„Câți sântem credincioși …”

(Paști, 1966)

„(…) Noi toți, nu fără uimire, ne uităm cât de repede s’a îndepărtat omenirea de Biserică, de Hristos. Pentru mine acest fenomen se explică prin faptul că iată, de mai bine de o jumătate de veac (din 1914) întreg pământul trăiește în atmosfera necontenitului fratricid, și nimenea nu se pocăiește de un asemenea păcat. Este firesc ca, într’o astfel de stare oamenii să nu îndrăznească a căuta către marea Lumină a lui Hristos, că noi toți sântem copii ai Făcătorului Celui Viu – a devenit ceva peste măsura puterilor lor, și de aceea se desfășoară atât de intens obșteasca apostazie.

Când eram în Grecia, în timpul războiului, ascultând spovedania oamenilor, le spuneam:

– «Ați uitat să-mi spuneți de un mare păcat al vostru …»

– «Care?»

– «Că sânteți ucigaș…»

– «Nu, nu sânt ucigaș, și de aceea nu aș putea spune acest păcat …»

– «Dar, ia spuneți-mi, în vremea războiului, când primeați vești că printr’o oarecare operațiune așa-zisul vrăjmaș a suferit mari pierderi, nu v’ați bucurat?»

– «Firește, căci ei au început războiul, ei sânt vinovați, și bine că i-au bătut.»

– «Deci vezi, dragul meu, oricum ai privi-o, din punct de vedere omenesc obișnuit, în duhul Evangheliei, aceasta înseamnă părtășie morală la ucidere, și deci păcatul cere căință.»

Nu văd ca oamenii să fi înțeles cum trebuie cele spuse mai sus, și de aceea nu le mai rămâne altceva decât să se lepede de viața după Evanghelie, să se îndepărteze de Hristos, să-și uite adevărata obârșie în planul duhului, și să se preschimbe în unii osândiți la moarte animalică. Și deci, a zidi o biserică lui Hristos în astfel de vremuri este o sarcină deloc ușoară.”

Sursa: ARHIMANDRITUL SOFRONIE: „Scrisori către Familia Protoiereului Boris Stark”

Anunțuri

23 August

TOVĂRĂȘIILE RELE

Nu vă lăsați înșelați: tovărășiile rele strică obiceiurile bune.

(I Corinteni XV: 33)

 Această spusă a Apostolului Pavel a fost repetată de atâtea ori, încât aproape că a devenit proverb și cei mai mulți i-au uitat obârșia. Această idee poate fi găsită și în Vechiul Testament, în pildele lui Solomon: Cel ce se însoțește cu înțelepții va ajunge înțelept, iar cel ce se întovărășește cu cei nebuni se va face rău. (Proverbe XIII: 20)

Nu putem alege întotdeauna societatea în care trăim. Uneori, viața ne leagă de anumiți oameni împotriva voinței noastre și, asemenea lui Lot, ne chinuim asistând la fapte nevrednice. Ce-i de făcut atunci când împrejurările îi fac pe tineri să ajungă într-o tovărășie nefastă? Ei trebuie să se ferească nu numai de desfrânare, ci și de superficialitate. Concepțiile și vederile societății sânt adeseori atât de false, încât tinerii, supunându-li-se fără să vrea și chiar fără să bage de seamă, își trădează treptat idealurile înalte, năzuințele nobile.

Răul încetează să-i mai revolte și nu mai prețuiesc atât de fierbinte Binele, ca înainte.

blog_3

Și cărțile proaste, atât de multe astăzi, pot fi considerate tovărășii rele. Ele nu fac decât să zugrăvească răul în cele mai atrăgătoare culori și deprinzând imaginația cu tot ce este urât, întinează prospețimea minții tinere.

Există încă o tovărășie rea care ne urmărește până și în singurătate: tovărășia gândurilor rele, prin care ne ispitește duhul răului așa cum l-a ispitit pe Hristos în pustie. Urăsc această voce lăuntrică, mă tem de ea şi nu pot să scap de ea, o alung de la mine din răsputeri însă ea revine mereu.

Dumnezeule! Tu, cel ce ai biruit pe satana, izbăvește-mă și pe mine de rău! Apără-mă cu Dragostea ta, întărește-mă cu Puterea ta, înfrânge și nimicește toată întinăciunea sufletului meu cu Biruința ta!

Ce anume se întâmplă înlăuntrul nostru prin lucrarea Harului?

Fiul lui Dumnezeu Cel Unul Născut, prin Întruparea Sa și prin moartea Sa pe cruce, ne-a împăcat cu Dumnezeu. Lucrul acesta îl scrie limpede Sfântul Apostol Pavel: „pe când eram vrăjmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10). A înviat, S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta Tatălui, către Care mijlocește întotdeauna pentru noi. Totodată, este izvorul și modelul adevăratei vieți omenești. Tot ceea ce poate fi caracterizat drept autentic omenesc, a arătat-o în propria Sa fire omenească. Și toți credincioșii, când se nasc din nou, primesc sămânța vieții după chipul lui Hristos. Cine se botează în numele lui Hristos, „se îmbracă” în Hristos. Această îmbrăcare a credinciosului în Hristos, se înfăptuiește cu harul Sfântului Duh. Ce anume se întâmplă, adică, înlăuntrul nostru prin lucrarea harului?

Înainte să îți scriu despre aceasta, îți voi cere să ai întotdeauna în minte următorul gând: Când spunem că Fiul lui Dumnezeu a făcut sau face ceva, sau Sfântul Duh a făcut sau face altceva, nu trebuie să se creadă că lucrarea lor înnoitoare în sufletul nostru este separată una de cealaltă. Această lucrare provine nedespărțită de la Dumnezeu Cel în Treime. Sfântul Apostol Petru, salutându-i pe destinatarii primei sale epistole sobornicești, spune: „Aleși după cea mai dinainte știință a lui Dumnezeu-Tatăl și prin sfințirea de către Duhul spre ascultare și stropirea cu Sângele lui Iisus Hristos” (I Petru 1, 2). Iar Sfântul Apostol Pavel încheie cea de-a doua epistolă a sa către Corinteni în mod asemănător: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (II Cor. 13, 13). Lucrarea înnoitoare a lui Dumnezeu Celui în Treime în sufletul nostru nu este altceva decât comuniunea Lui cu duhul nostru. Nu este vorba de comuniunea cu duhul nostru doar a uneia dintre Persoanele dumnezeiești, ci ale celor Trei Persoane ale Treimii Celei Nedespărțite. Pentru a arăta aceasta, voi folosi trei versete distincte din Sfânta Scriptură. Întâi și-ntâi, Mântuitorul, Domnul nostru, ne-a făgăduit: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20). Și spunând că va fi cu noi, nu se referă la prezența exterioară, în jurul nostru sau lângă noi, ci la cea lăuntrică, înlăuntrul nostru, după cum reiese din al doilea verset: „Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face locaș la el” (In. 14, 23). Fișier:Treime-rublev.jpgSe sălășluiesc, adică, înlăuntrul nostru Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, locuiesc în sufletul nostru atunci când noi le arătăm credința și dragostea noastră prin păzirea poruncilor. Al treilea verset este cel pe care l-am menționat în scrisoarea mea anterioară și care spune că Duhul Sfânt locuiește în cei credincioși: „Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (I Cor. 3, 16). Punând în legătură, așadar, cele trei versete de mai sus, constatăm că toate cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt în comuniune cu duhul nostru și lucrează în mod înnoitor în sufletul nostru. Mare este harul lui Dumnezeu, care se află în noi atunci când împlinim, desigur, condițiile necesare pentru aceasta!

Comuniunea cu Dumnezeu se înfăptuiește doar cu harul Duhului Sfânt. Acesta este Cel care pregătește înlăuntrul nostru locașul Sfintei Treimi. Cum îl pregătește, însă?

Duhul Sfânt lucrează în chip tainic asupra duhului nostru și îl pune în mișcare. Atunci când, așadar, este pus în mișcare duhul, [omul] capătă iarăși dumnezeiasca sa cunoaștere firească, aceea că Dumnezeu este Creator, Proniator și Cel Care răsplătește. Această cunoaștere naște mai întâi în inimă un simțământ de atârnare deplină de Dumnezeu, iar mai apoi, frica lui Dumnezeu. Aceste două simțăminte, iarăși, trezesc conștiința, martorul și judecătorul tuturor faptelor, al cuvintelor, al gândurilor și al sentimentelor noastre. Conștiința deja trezită, la rândul ei, îi dă omului de știre de starea lui întunecată și de calea fără ieșire pe care se află. „Unde merg?”, începe să se întrebe cu neliniște. „Unde voi scăpa?” Dar nu trebuie să scape nicăieri. Se află deja în mâinile lui Dumnezeu, a Judecătorului și a Celui Ce răsplătește. Înțelege că „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor” (Rom. 1, 18). Atunci primește vestirea cea bună a Evangheliei. Atunci găsește ieșirea din impas. Fără Evanghelie, trezirea duhului și a conștiinței noastre ar fi fost dezastruoasă, pentru că, inevitabil, ne-ar fi cufundat în deznădejde. Bunătatea lui Dumnezeu, însă, se îngrijește ca adevărata trezire a duhului să se înfăptuiască și să fie însoțită de Evanghelie. Omului care, după trezirea duhului său, se întreabă: „Unde merg? Unde voi scăpa?”, Evanghelia îi răspunde: „Vino sub ocrotirea Crucii și te vei mântui. Fiul lui Dumnezeu, după ce S-a întrupat, a murit pe Cruce ca să șteargă păcatele noastre. Crede lucrul acesta și vei lua iertarea păcatelor, aflând harul lui Dumnezeu”. «Așa au făcut întotdeauna Sfinții Apostoli, când au propovăduit Evanghelia. După ce trezeau în ascultătorii lor ceea ce numim „neliniștea cea bună”, le spuneau: „Credeți în Domnul Cel Răstignit și vă veți mântui”. Așa a făcut Sfântul Apostol Petru în prima sa predică, în ziua Cincizecimii. Iudeii, ascultându-l, s-au cutremurat, s-au neliniștit, s-au temut și, în cele din urmă, au început să strige: „Ce trebuie să facem?”. Atunci Petru le-a răspuns: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 37-38). Și Sfântul Apostol Pavel, când le-a scris romanilor, mai întâi i-a înfricoșat, spunând: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea” (I Rom. 1, 18), iar apoi le-a arătat cum să se mântuiască: „prin credința în Iisus Hristos” (I Rom. 3, 22).

Când cineva se află într-o situație fără ieșire și în pericol, nu ar apuca cu multă dorire șansa de a scăpa și de a fi în siguranță care i s-ar oferi pe neașteptate? Așa se întâmplă și cu duhul nostru. Din momentul în care răspunde vestirii celei bune a mântuirii în Hristos, cu dorire și cu râvnă, se aruncă în luptă pentru dobândirea bunurilor evanghelice. Astfel, sufletul nostru se pregătește pentru comuniunea cu Dumnezeu. Iar harul Duhului Sfânt, care până atunci lucrase din afară, trezindu-ne, acum se sălășluiește înlăuntrul nostru. Nu se sălășluiește nemijlocit, ci prin intermediul Sfintelor Taine. Credinciosul se pocăiește, se botează și primește darul Duhului Sfânt. Aceasta întocmai este puterea comuniunii cu Dumnezeu – vie și lucrătoare. Cu ce căldură s-a arătat această putere în prima predică a Sfinților Apostoli! Tot așa a fost arătată de aceștia și mai târziu. Astfel se arată și astăzi. Este de ajuns ca noi să săvârșim, într-un mod vrednic de ea, cele care țin de aceasta. Pentru că nu sunt toate înfăptuite de Duhul Sfânt. Ceva trebuie să facem și noi. Iar acest „ceva” nu este neînsemnat. Duhul Sfânt ne trezește și Evanghelia ne indică de unde să începem. Acestea sunt făcute de Dumnezeu. Mai târziu, Dumnezeu Se oprește și așteaptă încuviințarea noastră. De la primele sale lucrări, ca și cum ar întreba: „Vrei să ieși din impas? Fă asta!” Este momentul hotărâtor. Cine Îl ascultă pe Dumnezeu, deschide ușa sufletului Său mai multor lucrări ale harului, care îl conduce către mântuire. Cine nu Îl ascultă, pierde harul și se îndreaptă de bună voie spre pierzare.

Sfântul Apostol Pavel a predicat în Areopag, în Atena. După predica sa, Sfântul Dionisie Areopagitul și alți câțiva atenieni, care au crezut, s-au botezat. Dintre ceilalți ascultători ai săi, unii au spus: „Ce voiește, oare, să ne spună acest semănător de cuvinte?” (Fapte 17, 18). Iar alții: „Te vom asculta despre aceasta și altă dată” (Fapte 17, 32). Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, de aceea îi tot oferă vreo șansă. Firește, se mântuiește doar cel care apucă această șansă și alege mântuirea. Dacă nu era necesară încuviințarea noastră pentru mântuire, Dumnezeu ar fi putut să ne mântuiască pe toți într-o clipă, deoarece, potrivit Scripturii, „voiește ca toți oamenii să se mântuiască” (I Tim. 2, 4). Dar libertatea noastră nu acționează întotdeauna cu înțelepciune. Aplecată spre rău și egoistă cum este, nu se supune nici lui Dumnezeu. De aceea ne pierdem.

Ia aminte, mai înainte de toate, la aceasta: după ce harul ne trezește și după ce Evanghelia ne indică ce să facem, trebuie să ne simțim păcătoșenia și să ne pocăim. Trebuie, apoi, să credem că modul de mântuire pe care Dumnezeu l-a rânduit pentru noi este lucrător. Trebuie, în sfârșit, să împlinim cu bună voință și cu sinceritate toate câte ne sunt date drept condiții de mântuire. După acestea, nu mai rămâne altceva decât participarea noastră la Sfintele Taine. Și astfel, se înfăptuiește comuniunea cu Dumnezeu.

Ca să rezum: pocăiește-te, dorește-ți mântuirea în Hristos și caut-o cu seninătate și curaj. Toate acestea se lucrează lăuntric și dau sufletului liniște, pace, veselie. Nu sunt de ajuns, însă. Puterea cu adevărat lucrătoare, care te va îndruma spre mântuire, este voința cea bună [prothymia], dorința fierbinte, voința [thelese] puternică de a înfăptui toate câte se cer. Voința este izvorul și începutul luptei pentru mântuire. Aceasta în sine, desigur, este neputincioasă. Când, însă, este întărită de dumnezeiescul Har, devine atotputernică și trece peste orice piedică. Se manifestă ca o râvnă nepotolită de a-I bineplăcea lui Dumnezeu, ca un dor sincer pentru împlinirea voii dumnezeiești, și se însoțește cu credința nestrămutată în Hristos și în mântuirea în Hristos. Prin această râvnă se împlinește planul din veac al lui Dumnezeu, Care „ne-a și ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui” (Efes. 1, 4). Al Său, vezi, devine [omul] care se face „râvnitor de fapte bune” (Tit 2, 14).

În mod intenționat am pus accentul pe râvnă, ca s-o dobândești. Când o vei avea, atunci harul dumnezeiesc te va întări deplin. Când există râvnă pentru primirea credinței și dobândirea mântuirii, atunci există toate. Când nu există râvnă, nu există nimic. Cine nu are râvnă pentru mântuirea sa, nu se mântuiește.

Ce drum am străbătut ca să ajung până aici! Și totuși, toate câte ți le-am scris nu sunt decât o expunere generală asupra iconomiei mântuirii noastre.

Sursa

„Mai Tsava, mai… !”

… spunea unul dintre dascălii care mi-au îndrumat „cunoaşterea formală”, în perioada gimnazială. Era unul dintre cei mai temuţi, cel puţin de mine, pentru asprimea uneori peste înţelegerea mea, prin care ne împărtăşea calea de urmat în învăţarea limbii strămoşeşti. Adesea îşi însoţea discursul cu pilde şi exemplificări pline de seva unei vieţi trăite intens, sub presiunea imperativelor chemării sale dăscăleşti, în răspăr cu directivele politice.

Dintre zicerile pline de savoare, în care parfumul limbii îndulcea cumva severitatea conţinutului, am rememorat de curând împreună cu pruncii câteva:

„Ai noştri ca brazii, … cu muşii pi chept…”, dedicat celor mândri dar ridicoli;

„Deşteaptă-te, Române, … la slană şî la pâne…!” celor care meditau îndelung răspunsul la întrebare;

sau: „Deşteaptă-te, Române, … că Ţara geme!”;

Sau, povestind o snoavă în care un ovrei se adresa unuia, Sava, cam încurcă-lume şi al cărui dans nu respecta muzica: Mai Tsava, mai, hoara cînta – brîul gioci tu, mai! Adică: Una te-am întrebat, alta îmi răspunzi tu! Sau: Una vorbirăm – başca ne-am înţeles!

Oarecum la temă:

sună (şi) a mesaj de prin campaniile electorale.