„N-AM ȘTIUT? NU VEDEM?”

steinhardt-monah.jpg

“N-am ştiut.

N-am ştiut – răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice în ospicii de nebuni – „nu ţine”, nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin – şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea ştie totul.

Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci şi atent: a ştiut să vadă.

Altfel, de ce le-ar spune Domnul oamenilor: acesta este ceasul vostru; ori de ce i-ar îndemna să vadă cu ochii, să audă cu urechile şi să înţeleagă cu inima; ori cum de-ar fi putut ei şti că Domnul e flămând, însetat, străin, bolnav sau în temniţă ca să-L poată hrăni, să-I poată da de băut, să-L poată primi, să-L poată îmbrăca sau să poată veni la El?

Jean Cau îi răspunde lui Roger Garaudy (care şi el spune că n-a ştiut) cum nu se poate mai bine: dar eu unul care n-am fost profesor universitar şi membru în comitetul central, eu cum de-am ştiut? Milioane de oameni de pe străzi cum de-au ştiut?

Adevărul este că nu-i nevoie de cine ştie ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să vrea cîtuşi de puţin. (Spionii de cele mai multe ori transmit inutil, de două ori inutil: pentru că se ştia, pentru că nu sunt crezuţi.) Sunt lucruri pe care le simţi dacă nu-ţi astupi urechile şi nu-ţi acoperi ochii dinadins. Cine are urechi de auzit… Dar dacă e omul prost? Prostia nu e nici ea o scuză pentru că nimeni nu e atît de prost – (nu-i vorba de oligofreni sau de psihopaţi; ăia, săracii, sunt excluşi) – încît să nu-şi poată da seama că doi plus doi fac patru şi că doi plus doi nu fac nouă.

Nu ne convine s-o recunoaştem, ne adăpostim îndărătul obiectivitătii ştiinţei, dar sunt daruri elementare, le avem de la fire şi zac în sufletul, inima, rărunchii, mintea, bojocii, măruntaiele, celulele, tropismele şi sinapsiile oricui. Toată lumea ştia că Irod e o pramatie, Robespierre o canalie, Stalin un ticălos.

Chibrite aprinse aruncate peste benzină.

Dar eu parcă am știut ceva? Am știut eu ceva despre lumea aceea fără de asemănare în mijlocul căreia m-am pomenit? despre suferințele ascunse? despre eroii neștiuți? despre cei ce douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru își păstrau demnitatea în celule concepute să ducă numai la denunț și spurcăciune, la prăbușire și demență?”.

(in: N. Steinhardt, “Jurnalul fericirii”)

Sursa

Anunțuri

ISTORII ADEVĂRATE: POVESTEA OPINCII ROMÂNEȘTI ARBORATE PE PARLAMENTUL DIN BUDAPESTA ÎN 1919

Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta în 1919.

Acest episod, intrat deja în folclor, este unul real și redau aici descrierea lui făcută de Generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupației românești a Ungariei, între august şi noiembrie 1919. A apărut inițial în cartea sa “Huzarul negru”, 1926, și a fost preluat în reeditarea cărții Generalului Gheorghe Mărdărescu (foto), “Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei”, 1922, realizată de Editura Marist sub titlul “Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei – și alte mărturii”, 2010.

Generalul Mărdărescu, 1919, Budapesta

…Și-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Șeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat și foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-și capela pe ceafă şi scărpinându-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”. “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”. Zis şi făcut.

Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojițele s-atîrne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…

Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atât amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…”.

Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebând parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.

Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.

Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordându-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.

– Cum îl cheamă?
– Don sergent Iordan.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…

Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! – O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…”. Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: “Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici…”.

În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui.

L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atît mai mult punea stăpânire pe firea mea.

Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană – un vulpoi de Mehedinţi. Purta capela pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic.

O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…

L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…

Şi iarăşi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…

– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?

Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie: “E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”. Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor.

 El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

General Marcel Olteanu
Huzarul Negru”, 1926

Articol îngrijit de: Cristian Negrea

Bibliografie (surse):

  • Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, Editura Marist, 2010

  • Istoria md.

preluat de la http://cersipamantromanesc.wordpress.com

Citate

Chivot, Protaton„Țara mea e una dintre cele mai bogate din Europa. Suntem mai bogați decât toți vecinii noștri din această mare periferie a sud-estului european. Suntem mai bogați decât bulgarii, decât iugoslavii, decât polonezii, decât ungurii. Suntem foarte bogați. Și toate aceste bogății sunt în mâinile oligarhiei, ale ciocoilor care, cu ajutorul năvălitorilor succesivi, s-au împlântat în carnea țării ca lipitorile… Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă! Râurile noastre curg pe nisip de aur, și noi murim de foame. Suntem douăzeci de milioane de cerșetori și robi. Câteva mii de ciocoi ne sug sângele și ne devoră trupul. Suntem săraci ca animalele pădurii. Și satrapii ciocoi, ținuți la putere de străini, organizați în bande numite partide politice, și în haite ca lupii, devoră poporul. Ca lupii. Se hrănesc din carnea noastră și din sângele nostru. Știam că dacă, din nenorocire, invadatorii dinspre răsărit ne vor ocupa din nou țara, ciocoii nu vor suferi nici o pagubă. Dimpotrivă! Vor prospera cum au prosperat totdeauna în nenorociri. O parte a ciocoilor va intra în serviciul ocupantului venit dinspre răsărit. Cum au făcut întotdeauna. Iar ceilalți ciocoi se vor duce în Statele Unite.  Așa cum înainte se duceau la Stambul.

La New York, poporul american îi va hrăni pe tiranii noștri, îi va îngriji, îi va alina, îi va face să urmeze cure de întinerire, îi va împerechea ca să se înmulțească, și îi va antrena pentru ca să-i trimită din nou în țara noastră, în ziua în care ocupația străină va lua sfârșit. Așa cum asmuți niște copoi flămânzi. Statele Unite vor deveni o pepinieră de tirani veniți din toate țările lumii, adunați ca viperele și aruncați apoi asupra nefericitelor popoare. Statele Unite vor deveni marele heleșteu de lipitori, destinate țărilor străine, printre care se află și a mea.


Și sufeream pentru că nu vedeam nici un ajutor, nici o speranță de eliberare posibilă – nici de la dreapta, nici de la stânga. Poporul meu trebuia să sufere. Mereu. Iar ajutorul nu-i putea veni niciodată decât de Sus. Din nici o altă parte. După cum s-a spus:

„Căci toată darea cea bună și tot harul desăvârșit de Sus este pogorând, de la Tine Părintele Luminilor”. (Rugăciunea Amvonului – Liturghier)

Ștergându-mi lacrimile și refuzând orice speranță care ar veni de la dreapta și orice speranță care ar veni de la stânga, îmi pun Sus toată nădejdea mea și a poporului meu.”

Virgil GHEORGHIU, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer

Citatul video este dintr-o ecranizare a romanului Ora 25 (La Vingt-Cinquième Heure, Paris, 1949), în a cărui prefață Gabriel Marcel scrie: „acest frumos roman, acest teribil roman”. Autobiografice, aceste două repere sânt legate și prin nume: De la vingt-cinquième heure à l’heure éternelle este titlul ediției franceze (Paris, 1965) din care noi citim, abia după anul 1990, „Tatăl meu, preotul, …” (Sibiu, 2003). Dacă mai citim …

„Mai Tsava, mai… !”

… spunea unul dintre dascălii care mi-au îndrumat „cunoaşterea formală”, în perioada gimnazială. Era unul dintre cei mai temuţi, cel puţin de mine, pentru asprimea uneori peste înţelegerea mea, prin care ne împărtăşea calea de urmat în învăţarea limbii strămoşeşti. Adesea îşi însoţea discursul cu pilde şi exemplificări pline de seva unei vieţi trăite intens, sub presiunea imperativelor chemării sale dăscăleşti, în răspăr cu directivele politice.

Dintre zicerile pline de savoare, în care parfumul limbii îndulcea cumva severitatea conţinutului, am rememorat de curând împreună cu pruncii câteva:

„Ai noştri ca brazii, … cu muşii pi chept…”, dedicat celor mândri dar ridicoli;

„Deşteaptă-te, Române, … la slană şî la pâne…!” celor care meditau îndelung răspunsul la întrebare;

sau: „Deşteaptă-te, Române, … că Ţara geme!”;

Sau, povestind o snoavă în care un ovrei se adresa unuia, Sava, cam încurcă-lume şi al cărui dans nu respecta muzica: Mai Tsava, mai, hoara cînta – brîul gioci tu, mai! Adică: Una te-am întrebat, alta îmi răspunzi tu! Sau: Una vorbirăm – başca ne-am înţeles!

Oarecum la temă:

sună (şi) a mesaj de prin campaniile electorale.

Контрасты

„Mai întâi distracţie, apoi lucru …

mai întâi lucru, apoi distracţie …”

… mai departe nu merg. Eu, cel puţin, am priceput, pân-aici ce vierme roade acolo unde, odată, odihnea dragostea.

Ne tot potrivim (!) cununa de spini, cu osârdie privind la cei ce ne ocărăsc pentru că altceva nu se pricep. Am ajuns (ce cuvinte … şi cum se potrivesc ele!..) să ne purtăm aidoma lor, uitând că sântem şi încă avem să fim.

Nu „ca nemţii, francezii, americanii, ruşii, grecii …”

Ca noi. Am uitat să fim CA NOI. Precum noi, să fim.

„Înger pe piatră …”