Cum putem birui MÂNIA şi FURIA

Vrei să afli cât de mare rău este mânia? Uită-te la cei care se ceartă în piaţă sau pe drum. La tine cu greutate poţi vedea urâciunea acestei patimi, pentru că atunci când te mânii, gândul tău se tulbură şi parcă eşti beat. Însă când eşti liniştit, poţi să te uiţi la semenii tăi care sunt înfuriaţi şi să înţelegi că aşa eşti şi tu.

Ce se întâmplă, aşadar? Pieptul fierbe, gura răcneşte, pe ochi ies flăcări, faţa se umflă şi se înroşeşte, mâinile sunt scuturate, picioarele sar ca la circ – omul întreg seamănă cu un nebun, sau mai bine zis, cu un măgar sălbatic, care azvârle şi muşcă. Iată cât de necuviincioasă şi de umilitoare este înfăţişarea celui care este stăpânit de mânie.

„Dar inima mea este tulburată şi suferă din pricina jignirilor care mi se aduc”, îmi spui tu. Ştiu lucrul acesta şi tocmai de aceea mă minunez de cei care nu se lasă pradă furiei. Şi să ştii că dacă vrei, cu toţii avem puterea să o împiedicăm să izbucnească. De ce nu ne supărăm sau nu arătăm că suntem supăraţi la lucru, atunci când cel care este mai mare peste noi ne ceartă? Pentru că ne temem ca nu cumva, dacă-i răspundem cu mânie, să ne dea afară. Aşadar, frica potoleşte mânia. De ce când îi certăm pe slujbaşii noştri, ei nu scot nici un cuvânt? Pentru că şi pe ei îi reţine aceeaşi primejdie care atârnă deasupra capetelor lor.

Aşadar, atunci când ne jignesc oameni puternici, adică cei care au puterea să ne facă rău, îndurăm mai mult decât am fi crezut. Dar dacă jignirea vine de la oameni care sunt mai prejos de noi sau lipsiţi de putere, de la oameni de care nu este nevoie să ne fie frică, nu îndurăm insulta. De ce nu ne gândim că şi într-un caz şi în celălalt, Dumnezeu este Cel care îngăduie să fim atacaţi? Dumnezeu este Cel care ne dă medicamentul amar, dar mântuitor, ca să ne vindece de egoismul nostru. Aşadar, să nu ne mâniem şi să nu ne îndreptăm nici împotriva înţeleptului Doctor, nici împotriva oamenilor, care sunt instrumentele prin care lucrează Dumnezeu. Să întâmpinăm orice vorbă rea şi orice nedreptate cu tăcere, îndelungă-răbdare şi smerenie.

Te-a supărat careva? Adu-ţi atunci aminte de păcatele tale şi gândeşte-te de câte ori L-ai supărat tu pe Dumnezeu. Dacă acum nu te vei mânia şi vei ierta, nici Dumnezeu nu se va mânia pe tine atunci când va fi nevoie să dai socoteală pentru faptele tale. Iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre (Marcu 11, 25).

Dacă te vei purta astfel, nu vei avea folos numai în ceruri, ci şi aici, pe pământ. Adu-ţi aminte de două împrejurări când ai fost vorbit de rău sau nedreptăţit: una când ai dat frâu liber mâniei tale şi una când ai rămas liniştit. Spune-mi: când ai fost mai mulţumit şi când te-ai folosit? Atunci când ai fost biruit de mânie sau când ai biruit mânia? De multe ori, am ajuns să ne blestemăm pe noi înşine, pentru că mânia ne-a împins să spunem vorbe rele. Dimpotrivă, când am fost deasupra mâniei, am scăpat de multe rele şi am fost mulţumiţi, ca atunci când ne-am biruit duşmanul.Când ne apărăm prin mânie, nu biruim, ci suferim cea mai mare înfrângere. Biruieşti doar atunci când întâmpini răul cu blândeţe. Cei nebuni, desigur, spun că este tocmai invers. Dar tu să nu ceri părerea oamenilor nebuni, ci a celor cu minte. Sau mai bine, îndreaptă privirea ta spre Dumnezeu, pentru ca El să te cinstească. Cine are cinstirea lui Dumnezeu, nu are nevoie de altă cinstire.

Iar dacă eşti mânios din fire şi nu poţi să te abţii, măcar nu lăsa ca mânia să pună stăpânire pe tine pentru multă vreme. Alung-o departe cât mai repede. Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efes. 4, 26). Trebuie să avem mare grijă cu această patimă, căci ea distrus familii, a stricat prietenii şi a pricinuit nenumărate nenorociri.

Te nedreptăţeşte cineva? Nu te certa cu el, ci cu diavolul, care îl îndeamnă la rău. De omul care păcătuieşte să-ţi pară rău. Să te gândeşti că dacă nu se pocăieşte, va fi pedepsit în iad pe vecie. În felul acesta, nu numai că nu te vei mânia, dar îţi şi va părea rău pentru el.

Aşa cum îţi este milă de un bolnav care este cuprins de febră, la fel să îţi fie milă şi de fratele tău care te nedreptăţeşte. Şi acesta este bolnav. Vrei să te aperi de nedreptate? Atunci smereşte-te şi taci. În felul acesta, îl vei răni pe duşmanul tău, diavolul. Altfel, dacă te mânii şi te răzbuni, îţi vei face rău atât ţie, cât şi fratelui tău, care este deja rănit de diavol şi nu mai are nevoie de încă o rană, ci de compătimire, rugăciune şi de ajutorul tău. Dacă nu cazi, poţi chiar să-l ajuţi. Dar dacă şi tu cazi sub săgeata mâniei aruncată de diavol, cine vă va ridica pe amândoi? Nici tu nu-l mai poţi ajuta pe el, nici el pe tine.

De aceea, să ne purtăm mereu în aşa fel, încât să ajutăm la vindecarea rănilor fraţilor noştri. Să nu le facem şi alte răni şi să nu le adâncim pe cele pe care le-a făcut diavolul. Să nu îi răsplătim cu răul. Mă vei întreba: „Dar ce, e rău să înjur pe cineva care mi-a făcut rău?” Este rău tocmai pentru faptul că nu este socotit un rău atât de mare. Dispreţuim cu uşurinţă ceea ce ni se pare mic. Şi cu cât dispreţuim mai mult un lucru mic, cu atât el se face mai mare, până când nu mai are leac.

Crezi, aşadar, că nu faci un lucru rău atunci când îl înjuri pe fratele tău? Chiar dacă ţi-a făcut vreun rău, el este tot fratele tău. Când zici, „Tatăl nostru”, „nostru” înseamnă mai multe persoane. Aşadar, Domnul este Părintele tuturor. Iar noi, pentru că avem acelaşi Părinte, suntem fraţi. De aceea, nu-l poţi vedea pe fratele tău ca vrăjmaş şi în acelaşi timp, să-L numeşti Părinte pe preabunul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care te-a făcut după chipul şi după asemănarea Sa. Nu te poţi repezi ca un taur, să dai din picioare ca măgarul, să urli ca un lup, să muşti cu viclenie ca un scorpion şi, în acelaşi timp, să fii copilul lui Dumnezeu. Nu eşti om, pentru că omul are bunătatea Creatorului său. Atunci ce eşti? Fiară? Dar fiarele au doar una din neajunsurile pe care le-am spus mai înainte, pe când tu le ai pe toate şi chiar mai multe. De altfel, fiarele pădurii, deşi sunt sălbatice prin firea lor, dacă te porţi cum trebuie cu ele, se îmblânzesc. Dar tu, care eşti blând prin firea ta, te sălbăticeşti prin mânie.

Vrei să fii copil adevărat al lui Dumnezeu? Dacă da, trebuie să semeni cu El. Şi nimic nu te face să semeni mai mult cu Dumnezeu decât dacă îi ierţi pe cei care te nedreptăţesc, dacă faci bine celor care îţi fac rău, dacă îi lauzi pe cei care te vorbesc de rău, dacă eşti blând cu cei care te batjocoresc. Dar chiar dacă vrei să pedepseşti pe cineva care ţi-a făcut rău, nu-i răspunde cu rău. Fă-i bine şi l-ai pedepsit! Pentru că dacă te răzbuni pe el, vei fi judecat cu acela. Pe când dacă arăţi bunătate, tu vei fi lăudat şi numai acela va fi judecat. Şi nu există pentru duşmanul tău o pedeapsă mai mare decât să vadă că tu eşti lăudat, iar el este judecat. Nu uita nici că Dumnezeu, Care este dreptul Judecător, îl va pedepsi pentru răul pe care ţi l-a făcut, în afară de cazul în care se va pocăi la timp. Şi cum se va pocăi? Văzându-ţi îndelunga-răbdare. Iată ce ne sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel: Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele (Rom. 12, 17-21).

Dacă la rău nu trebuie să răspundem cu rău, cu atât mai mult, la bine nu trebuie să răspundem cu rău. Tuturor oamenilor, prieteni sau duşmani, să le arătăm mereu bunătate, prin faptele şi vorbele noastre. Bunătatea naşte în noi nădejdea mântuirii şi ne umple inima de bucurie. Cum ne-ar putea lua tristeţea în stăpânire dacă suntem atât de buni la suflet, încât şi vrăşmaşilor noştri le facem bine?

Aşadar, să nu ne preocupe nimic mai mult ca vindecarea sufletului nostru de mânie şi răutate. Să ne împăcăm cu cei care au ceva împotriva noastră, pentru că nici rugăciunea, nici postul, nici milostenia, nici virtuţile nu ne vor putea izbăvi de iad în ziua Judecăţii, dacă sufletul nostru este pătat de această patimă. Iată de ce Domnul ne porunceşte fiecăruia dintre noi: Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Mat. 5, 23-24).

SURSA

Anunțuri

Interviu cu Gheronda Sofronie despre Sfântul Siluan Athonitul | PEMPTOUSIA

Fericitul Gheronda Sofronie (†1993) considera întâlnirea cu Sfântul Siluan (†1938) drept cea mai mare binecuvântare pe care a primit-o de la Dumnezeu. În interviul care urmează, teologul luminii necreate, omul Cuvântului, Gheronda Sofronie analizează cu deosebită profunzime şi claritate elementele esenţiale ale învăţăturii Sfântului Siluan.

Gheronda Sofronie: După cum scrie un teolog grec, suntem obişnuiţi să ne rugăm către Gheronda Siluan ca şi către un sfânt, dar recunoaşterea oficială a Bisericii, a Patriarhiei Ecumenice, ne oferă acum posibilitatea să o facem nu doar cu inima noastră, în ascuns, ci deschis, în mod public.

Chiar biserica mânăstirii voastre este afierosită Sfântului Siluan …

Gheronda Sofronie: Da, cea dintâi ! (râde bucuros). Încă nu este terminată, dar în cea mai mare parte a fost desăvârşită. Aşteptăm să trimită Patriarhul un Mitropolit pentru a o inaugura, ba să vină chiar Patriarhul dacă va voi, pentru că îl iubeşte atât de mult pe Gheronda Siluan, încât în mesajul de Paşti a făcut referire la cuvintele lui „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui !” Acum este foarte cunoscut. Dar dacă el însuşi nu ar fi răspuns unui mare număr de oameni care se rugau lui, atunci această aşezare în rândul sfinţilor nu ar fi putut avea loc. De multe ori s-a arătat ca mijlocitor, iar oamenii au rămas surprinşi de rapiditatea cu care el răspundea rugăciunilor lor.

Cunoaşteţi exemple concrete?

Gheronda Sofronie: Să ştiţi că avem multe, dar nu cred că le putem trece în revistă acum. Trebuie să cerem oamenilor să ne scrie, pentru că dacă o facem noi, s-ar putea să scriem poveşti…

Dumneavoastră aveţi exemple personale de mijlocire din partea Sfântului Siluan?

Gheronda Sofronie: Eu sunt un nimic ! Poate în sensul împlinirii unui lucru cu neputinţă de săvârşit, precum înfiinţarea unei mânăstiri… Este cu putinţă astăzi să institui o mănăstire ? Pământul nu mai produce monahi ! Oamenii nu mai sunt predispuşi către acest mod de viaţă. Nu ştiu… Lupta este foarte mare… A fost greu… Nu aveam mai nimic. Mâncam cartofi şi urzici. Iar acum suntem epuizaţi… Nu mă plâng, dar mânăstirea nu ne-a fost acordată decât după multe încercări. Iar temelia acestei mânăstiri a fost el, Siluan.

Iar Dumnezeu a îngăduit să trăiţi până acum pentru a simţi bucuria trecerii în rândul celor sfinţi a părintelui vostru duhovnicesc!

Gheronda Sofronie: Dacă ar fi după doctori, nu ar trebui să mai fiu în viaţă. Demult ar fi trebuit ca trupul meu să se reîntoarcă în pământ… Ştiţi, în declaraţia trecerii lui în rândul sfinţilor au fost subliniate anumite elemente foarte importante: s-a vorbit de „învăţătura lui profetică şi apostolică”, şi s-a dat poruncă „în Duhul Sfânt” pentru acordarea acestei cinstiri – s-a folosit această expresie, „vă îndemnăm în Duhul Sfânt”…
Să cinstim prăznuirea lui în fiecare an?

Gheronda Sofronie: Da, au folosit această exprimare în declaraţia oficială. Este o frază foarte importantă. Părintele Máximos Jimenez de la Chevetogne a scris în revista Irenikon că acest cuvânt pe care i l-a dat Hristos lui Siluan a fost folositor pentru mulţi oameni, într-un mod pozitiv şi mântuitor. Şi notează acest fapt în critica lui la cartea mea Îl vom vedea [pe Dumnezeu] aşa cum este! V-am şocat sau nu?

Cu titlul? Nu chiar!

Gheronda Sofronie: Acest titlu a fost dat de Părintele Simeon, nu de mine. Dar subiectul este acesta, anume că toţi avem dorinţa, precum Moise, de a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este ! Este absolut firesc, iar în această carte îmi exprim punctul de vedere că nu putem reuşi aceasta decât trăind conform poruncilor, pentru că poruncile lui Hristos nu pot fi străine de fiinţa lui Dumnezeu, înţelegeţi ? De exemplu, în capitolul 5 de la Matei, scrie evanghelistul: „Aţi auzit că s-a zis: “să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”, iar Eu zic vouă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă”. Iar mai jos, „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (vezi Matei 5: 43-48).

Cum este cu putinţă?

Gheronda Sofronie: Dacă nu ar fi fost cu putinţă, nu ar fi apărut în Sfânta Scriptură. Dar, în acest punct, ar fi bine să înţelegem teologic care este diferenţa dintre oamenii îndumnezeiţi şi Însuşi Dumnezeu. Este important! Prin îndumnezeire, omul, persoana umană, ipostasul uman dobândeşte conţinutul vieţii lui Dumnezeu, dar prin har, nu creându-o. Ce înseamnă să o creeze ? Zicem în Simbolul Credinţei: „Făcătorul Cerului şi al Pământului etc.”, dar, cu toate acestea, noi rămânem creaturi, făpturi. Nu putem să fim Dumnezeu pentru că nu suntem „făcători”…

Ci dumnezei după har!

Gheronda Sofronie: După har! Adică viaţa dumnezeiască ne este împărtăşită şi ne este transmisă prin intermediul harului, dar rămânem făpturi zidite… nu devenim creatori ai acestei lumi. Participăm la viaţa dumnezeiască prin har şi, bineînţeles, prin asemănare, dar nu o creăm… Sfântul Siluan ne-a lăsat un material teologic foarte bogat. Există subiecte în teologia lui Siluan pe care nimeni nu le-a abordat în trecut în acest mod.

De exemplu?

Gheronda Sofronie: Zice că există două forme de smerenie: una este smerenia ascetică, prin pocăinţă („sunt cel mai rău dintre toţi”), şi alta este smerenia dumnezeiască a lui Hristos. Adică este o caracteristică a firii lui Dumnezeu care este indescriptibilă. La nimeni altcineva nu am întâlnit această diferenţiere între smerenia ascetică şi smerenia specifică lui Dumnezeu, caracteristică Lui. Un alt subiect: nimeni nu poate iubi întreaga făptură, nici să poarte grija întregii creaţii, dacă acest lucru nu se petrece în Duhul Sfânt. Inclusiv rugăciunea pentru vrăjmaşi este o caracteristică a acelora care sunt purtători ai Duhului Sfânt. Din acest motiv zice că cel ce nu îşi iubeşte duşmanii, nu a cunoscut încă pe Dumnezeu aşa cum ar trebui să-L cunoască. Luaţi aminte la acest lucru. De ce se exprimă astfel ? Nu există în nici un text patristic ceva asemănător…

Cu siguranţă Sfântul Siluan este un sfânt care se încadrează în şirul, în tradiţia marilor părinţi duhovniceşti ortodocşi, dar a trăit şi a exprimat ceea ce a trăit într-un mod cu totul original. Mai mult, el scrie despre lucruri deosebit de adânci, cu cuvinte foarte simple. Ceea ce spuneţi despre acest subiect este foarte important şi clarificator.

Gheronda Sofronie: Este vrednic de luat aminte faptul că vorbeşte despre acestea într-un mod extrem de firesc. De unde provine acesta? De la arătarea lui Hristos de care s-a învrednicit la începutul vieţii lui! La începutul vieţii lui monahale, atunci când, după încercare, şi-a văzut pierzarea veşnică vreme de oră, s-a dus în biserică şi a rostit aceste cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Iar Hristos i S-a arătat ca şi cum ar fi fost viu. Ei bine, niciodată nu m-am îndoit în mintea mea de adevărul acestei arătări a lui Hristos către Siluan. De ce? Pentru că era un om simplu – un soldat –, nu-i aşa? Imediat după ce-şi termină stagiul militar, pleacă în Sfântul Munte, şi vede asta! Dar în ce rezidă dovada că acesta este adevărul? În faptul că a început să se roage pentru lume cu toată fiinţa lui! Dacă acest om, atât de simplu, a început să se roage pentru lume în acest fel, ce înseamnă asta? Care este dovada că se ruga cu adevărat? Cu plângere, cu toată fiinţa, se ruga pentru mântuirea lumii…

Această dragoste, această compasiune pentru lume poate fi o atestare a arătării lui Hristos cel Viu ?

Gheronda Sofronie: Acest lucru înseamnă că Hristos i S-a arătat cu adevărat şi că L-a cunoscut în Duhul Sfânt, căci descrie el însuşi faptul că Duhul era în toată fiinţa sa: în sufletul lui, în mintea lui, în cugetul lui, în inima lui şi în trup… De ce apoi se ruga astfel: „Doamne, să te cunoască întreaga lume în Duhul Sfânt” ? De unde provine această rugăciune ? Era consecinţa, rodul acestei arătări… Un moment atât de puternic, încât, aşa cum scrie, dacă ar mai fi durat, nu ar fi putut să mai rămână în viaţă. Dar focul Duhului Sfânt l-a umplut în întregime… Astfel, ideile lui despre smerenia lui Hristos, rugăciunea pentru întreaga lume, erau consecinţele arătării autentice a lui Hristos înaintea lui. Putem judeca după rezultate. Vreau să mai adaug că este o situaţie cu totul excepţională faptul că a vorbit despre aceste întâmplări precum un teolog apostolic, precum vorbea Sfântul Ioan Teologul. Teologia era starea lui proprie de a fi. Nu din cunoştinţe academice. Dacă începeţi să-l citiţi cu atenţie pe Gheronda Siluan, veţi vedea că este o carte teologică cu exprimări foarte simple. Nu am avut niciodată vreo îndoială că L-a văzut pe Hristos în Duhul Sfânt, în Dumnezeirea Sa, căci, după cum spune, atunci când se arată o lumină atât de puternică, nu putem să nu-L recunoaştem ca Dumnezeu… La fel ca Apostolul Pavel pe drumul Damascului. Vi le mărturisesc acestea pentru a atrage atenţia asupra unor aspecte esenţiale, cu o adâncă semnificaţie, ale unei teologii cu adevărat evanghelice. Precum Sfântul Ioan Evanghelistul, el scrie în întregime cu cuvinte simple. Este ceea ce eu numesc teologia ca rugăciune sau conţinut al rugăciunii şi ca stare a inimii noastre. Cel mai grăitor exemplu al acestei teologii sunt epistolele Sfântului Ioan Teologul. Teologia ca rugăciune este Anaforaua Liturghiei, în special cea a Marelui Vasile, o anafora foarte sumară a unei viziuni globale. Nu este altceva decât teologie, dar o prezentăm sub forma unei rugăciuni; rugăciunea ia forma aceasta, teologia ia forma aceasta.

Până la sfârşit, simplitatea şi smerenia lui Siluan au ascuns sfinţenia lui de ochii celor mai mulţi. Dar unii, aşa cum aţi făcut dumneavoastră pentru câţiva ani, au ţinut legătura cu dânsul, l-au vizitat adesea. A avut un pic de faimă încă de pe când era în viaţă ?

Gheronda Sofronie: Nu foarte mare. Au fost unii monahi dintre sârbii de la Hilandar, şi alţii, teologi, ba chiar şi episcopi, cărora le plăcea să stea de vorbă cu el. Întreţinea corespondenţă, a avut câteva scrisori. Două, trei cazuri le descriu în cartea mea. De asemenea, despre harisma străvederii se vorbeşte în actul de canonizare. Menţionez chiar şi ce scria despre el episcopul Nicolae [Velimirovici] Sârbul în necrolog.

Episcopul Nicolae a fost iniţiatorul unei mari mişcări de trezire duhovnicească în Biserica Sârbă, care, prin Părintele Iustin Popovici, se continuă şi astăzi de către oameni precum episcopul Amfilohie sau părintele Atanasie… În fine, Sfântul Siluan se întâlnea des cu Episcopul Nicolae?

Gheronda Sofronie: Nu cunosc exact ce era între ei. Dar îi plăcea să vină destul de des în Sfântul Munte, şi de fiecare dată se ducea să-l vadă pe Gheronda Siluan. Ştiţi, Episcopul Nicolae este cel care m-a hirotonit diacon în 1930, la Mânăstirea Sfântului Pantelimon, iar Gheronda Siluan era de faţă… Când am ajuns prima oară în Anglia, la Londra, în 1952, Episcopul Nicolae era acolo. M-am dus să iau binecuvântarea lui. I-am spus că arhimandritul Iustin Popovici a scris unele lucruri legate de cartea despre Gheronda Siluan, comparându-l cu Sfântul Simeon Noul Teolog. Reacţia Mitropolitului Nicolae a fost cu adevărat impresionantă. Stătea pe un fotoliu, şi cum i-am spus că părintele Iustin a făcut această comparaţie, a dat cu pumnul de birou, zicând: „Nu! Nu! Nu! Siluan a fost mai mare ca toţi în dragostea lui! Când îi citeşti pe ceilalţi, te apucă o disperare, dar asta nu se-ntâmplă niciodată cu cele scrise de Gheronda Siluan”. Iar eu am rămas tăcut, ascultându-l. Astăzi Siluan este foarte cunoscut şi nu mai are nevoie de recomandări. [George] Florovsky a scris prefaţa primei ediţii a cărţii în engleză. Sublinia faptul că Siluan zice lucruri cunoscute dar într-un mod diferit. Îmi zicea: vorbiţi cu o limbă nouă lumii contemporane. Aşadar, este o limbă nouă ! Mulţi oameni şi-au exprimat bucuria, până şi episcopul de Canterbury a scris că aşezarea lui Gheronda Siluan în rândul sfinţilor este un fapt îmbucurător nu doar pentru Biserica Ortodoxă, nu doar pentru mânăstirea noastră, ci, în general, pentru întreaga lume creştină.

E adevărat că, datorită cărţilor voastre, dar, neîndoielnic, şi pentru că acesta era planul lui Dumnezeu, evlavia faţă de Siluan a depăşit graniţele Bisericii Ortodoxe. Influenţa lui este foarte mare. Mişcă multe inimi.

Gheronda Sofronie: Iată un exemplu. În veacul trecut era un pictor vestit în Rusia, care a făcut picturile murale din catedrala Sfântul Vladimir din Kiev. Fiul lui, matematician, a emigrat în Cehoslovacia. Când a devenit preot, mi-a scris să-i trimit cărţi, dacă mi-e cu putinţă. Dar era foarte dificil, doar dacă i le-ar fi putut duce cineva. Astfel au apărut două, trei copii ale cărţii mele despre Gheronda Siluan în Cehoslovacia. Iar acel preot îmi scria, mai apoi: „Părinte Sofronie, trebuie să îmi exprim recunoştinţa faţă de dumneavoastră. De cinci ani citesc Filocalia cu multă atenţie şi nu puteam pricepe cum pot fi înfăptuite acele lucruri în practică, dar cartea dumneavoastră m-a făcut să înţeleg asta, într-un mod cu totul special. Această carte este în întregul ei Filocalie, şi este viaţă adevărată”.

Este cunoscut în Rusia Sfântul Siluan? Cum a fost receptat?

Gheronda Sofronie: Niciodată nu a fost manifestată vreo îndoială în privinţa lui. Evlavia faţă de Gheronda Siluan a fost mare, statornică. Multă vreme cartea mea a fost acordată drept premiu studenţilor Academiei Teologice – nu aveau prea multe cărţi. Când m-am dus în Rusia prima oară, în 1957, cercetându-mi rudele, fraţii şi surorile mele, la una dintre surori am găsit cartea copiată la maşina de scris! Şi la Academia Teologică din Leningrad, un student mi-a spus: „Părinte Sofronie, am originalul cărţii dumneavoastră !” Ce voia să zică? Mai târziu am înţeles că vorbea despre cartea editată la Paris, şi nu de vreo copie bătută la maşină, ca aceea a surorii mele. Mi s-a spus că au fost bătute la maşina de scris sute de cópii. Numele lui Gheronda era larg cunoscut în Rusia în 1957. Cunoscut şi recunoscut ca sfânt. Impresia era profundă peste tot… la fel ca în Sfântul Munte, unde cartea a fost receptată cu multă încredere. Mai târziu, în 1980, am vorbit la Departamentul de relaţii internaţionale a Patriarhiei Moscovei, cu Mitropolitul Filaret al Minskului şi cu Arhiepiscopul Pitirim (responsabilul cu editările şi cu revista). Erau promotorii ideii trecerii lui Gheronda Siluan în rândul sfinţilor. Le-am răspuns că este un lucru foarte important pentru noi, dar că nu vrem să ne amestecăm şi că poziţia noastră nu ne permite să exercităm vreo influenţă. La sfârşitul anilor ’70 – în 1977 sau 1979– Mitropolitul Harkovului, Nicodim, editase o versiune completă a slujbei Sfântului Siluan, precum şi un imn acatist. Apoi a ajuns Mitropolit de Lvov, şi de pe această poziţie l-a întâmpinat pe Patriarhul Ecumenic la Lvov, i-a dăruit o icoană cu Gheronda şi a propus să purceadă împreună la trecerea oficială în rândul sfinţilor a lui Gheronda. Părintele Siluan, fiind monah aghiorit, era în jurisdicţia Constantinopolului, şi doar Patriarhia Ecumenică şi Sfântul Sinod al Marii Biserici avea dreptul de a iniţia această recunoaştere oficială.

Vreţi să ne vorbiţi un pic despre relaţia voastră cu sfântul Siluan ? Când şi cum aţi început?

Gheronda Sofronie: Am avut întrevederi regulate vreme de opt ani, până la moartea lui în 1938. Înainte aveam evlavie la el, dar nu m-am apropiat de el; prima întâlnire reală a avut loc de Paşti, în 1931. A doua zi de Paşti l-am primit în mica mea chilie pe monahul Vladimir, un om educat, inginer, care trăia în pustie. Discuţia noastră era cu totul comică, uite ce-mi zicea: „Páter Sofronie, cum poate cineva să se mântuiască?”. În vremea asta, eu am adus apă caldă în chilie şi i-am oferit ceai precum unui preot, şi i-am zis: „Menţineţi-vă la limita deznădejdii, iar când vă situaţia vă depăşeşte, când nu mai există resurse, retrageţi-vă şi beţi o ceaşcă de ceai”. I-am spus asta fără să o înţeleg în profunzime. Acela, însă, plecând de la mine, s-a dus la Gheronda Siluan. Nu ştiu ce-au vorbit. A treia zi de Paşti, s-a petrecut un eveniment care a marcat începutul relaţiei mele cu Gheronda. Coboram din clădirea mare în curte, iar Gheronda intra pe poartă. Totdeauna avusesem un sentiment de evlavie faţă de el, şi, tocmai din acest motiv, i-am făcut loc să treacă, dar el a venit direct spre mine să mă întâlnească, şi mi-a zis:

–    A trecut ieri pe la dumneavoastră Părintele Vladimir ?
–    Cumva, am greşit cu ceva ?
–    Nu, dar nu acesta este nivelul lui. Haideţi să vorbim despre asta.

De ce-i spusesem acelea Părintelui Vladimir? Trăiam în Mănăstire, cufundat în deznădejde pentru lume, după război… Plecasem din Franţa (în 1925) cu sentimentul că Franţa era cufundată într-o adâncă deznădejde. Ce era acea deznădejde? Oamenii nu mai pot crede în Înviere. Prin urmare, se pun pe ei înşişi la îndoială, supravieţuirea lor, toată lupta asta inutilă. Şi pe mine mă chinuia asta. Abandonasem cursurile de artă pentru ca să devin monah în Sfântul Munte, dar trăiam această formă de disperare. Îi spusesem părintelui Vladimir acel cuvânt pentru că doar acea deznădejde subzista înăuntrul meu, iar rugăciunea îi reducea din intensitate. Dacă mă calmam, nu trăiam liniştirea ca pe o fericire, ci ca pe o moarte. Imediat ce deznădejdea îşi pierdea din intensitate, îmi pierdeam sentimentul existenţei Fiinţei veşnice. Nu puteam ieşi din acest paradox. Din acest motiv îi spusesem părintelui Vladimir să rămână la limita disperării. Era felul meu de a mă exprima, dar fără să înţeleg sensul deplin. Iar Gheronda mi l-a explicat, cu speranţa că voi înţelege. A găsit o analogie – nu similaritate, ci analogie –, prin „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. După această întâmplare l-am vizitat destul de des şi, în funcţie de cât ne permiteau slujirile, discuţiile noastre erau prelungi. Pentru că nu sunt scriitor şi ca să nu scriu poveşti, am relatat doar ceea ce mi-am amintit cu exactitate.

Este cu putinţă ca acest cuvânt „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” să fie pus în faptă de toată lumea?

Gheronda Sofronie: Cei care nu au o experienţă îndelungată, foarte îndelungată a vieţii ascetice, şi nu au trăit iadul adesea şi în profunzime, nu pot pune în practică această formulă, „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, pentru că nu au experimentat acest lucru! Iadul lui Siluan era infinit mai adânc decât acela pe care ni-l putem noi imagina în epoca noastră! Atunci când a scris „pierzarea mea veşnică era o realitate”, el trăise o oră din viaţă în măruntaiele iadului. Iar apoi s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos. Atunci a început să se roage pentru întreaga lume ca pentru sine însuşi… Dar nu-i putem urma astfel exemplul, nu-l putem imita decât prin asceză… Lumea ascetică nu are alt principiu mai înalt decât acela dat lui Siluan de către Hristos. Ajungând în acest punct, atingem ambele extreme: Împărăţia şi Iadul. Dar Iadul încetează să aibă autoritate asupra omului, să aibă putere asupra lui. Dumnezeu este pretutindeni prezent, fără să se împartă. Totuşi, aceasta nu este posibil oamenilor care nu au experienţa chinurilor iadului. Pot ajunge într-o situaţie analogă, dar nu cu totul similară.

Ce înseamnă acest lucru: “Să te rogi pentru lumea întreagă înseamnă să-ţi verşi sângele”?

Gheronda Sofronie: Este inima care suferă, nu sunt cuvinte goale. Secretul este aici: unde este inima, acolo este şi bucuria şi lumina; apoi, mintea se uneşte cu inima, dar inima este plină de durere, ca şi cum ar curge sânge din ea. Iată ce am înţeles eu: când ne rugăm în acest mod pentru întreaga umanitate, este semnul că unei persoane umane, unui ipostas i s-a dat darul de a trăi următorul fapt: el poate cuprinde în interiorul său şi pe Dumnezeu, şi întreaga umanitate. Dumnezeu şi întreaga umanitate sunt conţinutul vieţii acestei persoane. Pentru că a trăi creştineşte înseamnă a-ţi extinde conţinutul vieţii tale într-un mod nemaiîntâlnit!

Relaţia îndelungată cu un om precum Sfântul Siluan, care purta înăuntrul lui, după cum spuneţi, „şi pe Dumnezeu, şi umanitatea”, trebuie să deschidă anumite perspective unice. Anumite întâlniri trebuie să fi fost foarte clarificatoare.

Gheronda Sofronie: Existau anumite întrebări care mă afundau în impas, i le-am expus şi m-a ajutat mai mult decât oricine altcineva să le dau un răspuns. De trei ori pe zi cerem în rugăciunea Bisericii să învrednicească Dumnezeu „în ziua aceasta – sau în noaptea aceasta –, fără de păcat să ne păzim noi”. Aşadar, l-am întrebat: „Cum, trăind în lumea aceasta, exagerat de dinamică şi cufundată în disperare, am putea să o facem fără de păcat ? Cum putem să ne ferim de păcat ?” Dar aveam şi alte întrebări, precum „Cum putem fi siguri că duhul care lucrează înăuntrul nostru este Duhul Sfânt, Care din Tatăl purcede ?”, sau „Dacă omul tot este chemat să creeze, care este cea mai înaltă formă de act de creaţie ?”, sau „Care stare a duhului ne arată faptul că suntem cu adevărat icoana lui Dumnezeu celui Viu ?”

Şi cum a răspuns la aceste întrebări ?

Gheronda Sofronie: Nu am reţinut tot, nici nu am pus în practică tot ce am învăţat de la Gheronda, de aceea nici nu am dreptul de a trata aceste subiecte; dar, cu ajutorul rugăciunii lui, vă voi spune câte ceva din ceea ce m-a învăţat.

În privinţa feririi de păcat, Hristos i-a făcut cunoscută vieţii sfinte a lui Gheronda Siluan această taină: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Imediat ce am auzit din gura lui Gheronda faptul că Însuşi Hristos i-a arătat cum să biruiască păcatul, consideraţia mea pentru el şi întreaga mea încredere în sfinţenia lui m-au convins că această expresie provine cu adevărat de la Însuşi Hristos. Şi am încercat să pun în practică acest principiu, în viaţa mea.

Duhul este cuprins de frică atunci când cercetează sfinţenia lui Dumnezeu şi conştientizează, în acelaşi timp, propria nevrednicie de a se uni vreodată cu un astfel de Dumnezeu. Cunoaşterea faptului că suntem în robia păcatelor noastre ne duce la disperare. Atunci rugăciunea noastră se umple de lacrimi. Când ne condamnăm pe noi înşine la iad, ne golim de tot ce este pământesc şi efemer, din moment ce doar veşnicia se întinde înaintea noastră. Păcatul a fost zăvorât, a fost reţinut. Nu mai există mândrie, nici ură, nici frică; nici căutarea slavei, a bogăţiei ori puterii. Doar pericolul căderii în pierzarea cea veşnică. Dar, ajungând în acest punct, ne oprim: „şi nu deznădăjdui”. Atunci, de continuăm, simţindu-ne propria nevrednicie, fiind într-o stare duhovnicească corespunzătoare realităţii, îngăduim Duhului Adevărului Care purcede din Tatăl să înfiripeze o relaţie cu inima noastră.

În continuare, citind Evanghelia cu multă atenţie, am sesizat o asemănare între porunca Domnului dată lui Siluan şi comportamentul pe care l-a avut El Însuşi în vremea cât a fost pe pământ. Hristos nu a păcătuit niciodată: „stăpânitorul acestei lumi […] nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Chiar dacă nu există o suprapunere de identitate între Acela şi mine, fără îndoială există o analogie. Întreaga viaţă a lui Hristos, ca Fiu adevărat al Omului, întru care este cu totul asemenea nouă, până şi în faptul că a putut fi ispitit de satana, ne arată că este cu putinţă să biruim orice păcat „căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute” (Εvrei 2:18). Urmând învăţătura lui şi exemplul lui, intuim faptul că nu suntem eliberaţi de energia patimilor păcătoase dinăuntrul nostru – mândria şi disperarea părăsesc inimile noastre. Ştim, conform scrierilor lui Gheronda, că atunci când făcea ceea ce-l sfătuise Hristos, duhul lui intra în sfera rugăciunii curate, iar Duhul lui Dumnezeu îi mărturisea în inimă mântuirea şi îi dăruia trăirea unei forme a învierii.

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Aceasta este calea principală care duce la lumea sfinţeniei dumnezeieşti.

Ajungem acum la a doua mea întrebare: „Cum putem fi siguri că duhul care lucrează înăuntrul nostru este cu adevărat a Treia Persoană a Sfintei Treimi, şi nu altceva ?” Sfântul Ioan Teologul ne sfătuieşte să luăm aminte: „nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ιoan 4:1). Acest lucru are o importanţă vitală pentru fiecare dintre noi. Conform învăţăturii Sfântului Siluan, i s-a dat de către Duhul Sfânt să cunoască dumnezeirea lui Hristos; L-a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt. Cel de-o fiinţă cu Fiul şi cu Duhul Sfânt se face mai perceptibil prin faptul că, atunci când Duhul, Care purcede din Tatăl, se întâlneşte cu sufletul întru adevăr, sufletul trăieşte întregul conţinut al poruncilor lui Hristos. Din acest motiv, dacă duhul care există înăuntrul nostru este în deplin acord cu poruncile Evangheliei, atunci este cu adevărat Duhul Sfânt. Astfel, Fiul şi Duhul Sfânt neîndoielnic mărturisesc Unul despre Celălalt. Sfântul Duh este Lumina vieţii veşnice; suflarea Duhului Sfânt înăuntrul nostru este puterea dragostei dumnezeieşti care induce sufletului o compătimire adâncă pentru toţi, inclusiv pentru duşmani. Iar sufletul simte această dragoste faţă de vrăjmaşi prin intermediul lucrării Duhului Sfânt, ca pe o stare pe deplin firească, în care se stinge orice conflict interior şi în care domneşte armonia dumnezeiască.

Bogat este chipul lui Dumnezeu în om. Capacitatea creativă a omului este o dimensiune care se exprimă în diferite locuri şi ramuri ale culturii, civilizaţiei, artei, ştiinţei etc. Această capacitate creativă nu se limitează, însă, aici, ci continuă să depăşească văzutul şi efemerul în tentativele ei de a ajunge la principiul suprem – Dumnezeu Creatorul.

Dumnezeu, Care a creat omul la începuturi, fără colaborarea acestuia, mai apoi nu a făcut nimic altceva decât să îi ceară colaborarea. Lumea fizică este astfel făcută încât omul să întâmpine mereu probleme cărora trebuie să le găsească rezolvare. Dar omul, în viziunea lui de a conlucra în mod real cu Dumnezeu pentru crearea lumii, trebuie întotdeauna să năzuiască în mod suprem la cunoaşterea lui Dumnezeu. Progresul continuu spre o tot mai înaltă cunoaştere a lui Dumnezeu este o practică fermecătoare, dar şi cu totul specială. Discuţiile mele cu Gheronda Siluan au fost concentrate îndeosebi asupra rugăciunii şi vieţuirii conforme cu voia lui Dumnezeu; dar profesiunea mea din trecut m-a predispus firesc să cuget, în general, şi asupra actului creator şi semnificaţiei lui. În tinereţile mele, prin intermediul unui pictor rus care ulterior a devenit faimos, mă tenta ideea creativităţii autentice, începând cu arta abstractă. Acest lucru m-a captivat vreme de doi sau trei ani şi m-a condus la primul gând teologic care s-a născut în mintea mea. Aşa precum fiecare artist abordează realitatea obiectivă prin intermediul formelor şi mijloacelor artei lui, la fel şi ideile mele asupra artei abstracte proveneau din viaţa înconjurătoare. Priveam un om, o casă, o plantă, un mecanism complicat, umbre diforme, trecătoare, pe care flăcările tremurătoare ale unui foc le proiectau pe pereţi sau pe tavan, şi le transformam în imagini abstracte, creând în imaginaţie forme optice diferite de realitatea cotidiană. În acest fel am interpretat învăţătura profesorului meu – nu copiind fenomene fizice, ci creând de la zero reprezentări iconografice. Din fericire, am conştientizat repede că nu-mi este dat mie, un om, să creez „din nimic”, aşa precum numai Dumnezeu creează. Am înţeles că orice lucru pe care l-am creat era condiţionat de un altul care deja exista. Nu puteam să descopăr o culoare nouă sau o linie care să nu fi existat deja undeva în trecut. O imagine abstractă este precum o înşiruire de cuvinte frumoase şi armonice în ele însele, dar care nu puteau exprima o cugetare completă. Pe scurt, o imagine abstractă reprezintă o dezintegrare a fiinţei, o cădere în vid, o întoarcere la starea nefiinţei din care ne-a chemat Dumnezeu prin actul creaţiei Lui. De aceea, am abandonat tentativele mele sterile de a inventa ceva cu totul nou, iar problema actului creator, din acel moment, s-a legat strâns în mintea mea de aceea a cunoaşterii Fiinţei. Întreaga lume, aproape fiecare reprezentare vizuală, devenea o taină de o adâncă frumuseţe ce depăşea măsurile comune. Lumina se schimba, pentru a mângâia şi a îmbrăţişa toate obiectele cu o cunună de lumină, cum zicem, a slavei, dându-le pulsaţii vitale pe care îi era cu neputinţă vreunui artist să le redea prin mijloacele pe care le avea la dispoziţie. Atunci m-am umplut de o veneraţie plină de respect pentru Cel Dintâi Artist, Creatorul a toate, şi de o dorinţă de a-L întâlni, de a-I fi ucenic, de a învăţa să creez.

Întâlnirile mele cu Gheronda mi-au atras atenţia asupra persoanei lui Hristos: cum lucra El, Fiul ? „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai. Că Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată toate câte face El” (Ιoan 5:19-20). Dar Fiul Cel Unul Născut S-a făcut Fiu al Omului, S-a făcut întru toate asemenea nouă. De aceea, orice face referire la Fiul Omului, la El Însuşi, se poate fiecăruia dintre noi. Astfel, dacă Tatăl ne iubeşte, consecinţa este faptul că ne va arăta toate lucrurile pe care le face, şi modul în care le face. Aceasta înseamnă, în final, că suntem cu toţii chemaţi să colaborăm la opera veşnică a creaţiei Tatălui. Este elementul distinctiv al omului să năzuiască după perfecţiune, să voiască să intre în şuvoiul veşniciei dumnezeieşti, acolo unde S-a dus, cel dintâi, Hristos-Omul.

Prin urmare, în ceea ce priveşte actul creator, omul, în căutarea lui ultimă, abandonează treptat ceea ce este efemer şi relativ, pentru a putea ajunge la perfecţiunea nepieritoare. Pe acest pământ, cu siguranţă că perfecţiunea nu este niciodată absolută. Cu toate acestea, putem să-i numim desăvârşiţi pe aceia care spun doar ce le este dat de către Duhul, imitându-L pe Hristos, Care zice: „de la Mine Însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 8:28).

Actul creator este mai presus de orice poate omul împlini. Omul tinde spre acest ideal, nu în mod pasiv, ci cu duh creator, amintindu-şi totdeauna să evite orice tendinţă de a-L crea pe Dumnezeu după chipul său.

Am fost, de asemenea, preocupat şi de această problemă: „Cum noi, atât de înguşti şi limitaţi, putem pricepe corect faptul că suntem chipul lui Dumnezeu Cel Atotputernic, al lui Dumnezeu Care le conţine pe toate şi Care le depăşeşte pe toate ?” Aici, Gheronda Siluan a fost salvarea mea. Mi-a spus că, dacă încercăm sincer să păzim poruncile lui Hristos, sufletul se va umple de harul Duhului Sfânt; atunci, printr-o dragoste adâncă, plină de compătimire, ne rugăm pentru întreaga lume la fel ca pentru noi înşine, şi dorim cu putere propăşirea fiecărui om mai mult decât însăşi a noastră. Ne-a dovedit că rugăciunea lui Hristos din grădina Ghetsimaní conţinea întreg neamul omenesc, de la Adam până la ultimul copil care va fi născut din femeie. Rugăciunea pe care o propunea Gheronda Siluan poate fi, fără îndoială, comparată cu rugăciunea mântuitoare a Domnului şi, în consecinţă, poate depăşi limitele individuale. Această rugăciune constituie o trecere într-o altă dimensiune – dimensiunea persoanei-ipostas, după asemănare cu Ipostasul Cuvântului întrupat. Ştim că la măsurile la care omul se face asemenea lui Hristos în viaţa Lui pământească, el s-a îndumnezeit deja şi s-a făcut părtaş vieţii dumnezeieşti.

Conştientizarea, din propria mea experienţă, a faptului că orice schimbare de înţelegere a Fiinţei dumnezeieşti îmi influenţează inevitabil întreaga viaţă, mi-a indicat că orice confesiune sau formă de misticism îşi are propria spiritualitate concretă. De aceea sunt convins pe deplin: caracterul vieţii ascetice a Sfântului Siluan aparţine în întregime Bisericii Ortodoxe. El însuşi scria, atunci când unul dintre părinţi a tras concluzia că toţi ereticii vor dispărea: „Despre acest subiect eu nu ştiu. Dar cred doar în Biserica Ortodoxă. În ea există bucuria mântuirii întru smerenia lui Hristos”. Viaţa oricărei confesiuni creştine, la toate nivelurile, este determinată de modul de înţelegere al Sfintei Treimi. Diferenţele de interpretare teologică a Principiului Ipostatic al Fiinţei dumnezeieşti constituie o linie de separaţie, o linie de demarcaţie, nu doar între diferite religii, dar şi între diferitele confesiuni creştine. Din nefericire, cei mai mulţi teologi contemporani nu au înţeles încă acest lucru, chiar dacă el constituie elementul primar prin excelenţă care trebuie soluţionat.

Ne-a impresionat bogăţia şi simplitatea extremă a învăţăturii Sfântului Siluan. Încă avem multe de învăţat şi de luat de la el…

Sfântul Siluan a fost un om care a avut o singură viziune, inspirată de arătarea lui Dumnezeu care i-a luminat întreaga fiinţă, fără ca el să o ceară. Atunci când Domnul i s-a arătat, el simţise deja că Dumnezeu era dragoste nemărginită, dragoste ecumenică. Duhul Sfânt i-a descoperit Dumnezeirea lui Hristos. Duhul Sfânt l-a învăţat smerenia şi o dragoste atât de cuprinzătoare, încât îmbrăţişa orice făptură. Zi şi noapte căuta să trăiască din nou experienţa veşniciei dumnezeieşti.

Mărturia unui om precum Sfântul Siluan, complet goală de invenţiuni intelectuale, mărturia unui om care întreaga lui viaţă şi-a vărsat sângele inimii în rugăciune pentru întreaga lume, nu poate decât să aibă o putere deosebită şi o însemnătate specială.

Îmi pare că Gheronda era atât de receptiv şi de spontan precum primii apostoli. Faptul că a putut să rămână neatins de falsităţile civilizaţiei contemporane îl face să fie convingător la modul absolut. Atât cei care nu l-au cunoscut personal, dar şi cei care pot să-l judece după scrierile lui, precum şi cei care l-au cunoscut şi au văzut autentica lui simplitate şi smerenie sunt încredinţaţi că a fost un om al lui Dumnezeu.

Iar astăzi, Biserica a consfinţit această certitudine…

Gheronda Sofronie: Gheronda Siluan „şi-a ţinut mintea în iad şi nu a deznădăjduit”. A luptat împotriva „vijeliei celei mari, cutremurului şi focului”(vezi 3 Regi 19:11-12) ispitelor. Iar acum ne vorbeşte din „adierea de vânt lin” a Domnului.

Sursa: Interviu cu Gheronda Sofronie despre Sfântul Siluan Athonitul | PEMPTOUSIA.

Re-blog

Manifestul Ligii distributiste române „Ion Mihalache“


Vrei stânga, vrei dreapta, vrei stânga dreptei şi dreapta stângii? NU!

Vrei capitalismul local al foştilor comunişti? Capitalismul global al cămătarilor, fondurilor speculative şi transnaţionalelor? NU!

Vrei socialismul birocraţilor şi al „asistaţilor social“? NU!

Vrei să fii sclav la locul de muncă şi chiriaş în propria ta ţară? NU!

Vrei ALTCEVA, o alternativă POLITICĂ şi ECONOMICĂ REALĂ la actualul sistem neoliberal şi cârdăşia politico-economică pozând în piaţă liberă? DA!

Vreţi în România democraţie PARTICIPATIVĂ şi ECONOMICĂ? DA!

Vrei o „a treia forţă“? Forţa care să te transforme dintr-un sclav într-un om liber, stăpân pe soarta ta? DA!

NU SCHIMBA SCAUNELE, SCHIMBĂ SISTEMUL!

AI NEVOIE DE O ECONOMIE DISTRIBUTISTĂ!

DISTRIBUTISMUL NU ÎNSEAMNĂ REDISTRIBUIREA AVUŢIEI NAŢIONALE DIN MODELELE SOCIALISTE, CI PROPUNE O CÂT MAI LARGĂ DISTRIBUIRE A PROPRIETĂŢII PRODUCTIVE („PROPRIETATEA PRODUCTIVĂ“ ÎNSEAMNĂ POSESIUNEA FIZICĂ ŞI FOLOSIREA CONCRETĂ A PĂMÂNTULUI, UNELTELOR ŞI CUNOŞTINŢELOR)

PENTRU TINE, PROSPERITATE!
PENTRU CLEPTOCRAŢIE, AUSTERITATE!

Trăieşti într-o societate în care îţi petreci viaţa muncind pentru alţii în loc să munceşti pentru tine şi familia ta. De tânăr înveţi să devii „o resursă umană“, un sclav pe plantaţiile transnaţionalelor şi ale oligarhilor locali. Înveţi să calci pe cadavrul aproapelui tău pentru a urmări himera unui loc de muncă bine plătit. Ti se spune că totul depinde de tine deşi totul depinde de Sistem. Crezi că nu ai altă alegere decât între şomaj şi a pleca din ţară, între sclav pentru Big Business şi sclav pentru Big Government. Aceleaşi răspunsuri imbecile oferite de către Stânga şi de către Dreapta te trimit înapoi la aceleaşi probleme. Uita-te în jurul tău! Câţiva stăpâni de sclavi, la vârf, în rest, o masă de sclavi, fericiţi, trişti sau deznădăjduiţi.

Distributismul înseamnă ieşirea din sclavia mentală şi economică a fiecăruia dintre voi. Înseamnă o economie la dimensiuni umane, bazată pe firme de familie şi cooperative, pe comunitate, pe grija faţă de ecosistem şi faţă de calitatea hranei noastre.

„Distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice din SUA.“ (David Gibson, ziarul Washington Post, 17 oct. 2011)

În ţara noastră, distributismul, ca model economic şi social, nu a fost un produs de import, ci o creaţie unică a gândirii unor mari economişti (Virgil Madgearu) şi a unor mari politicieni precum Nicolae Iorga şi Ion Mihalache. ROMÂNIA INTERBELICĂ A AVUT O ECONOMIE DISTRIBUTISTĂ.

Distributismul este un sistem sustenabil pe care l-au validat miile de mici firme de familie şi firmele cu lucrători-proprietari, băncile de microcreditare şi uniunile de credit. Pe scară largă, Cooperativele Mondragón din Spania şi economia distributistă din Emiliei-Romagna, din Bologna, unde 45% din PIB provine de la cooperative şi firme de familie demonstrează că economiile şi firmele distributiste au un avantaj structural pe care sistemul monopolist-financiar şi cel socialist nu pot să-l egaleze.

Unii dintre voi sunteţi distributişti fără să ştiţi. Promovaţi economia locală făcându-vă cumpărăturile, nu la hipermarket ci la magazinul din colţ (care nu vinde alimente turceşti!), mâncaţi produse naturale şi beţi vin şi ţuică preparată în propria gospodărie sau în gospodăria părinţilor şi bunicilor voştri. Credeţi că libertatea înseamnă întărirea familiilor şi a comunităţilor? Sunteţi de acord că libertatea mai înseamnă să-i lăsăm pe ADEVĂRAŢII ţărani să ne producă hrana? Să readucem micul magazin în cartierele unde locuim? Să sprijinim creşterea cât mai mare a numărului de proprietari – în loc de câţiva „aleşi“? Atunci sunteţi distributişti!

Veniţi cu noi ! Să le redăm românilor posibilitatea să muncească pentru ei înşişi! Să redevenim o ţară de proprietari!

OBIECTIVELE NOASTRE:
– Reintegrarea dreptăţii în economia de piaţă prin aplicarea principiilor istorice ale creştinismului, armonizând relaţia dintre morală şi economie.
– Reintegrarea în economie a principiului RECIPROCITĂŢII şi ÎNCREDERII prin promovarea firmelor de familie şi a firmelor de tip cooperatist conduse după regula „un om, un vot“.
– Micşorarea prăpastiei dintre proprietate şi muncă pentru a construi stabilitatea socială şi economică prin intermediul cooperativelor şi firmelor de familie.
– Răspândirea largă a proprietăţii productive ca element esenţial pentru dobândirea independenţei faţă de corporaţii, birocraţii şi sistemul bancar cămătăresc.
– Subsidiaritate: mai puţină centralizare şi organizaţii mai mici şi mai diverse la cârma instituţiilor locale, întreprinderilor private şi a administraţiei de stat.
– Solidaritate cu lucrătorii, cu cei lăsaţi de izbelişte, cu nevoiaşi şi familiile lucrătoare.
– Sprijin pentru agricultura sustenabilă şi pentru înfiinţarea de cooperative moderne.
– Răspândirea cât mai largă a conducerii. Apariţia micro-conducerii, înfiinţarea COMITETELOR DISTRIBUTISTE DE ACŢIUNE POLITICĂ care vor juca un rol semnificativ în sprijinirea candidaţilor şi în influenţarea rezultatului alegerilor şi în deciziile politice. Micro-conducerea nu-i priveşte pe alţii. Te priveşte pe tine!

SPRIJINIM:
– Justiţia economică, remoralizarea pieţei: o piaţă cu adevărat liberă combină logica profitului cu beneficiile sociale.
– Relocalizarea economiei: un sistem de micro-proprietăţi, firme de familie, mici gospodării şi ferme agricole. Marile entităţi, căi ferate, utilităţile publice sau băncile nu vor fi privatizate ci MUTUALIZATE, adică vor fi organizate într-o formă care să permită controlarea lor de către angajaţi şi clienţi care devin acţionari direcţi.
– Recapitalizarea micului proprietar.
– Înfiinţarea de bănci populare. Întregul sector bancar trebuie să devina majoritar românesc în 5 ani.
– Facilităţi fiscale şi subvenţii pentru IMM-uri, inclusiv firmele de familie aflate la început şi cele de tip cooperatist. O nouă legislaţie în acest sens.
– Breslele (asociaţiile profesionale) – cooperativele (susţinem adoptarea legislaţiei europene a cooperaţiei).
– Regimul de impozitare diferenţiat.
– Creditele fără dobândă pentru relansarea economiei.
– Producţia locală pentru consumul local.
– Microcreditarea.
– Agricultura sprijinită de comunitate (metodă de cooperare între producător şi consumator prin care se asigură produse de calitate, pe bază de abonament sau de contracte de tipul „risc şi recompensă“ – metoda „Coşul ţărănesc“).
– Tehnologia la scară mică şi „open source“.
– Agricultura ecologică.
– Gospodăriile autosuficiente, urbane şi rurale.
– Drepturile celor nenăscuţi.
– Parteneriatul sat-oraş.

NE OPUNEM:
– Un NU hotărât privatizării sistemului de sănătate. Este un bun public şi nu trebuie privatizat, ci parţial mutualizat. Trebuie îmbunătăţit prin investiţii;
– Un NU hotărât înstrăinării sectorului de energie. Este un sector cheie al economiei, trebuie să rămână în mâinile romanilor.
– Un NU hotărât exploatării de către străini a resurselor naturale. Ele aparţin românilor şi trebuie exploatate de către statul român.
– Un NU hotărât vinderii pământurilor agricole şi pădurilor. Ele sunt ale românilor.
– Un NU hotărât asumării responsabilităţii de către guvern în 75% din legi. (Este o formă de dictatură, Parlamentul trebuie să-şi recâştige rolul său).
– Un NU hotărât investiţiilor speculative care sifonează bogăţia creată de alţii sau de natură (Un DA hotărât pentru salvarea Roşiei Montane).

Despre ciocoi [II]

„Cu această caracteristică a sufletului ciocoiesc se împacă toate zicătorile populare şi toate afirmările scriitorilor noştri. Nu este scriitor care să ni-l arate pe ciocoi ca pe un om nesuferit din cauza anumitelor sale credinţe religioase ori politice sau pentru exclusivismul său de clasă socială. Ciocoiul se împacă cu orice credinţă şi în orice mediu, numai cu condiţia să-i fie lăsat lui primul loc. El este omul care simte un fel de voluptate în exercitarea puterii, este incarnarea dorinţei de putere. Este pus, bunăoară, să adune biruri – vai de contribuabili! – nimeni nu are milă înaintea lui! Este pus să judece şi să pedepsească, vai de împricinaţi! Face administraţie? Lumea tremură. Ciocoiul, cu un cuvânt, idolatrizează puterea şi se crede predestinat să o exercite cu toată energia.

Din aceste însuşiri sufleteşti, înţelegem pentru ce ciocoiul n-a fost niciodată, în trecutul ţării noastre, un doritor de reforme, sau un reacţionar convins, ci totdeauna un poftitor de onoruri şi mai ales de funcţii. Revoluţia de la 1848 l-a surprins fără nici un crez politic, şi un asemenea crez el n-a avut niciodată. Crezul ciocoiului a fost rezumat totdeauna într-un singur cuvânt: puterea. Se schimbau Domnii; se schimbau statele care exercitau influenţă asupra ţării noastre; se schimbau până şi bazele culturii noastre; ciocoiul era cu toate de acord, întrucât el rămânea la putere. Boierii pământeni se istoveau prin sacrificiile făcute pentru anumite credinţe. Ciocoii, dimpotrivă, se îngrăşau – zic cronicarii vremii. Ei erau paraziţii decrepitudinii noastre politice, fiindcă în urma acestei decrepitudini sporea arbitrarul puterii, şi în arbitrarul puterii se găsea la largul său ciocoiul.”

[… pe muzică, offff, on topic:]

Încă Joi …

…fiind, despre ciocoi postăm, ca pe o nelinişte care se cere exorcizată. Am ales citarea in extenso, pentru claritatea şi, îndeosebi, savoarea exprimării unei stări de lucruri socotită când „bolnăvicioasă”, când specifică nouă, românilor („numa’ la noi…”, „ca la noi…”), de parcă din câmpul vizual al românilor e musai să piară bunătatea, sinceritatea, seriozitatea, credinţa, iubirea. Sânt convins că promovarea unor valori este adevărată numai atunci când cei care le clamează le şi cultivă, începând cu ei înşişi. Găsesc foarte potrivit a cita aici pe Gandhi: „We must be the change we wanna see”. Mulţumesc, M!

Textul aparţine lui Constantin Rădulescu-Motru, are un veac de la apariţie şi a fost publicat la editura PAIDEIA, în 1998, în volumul „PSIHOLOGIA POPORULUI ROMÂN şi alte studii de psihologie socială”, sub îngrijirea lui Alexandru Boboc. Am ales aici câteva fragmente, făcând ici şi colo oarece comentarii şi sublinieri, boldite sau cursive, pe care le-am socotit lămuritoare:

Pagină DEX

PSIHOLOGIA CIOCOISMULUI

Şi astăzi repetăm destul de des cuvântul ciocoi, deşi la cârma ţării nu mai sunt veneticii nesăţioşi de odinioară, şi deşi poporul român întreg se bucură de drepturi constituţionale… Dacă şi după dispariţia influenţei veneticilor cuvântul se întrebuinţează mai departe, este aceasta o probă că sufletul ciocoiuluitrăieşte şi astăzi în mijlocul nostru, şi că el se recunoaşte, cu toate că s-au schimbat atâtea şi atâtea în dulcea noastră ţară? Desigur. Istoricii şi filologii ar comite o mare nedreptate să revendice numai pentru trecut existenţa ciocoiului: el se răsfaţă şi astăzi; dacă n-ar fi, nu s-ar vorbi de dânsul, cum zice înţelepciunea populară.

Dar şi pentru trecut, istoricii şi filologii ne dau puţine lămuriri asupra ciocoiului şi ciocoismului. (…) În sfârşit, de la filologi plecăm cu prea puţine cunoştinţe. Dar nici istoricii nu ne sunt mai darnici. Afară de rolul împilator, care se exemplifică în atâtea documente, nu ni se face nimic altceva cunoscut din firea ciocoiului. (…) istoricii s-au făcut foarte comozi; ei lasă să vorbească documentele şi se mărginesc numai la funcţia de corectori ai erorilor tipografice.

[n.m.: „erori tipografice” îmi pare un abuz, pentru că maşiniştii tipăresc ceea ce primesc ca bun de tipar, aşadar erorile sânt ale culegătorilor, corectorilor …la fel ca „timp frumos” înţeles obligatoriu pentru „cer fără de nori„, şi alte de-la-sine-înţelesuri]

(…)

I

Sociologii găsesc în natura omului două tendinţe fundamentale, pe care ei îşi bazează o explicare plauzibilă despre formarea diferitelor clase ale societăţii. O tendinţă este aceea a imitaţiei (…) A doua tendinţă este însă tocmai opusă imitaţiei: este tendinţa spre individualizare. (…)

Din lupta acestor două tendinţe rezultă, la fiecare popor, forma pe care o capătă ierarhia claselor sociale. Imitaţia constrânge la fuziunea individualităţilor, şi, dacă ar fi fost numai ea, societatea ar fi ajuns de mult la o uniformitate automată; dar tendinţa opusă sparge uniformitatea, îi separă pe oameni în caste, în clase, în grupe, în persoane. Binecuvântată fie această de-a doua tendinţă, căci fără ea n-am fi cunoscut diferenţierea socială şi nu ne-am fi regăsit fiecare pe sine însuşi ca persoană, înlăuntrul societăţii!

Cele două tendinţe sunt capabile de progres, adică ele se dezvoltă în decursul timpului, atât în ce priveşte cantitatea elementelor lor sufleteşti, cât şi în ce priveşte calitatea lor. Tendinţa imitaţiei se rafinează cu timpul, până ce devine simpatie socială; iar tendinţa spre distincţie ajunge de la forma egoismului primitiv până la forma cea mai nobilă a caracterului. Corespunzător transformării tendinţelor, se transformă şi organizarea ierarhiei sociale.

(…)

Şi acum să revenim la ciocoi.

„Cine poate da de nasul ciocoiului!” – zice poporul. „În România nu mai este de trăit!” exclamă la rândul său ciocoiul, chiar în timpurile lui fericite! Neîndoios, în sufletul ciocoiului predomină tendinţa de distincţie, de care vorbeam ami sus. Ciocoiul suferă din contactul cu mulţimea. „Îi miroase ciocoiului”. „I-a căzut nasul ciocoiului”. „Ia nu mai face pe ciocoiul”… Aceste locuţiuni, şi alte multe de felul acestora, pe care le auzim şi astăzi, indică destul de clar nuanţa sentimentului de mândrie exagerată. „Ce, te-ai făcut ciocoi?” este suprema imputare pe care un om din popor o poate aduce aceluia ce se leapădă de teapa sa. „Lumea este pe dos astăzi”, obişnuieşte să strecoare ciocoiul în conversaţia sa de salon, pentru a nuanţa ironic prezenţa celor ce nu sunt de o seamă cu dânsul. (…) Ciocoiul n-are lege, a observat de mult poporul; adică el nu vine să-şi sprijine drepturile sale pe o anumită credinţă sau ideal. El este ciocoi fiindcă este ciocoi pur şi simplu, nu fiindcă ar fi de altă religie, sau de o altă rasă, sau de o altă cultură ca românul, nu pe această deosebire îşi reazemă el pretenţiile sale. Ciocoiul poate fi de origine greacă, sau de origine română, poate fi crescut în Grecia sau în România, aceasta nu schimbă nimic din ceea ce e caracteristic în el; el este mândru ca ciocoi, şi nicidecum ca grec, sau om cult. Această lipsă de dragoste pentru o ocupaţie, pentru un idealsau pentru un neam străin chiar, deosebeşte fundamental pe ciocoi de aristocraţia tuturor celorlalte popoare, precum şi de aristocraţia noastră pământeană, a vechilor boieri. Boierul român era mândru de a fi preferat în cariera armelor; era mândru de neamul său, adică de genealogia sa; avea mândria „unei legi” cum zice poporul. Pe boierul român îl poţi analiza şi apropia sufleteşte în fiecare epocă a trecutului nostru, după ocupaţia şi preferinţele sale; el este un produs direct al mediului nostru românesc, şi ca atare explicabil prin datele acestui mediu.Ciocoiul, dimpotrivă, pare că planează deasupra acestui mediu. El are o motivaţie specială pentru mândria sa, motivaţie cu totul diferită de a celorlalte aristocraţii.

Mândru cu cei mici, ciocoiul este linguşitor şi târâtor cu cei mari… atestă apoi toţi istoricii. Prin urmare, nici mândria însăşi, ca sentiment consecvent, nu se susţine. Sufletul nebulos al ciocoiului începe acum să ni se dezvăluie ca plin de contradicţii!

Şi cu toate acestea sufletul ciocoiului nu este nici nebulos, nici plin de contradicţii. El urmează unei motivaţii logice, ca sufletul orişicăruia dintre noi, numai trebuie să fim noi îndestul de pregătiţi ca să-l înţelegem (…)

Întocmai cum sălbaticii iubesc podoaba pentru că este podoaba corpului lor, şi nu fiindcă ea reprezintă vreo artă, tot aşa, ne spun sociologii, sunt oameni care iubesc puterea, rangul sau înălţimea socială pentru că acestea le dau lor o satisfacţie imediată, iar nu pentru că ele ar mijloci realizarea vreunui scop: iubesc puterea pentru putere, şi nu pentru gândul de a face ceva cu puterea. Este forma cea mai redusă pe care o îmbracă tendinţa spre distincţie; este tendinţa rămasă în stadiul de jos.

Ciocoiul este în categoria acestor din urmă oameni. Pentru a-l înţelege, trebuie dar să ne dezbărăm de prejudecăţile pe care ni le dă cultura timpului. Ciocoiul este un adorator al puterii şi al rangului, indiferent sau independent de scopul în care ar putea fi utilizate puterea şi rangul. Scopul lui nu trece de satisfacţia imediată; el nu vrea puterea pentru a întron aidealurile sale în organizarea societăţii, nu; el vrea puterea pentru a se şti că o are el şi nu alţii. Istoria şi tradiţia populară ni-l arată totdeauna astfel: „Scoală tu, să stau eu”; „de ce tu şi nu eu?”; aici se încheie toate raţionamentele ciocoilor, ori de câte ori îi întâlnim agitându-se pentru a câştiga graţia Domnului, sau pentru a veni la cârma statului.

Acum înţelegem pentru ce mândria faţă de cei mici se împacă prea bine în sufletul ciocoilor cu linguşirea faţă de cei mari. Amândouă aceste sentimente se completau la dânşii în chipul cel mai explicabil. Mândria şi linguşirea nu pot sta alături în sufletul care se măsoaară pe sinedupă norma unui ideal, dar în sufletul care este lipsit  de ideal, şi care caută numai o satisfacţie imediată, aceste sentimente merg perfect de bine laolaltă. Linguşirea faţă de cei mari era şi ea un titlu de distincţie. Nu putea oricine linguşi pe cei mari, şi ciocoiul era mulţumit că el poate fi înaintea altora.”

[…puţină muzichie, mă rog!]