exclusivă a lui Dumnezeu, expresie a aceleaşi iubiri divine prin care lumea a fost creată din nimic. Fără îndoaială numai Dumnezeu, autorul Creaţiei, a putut să restaureze făptura în starea primordială şi să o ridice pe planul unei relaţii cu El. Pentru Sf. Maxim, învierea reprezintă bunul suprem pe care ni l-a dăruit Fiul lui Dumnezeu, care cupriunde atât dobândirea nemuririi, în sensul mântuirii din condiţia păcatului şi a stricăciunii cât şi a îndumnezeirii ca finalitate a fiinţei create. Învierea Domnului, ne învaţă Sf. Maxim, nu poate fi atribuită unei puteri natural omeneşti a Mântuitorului. Învierea e un act a voinţei creatoare, aşa cum reiese dinaceastă afirmaţie: „În Iisus Hristos, hotărârea voii Sale proprii pentru bine a spălat ruşinea comună a stricăciunii întregii firi”.

Învierea şi actul creaţiei au o trăsătură comună; ele nu se datoresc unor cauze imanente şi nu se pot înţelege ca provenind din forţe şi împrejurări naturale antecedente. Creaţia din nimic a însemnat un act prin care s-a produs ceva în afară de Dumnezeu, un subiect absolut nou, neavând un temei nici în firea lui Dumnezeu şi nici în vreo posibilitate de a fi în afară de Dumnezeu. Temeiul existenţei făpturilor este cuvântul Creator al Tatălui Ceresc. Căderea făpturii în adâncul propriului său neant a adus cu sine necesitatea de a fi întemeiată din nou şi definitiv pe aceeaşi temelie a voinţei divine prin care toate s-au făcut. Sfântul Maxim exclude posibilitatea unui dualism între creaţie şi răscumpărare, pentru că toate făpturile vin de la Dumnezeu şi merg la Dumnezeu, toate sunt create în Hristos şi răscumpărate înHristos. Luând natura omenească din sângiuirile Prea Curatei Maicii Sale şi înălţând-o întru slavă de-a dreapta Tatălui, Mântuitorul ne încredinţează că Dumnezeu există nunumai în afară de lume, ci în chip negrăit există şi înăuntrul ei, iar lumea participă de peacum la fericirea dumnezeiască a vieţii ce va să fie. Învierea e un eveniment de ovaloare universală şi prin aceasta lumea, ca şi omul, e transfigurată de slava cerească, dobândind arvuna nemuririi. Hristos, zice Sfântul Maxim, „a dezvăluit însăşi adânculcel mai dinlăuntru al bunătăţii părinteşti şi a arătat în Sine sfârşitul pentru care au primit făpturile începutul existenţei. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare înlăuntrul veacurilor începutul existenţei şi sfârşitul lui Hristos”[1].

[1]Răspunsuri către Talasie,Întrebarea 60, Scolii, în „Filocalia”, vol 3, ediţie electronică, pagina 356.