23 August

TOVĂRĂȘIILE RELE

Nu vă lăsați înșelați: tovărășiile rele strică obiceiurile bune.

(I Corinteni XV: 33)

 Această spusă a Apostolului Pavel a fost repetată de atâtea ori, încât aproape că a devenit proverb și cei mai mulți i-au uitat obârșia. Această idee poate fi găsită și în Vechiul Testament, în pildele lui Solomon: Cel ce se însoțește cu înțelepții va ajunge înțelept, iar cel ce se întovărășește cu cei nebuni se va face rău. (Proverbe XIII: 20)

Nu putem alege întotdeauna societatea în care trăim. Uneori, viața ne leagă de anumiți oameni împotriva voinței noastre și, asemenea lui Lot, ne chinuim asistând la fapte nevrednice. Ce-i de făcut atunci când împrejurările îi fac pe tineri să ajungă într-o tovărășie nefastă? Ei trebuie să se ferească nu numai de desfrânare, ci și de superficialitate. Concepțiile și vederile societății sânt adeseori atât de false, încât tinerii, supunându-li-se fără să vrea și chiar fără să bage de seamă, își trădează treptat idealurile înalte, năzuințele nobile.

Răul încetează să-i mai revolte și nu mai prețuiesc atât de fierbinte Binele, ca înainte.

blog_3

Și cărțile proaste, atât de multe astăzi, pot fi considerate tovărășii rele. Ele nu fac decât să zugrăvească răul în cele mai atrăgătoare culori și deprinzând imaginația cu tot ce este urât, întinează prospețimea minții tinere.

Există încă o tovărășie rea care ne urmărește până și în singurătate: tovărășia gândurilor rele, prin care ne ispitește duhul răului așa cum l-a ispitit pe Hristos în pustie. Urăsc această voce lăuntrică, mă tem de ea şi nu pot să scap de ea, o alung de la mine din răsputeri însă ea revine mereu.

Dumnezeule! Tu, cel ce ai biruit pe satana, izbăvește-mă și pe mine de rău! Apără-mă cu Dragostea ta, întărește-mă cu Puterea ta, înfrânge și nimicește toată întinăciunea sufletului meu cu Biruința ta!

„N-AM ȘTIUT? NU VEDEM?”

steinhardt-monah.jpg

“N-am ştiut.

N-am ştiut – răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice în ospicii de nebuni – „nu ţine”, nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin – şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea ştie totul.

Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci şi atent: a ştiut să vadă.

Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori de ce i-ar îndemna să vadă cu ochii, să audă cu urechile şi să înţeleagă cu inima; ori cum de-ar fi putut ei şti că Domnul e flămând, însetat, străin, bolnav sau în temniţă ca să-L poată hrăni, să-I poată da de băut, să-L poată primi, să-L poată îmbrăca sau să poată veni la El?

Jean Cau îi răspunde lui Roger Garaudy (care şi el spune că n-a ştiut) cum nu se poate mai bine: dar eu unul care n-am fost profesor universitar şi membru în comitetul central, eu cum de-am ştiut? Milioane de oameni de pe străzi cum de-au ştiut?

Adevărul este că nu-i nevoie de cine ştie ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea cîtuşi de puţin. (Spionii de cele mai multe ori transmit inutil, de două ori inutil: pentru că se ştia, pentru că nu sunt crezuţi.) Sunt lucruri pe care le simţi dacă nu-ţi astupi urechile şi nu-ţi acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit… Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că nimeni nu e atît de prost – (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopaţi; ăia, săracii, sunt excluşi) – încît să nu-şi poată da seama că doi plus doi fac patru şi că doi plus doi nu fac nouă.

Nu ne convine s-o recunoaştem, ne adăpostim îndărătul obiectivitătii ştiinţei, dar sunt daruri elementare, le avem de la fire şi zac în sufletul, inima, rărunchii, mintea, bojocii, măruntaiele, celulele, tropismele şi sinapsiile oricui. Toată lumea ştia că Irod e o pramatie, Robespierre o canalie, Stalin un ticălos.

Chibrite aprinse aruncate peste benzină.

Dar eu parcă am știut ceva? Am știut eu ceva despre lumea aceea fără de asemănare în mijlocul căreia m-am pomenit? despre suferințele ascunse? despre eroii neștiuți? despre cei ce douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru își păstrau demnitatea în celule concepute să ducă numai la denunț și spurcăciune, la prăbușire și demență?”.

(in: N. Steinhardt, “Jurnalul fericirii”)

Sursa