Este posibil să contractăm o boală prin Sfânta Împărtăşanie?

În continuarea discuţiei pe tema Sf.Împărtăşanie şi microbii, am mai primit pe mail un alt material lămuritor, sper, pentru cei care au fost speriaţi de vorbele protestanţilor şi neo-protestanţilor.

Este vorba de o dispută desfăşurată în Grecia, în momentul în care un deputat (Agorastis) a pus la îndoială metoda Sfintei Împărtăşanii şi descris întregul fenomen ca ceva foarte anacronic, foarte detestabil deoarece susţinea că aceeaşi linguriţă care intră în gura oamenilor bătrâni, posibil a celor care nu au dinţi sau nu au dinţi sănătoşi, intră apoi în gura tinerilor, a copiilor etc. Şi a continuat afirmând că poate este de ajutor sufletului dar poate fi dăunător trupului şi aceasta este inacceptabil în zilele de astăzi, ale progresului ştiinţific!

Redau mai jos restul textului, aducând calde mulţumiri sursei!

În consecinţă, Parlamentului i s-a răspuns de către Asociaţia Medicală Ateniană (A.M.A.), deoarece era una dintre moţiunile procedurii parlamentare cerută de un deputat şi trebuia să primească un răspuns oficial.

Vicepreşedintele Asociaţiei, Athanasios Avramidis, Profesor la Facultatea de Medicină a Universităţii din Atena, a adus la cunoştinţa Parlamentului răspunsul următor:

„Am primit scrisoarea dumneavoastră referitoare la Sfânta Împărtăşanie şi pericolele transmiterii bolilor contagioase.

Domnule Preşedinte, în legătură cu întrebarea dumneavoastră referitoare la Sfânta Împărtăşanie oferim următoarele informaţii pentru aducerea la cunoştinţă publică:

În Parlament, dl. Agorastis ridică o chestiune referitoare la metoda Sfintei Împărtăşanii unde se pronunţă împotriva „tristului şi inacceptabilului fenomen kutalaki, adică a linguriţei care intră în gura bebeluşilor cât şi a oamenilor foarte bătrâni cu dinţi cariaţi”!

Este foarte evident că Dl. Agorastis nu ştie că acest subiect este foarte, foarte vechi şi că această întrebare a fost pusă de multe ori de-a lungul secolelor, toate părţile specificându-şi poziţiile faţă de acest subiect.

Aceasta are de a face în principal cu credinţa şi nu cu ştiinţele medicale având în vedere că ne aventurăm pe tărâmul puterilor spirituale şi metafizice care se întinde dincolo de scopul cercetărilor şi al ştiinţei.

Credinciosul se apropie „cu frică, cu credinţă şi cu dragoste” de El care a spus: „cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru Mine şi eu întru El”

Şi credinciosul este convins că se împărtăşeşte cu trupul şi sângele lui Hristos. Se apropie cu căinţă de Sfântul Potir, cupa vieţii, pentru a-L primi pe Hristos, Mântuitorul şi Viaţa din fântâna vieţii şi nu a morţii!

În numele credinţei sale şi cinstei Dumnezeului său, este de neconceput pentru el ca Atotputernicul Dumnezeu, care este dragoste, şi datorită dragostei Sale pentru om S-a urcat pe Cruce, este deci de neconceput ca El să permită vreodată ca vreo boală să se transmită celor ce se împărtăşesc cu propriul Său Trup şi Sânge mai ales că îi sfinţeşte cu acestea! Deci pentru cel ce crede, pentru credincios, nu există nici o problemă!

De aceea, cei ce se îndoiesc şi se tem să nu contracteze vreo boală, toţi cei ce nu cred în esenţa Sfintei Împărtăşanii, cei ce nu au nici un motiv să se împărtăşească, şi ăsta-i dreptul lor, pot să stea departe!

Cu toate acestea trebuie să-i lase în pace pe ceilalţi mai ales că se observă în general că cei fără de credinţă, toţi ateii sunt cei ce, mai mult decât probabil, vor crea o problemă vis-a-vis de pericolele ce se ivesc din Sfânta Împărtăşanie pretinzând a fi foarte îngrijoraţi de bunăstarea credincioşilor. Şi asta include pe cei porniţi împotriva credinţei ortodoxe.

Medical vorbind totuşi, nu există nici măcar un singur caz documentat al vreunui creştin ortodox contractând o boală prin Sfânta Împărtăşanie!

Nici măcar cazul vreunui preot care trebuie să consume ceea ce rămâne în Sfântul Potir după ce se împărtăşesc toţi credincioşii, şi el înghite toate rămăşiţele Sfintei Împărtăşanii, chiar ultima picătură, până la fund, împreună cu orice ar fi căzut din gura credincioşilor în Sfântul Potir.

Nici măcar în vremurile în care tuberculoza măcina populaţia, când sifilisul era o plagă a societăţii şi când lepra scăpase de sub control şi bineînţeles asta este valabil şi în cazul SIDA.

Nu există aici nici un motiv care să necesite implicarea ştiinţelor medicale.

Fără a mai menţiona faptul că, în privinţa Tainelor creştineşti, nu este uşor şi nici nu se cade să implici ştiinţele medicale deoarece Tainele sunt posibile prin energia forţelor spirituale care se plasează în afara dinamicii ştiinţei cât şi a medicinii.

De aceea acest subiect rămâne strict o problemă a Bisericii şi numai Ea poate alege metodologia prin care îşi îndeplineşte misiunea.

Nu există contradicţie între Biserică şi ştiinţă, numai cei ce au motive să lupte împotriva Bisericii susţin acest lucru!

Doamne-ajută!

SURSA

Despre ciocoi [II]

„Cu această caracteristică a sufletului ciocoiesc se împacă toate zicătorile populare şi toate afirmările scriitorilor noştri. Nu este scriitor care să ni-l arate pe ciocoi ca pe un om nesuferit din cauza anumitelor sale credinţe religioase ori politice sau pentru exclusivismul său de clasă socială. Ciocoiul se împacă cu orice credinţă şi în orice mediu, numai cu condiţia să-i fie lăsat lui primul loc. El este omul care simte un fel de voluptate în exercitarea puterii, este incarnarea dorinţei de putere. Este pus, bunăoară, să adune biruri – vai de contribuabili! – nimeni nu are milă înaintea lui! Este pus să judece şi să pedepsească, vai de împricinaţi! Face administraţie? Lumea tremură. Ciocoiul, cu un cuvânt, idolatrizează puterea şi se crede predestinat să o exercite cu toată energia.

Din aceste însuşiri sufleteşti, înţelegem pentru ce ciocoiul n-a fost niciodată, în trecutul ţării noastre, un doritor de reforme, sau un reacţionar convins, ci totdeauna un poftitor de onoruri şi mai ales de funcţii. Revoluţia de la 1848 l-a surprins fără nici un crez politic, şi un asemenea crez el n-a avut niciodată. Crezul ciocoiului a fost rezumat totdeauna într-un singur cuvânt: puterea. Se schimbau Domnii; se schimbau statele care exercitau influenţă asupra ţării noastre; se schimbau până şi bazele culturii noastre; ciocoiul era cu toate de acord, întrucât el rămânea la putere. Boierii pământeni se istoveau prin sacrificiile făcute pentru anumite credinţe. Ciocoii, dimpotrivă, se îngrăşau – zic cronicarii vremii. Ei erau paraziţii decrepitudinii noastre politice, fiindcă în urma acestei decrepitudini sporea arbitrarul puterii, şi în arbitrarul puterii se găsea la largul său ciocoiul.”

[… pe muzică, offff, on topic:]

Încă Joi …

…fiind, despre ciocoi postăm, ca pe o nelinişte care se cere exorcizată. Am ales citarea in extenso, pentru claritatea şi, îndeosebi, savoarea exprimării unei stări de lucruri socotită când „bolnăvicioasă”, când specifică nouă, românilor („numa’ la noi…”, „ca la noi…”), de parcă din câmpul vizual al românilor e musai să piară bunătatea, sinceritatea, seriozitatea, credinţa, iubirea. Sânt convins că promovarea unor valori este adevărată numai atunci când cei care le clamează le şi cultivă, începând cu ei înşişi. Găsesc foarte potrivit a cita aici pe Gandhi: „We must be the change we wanna see”. Mulţumesc, M!

Textul aparţine lui Constantin Rădulescu-Motru, are un veac de la apariţie şi a fost publicat la editura PAIDEIA, în 1998, în volumul „PSIHOLOGIA POPORULUI ROMÂN şi alte studii de psihologie socială”, sub îngrijirea lui Alexandru Boboc. Am ales aici câteva fragmente, făcând ici şi colo oarece comentarii şi sublinieri, boldite sau cursive, pe care le-am socotit lămuritoare:

Pagină DEX

PSIHOLOGIA CIOCOISMULUI

Şi astăzi repetăm destul de des cuvântul ciocoi, deşi la cârma ţării nu mai sunt veneticii nesăţioşi de odinioară, şi deşi poporul român întreg se bucură de drepturi constituţionale… Dacă şi după dispariţia influenţei veneticilor cuvântul se întrebuinţează mai departe, este aceasta o probă că sufletul ciocoiuluitrăieşte şi astăzi în mijlocul nostru, şi că el se recunoaşte, cu toate că s-au schimbat atâtea şi atâtea în dulcea noastră ţară? Desigur. Istoricii şi filologii ar comite o mare nedreptate să revendice numai pentru trecut existenţa ciocoiului: el se răsfaţă şi astăzi; dacă n-ar fi, nu s-ar vorbi de dânsul, cum zice înţelepciunea populară.

Dar şi pentru trecut, istoricii şi filologii ne dau puţine lămuriri asupra ciocoiului şi ciocoismului. (…) În sfârşit, de la filologi plecăm cu prea puţine cunoştinţe. Dar nici istoricii nu ne sunt mai darnici. Afară de rolul împilator, care se exemplifică în atâtea documente, nu ni se face nimic altceva cunoscut din firea ciocoiului. (…) istoricii s-au făcut foarte comozi; ei lasă să vorbească documentele şi se mărginesc numai la funcţia de corectori ai erorilor tipografice.

[n.m.: „erori tipografice” îmi pare un abuz, pentru că maşiniştii tipăresc ceea ce primesc ca bun de tipar, aşadar erorile sânt ale culegătorilor, corectorilor …la fel ca „timp frumos” înţeles obligatoriu pentru „cer fără de nori„, şi alte de-la-sine-înţelesuri]

(…)

I

Sociologii găsesc în natura omului două tendinţe fundamentale, pe care ei îşi bazează o explicare plauzibilă despre formarea diferitelor clase ale societăţii. O tendinţă este aceea a imitaţiei (…) A doua tendinţă este însă tocmai opusă imitaţiei: este tendinţa spre individualizare. (…)

Din lupta acestor două tendinţe rezultă, la fiecare popor, forma pe care o capătă ierarhia claselor sociale. Imitaţia constrânge la fuziunea individualităţilor, şi, dacă ar fi fost numai ea, societatea ar fi ajuns de mult la o uniformitate automată; dar tendinţa opusă sparge uniformitatea, îi separă pe oameni în caste, în clase, în grupe, în persoane. Binecuvântată fie această de-a doua tendinţă, căci fără ea n-am fi cunoscut diferenţierea socială şi nu ne-am fi regăsit fiecare pe sine însuşi ca persoană, înlăuntrul societăţii!

Cele două tendinţe sunt capabile de progres, adică ele se dezvoltă în decursul timpului, atât în ce priveşte cantitatea elementelor lor sufleteşti, cât şi în ce priveşte calitatea lor. Tendinţa imitaţiei se rafinează cu timpul, până ce devine simpatie socială; iar tendinţa spre distincţie ajunge de la forma egoismului primitiv până la forma cea mai nobilă a caracterului. Corespunzător transformării tendinţelor, se transformă şi organizarea ierarhiei sociale.

(…)

Şi acum să revenim la ciocoi.

„Cine poate da de nasul ciocoiului!” – zice poporul. „În România nu mai este de trăit!” exclamă la rândul său ciocoiul, chiar în timpurile lui fericite! Neîndoios, în sufletul ciocoiului predomină tendinţa de distincţie, de care vorbeam ami sus. Ciocoiul suferă din contactul cu mulţimea. „Îi miroase ciocoiului”. „I-a căzut nasul ciocoiului”. „Ia nu mai face pe ciocoiul”… Aceste locuţiuni, şi alte multe de felul acestora, pe care le auzim şi astăzi, indică destul de clar nuanţa sentimentului de mândrie exagerată. „Ce, te-ai făcut ciocoi?” este suprema imputare pe care un om din popor o poate aduce aceluia ce se leapădă de teapa sa. „Lumea este pe dos astăzi”, obişnuieşte să strecoare ciocoiul în conversaţia sa de salon, pentru a nuanţa ironic prezenţa celor ce nu sunt de o seamă cu dânsul. (…) Ciocoiul n-are lege, a observat de mult poporul; adică el nu vine să-şi sprijine drepturile sale pe o anumită credinţă sau ideal. El este ciocoi fiindcă este ciocoi pur şi simplu, nu fiindcă ar fi de altă religie, sau de o altă rasă, sau de o altă cultură ca românul, nu pe această deosebire îşi reazemă el pretenţiile sale. Ciocoiul poate fi de origine greacă, sau de origine română, poate fi crescut în Grecia sau în România, aceasta nu schimbă nimic din ceea ce e caracteristic în el; el este mândru ca ciocoi, şi nicidecum ca grec, sau om cult. Această lipsă de dragoste pentru o ocupaţie, pentru un idealsau pentru un neam străin chiar, deosebeşte fundamental pe ciocoi de aristocraţia tuturor celorlalte popoare, precum şi de aristocraţia noastră pământeană, a vechilor boieri. Boierul român era mândru de a fi preferat în cariera armelor; era mândru de neamul său, adică de genealogia sa; avea mândria „unei legi” cum zice poporul. Pe boierul român îl poţi analiza şi apropia sufleteşte în fiecare epocă a trecutului nostru, după ocupaţia şi preferinţele sale; el este un produs direct al mediului nostru românesc, şi ca atare explicabil prin datele acestui mediu.Ciocoiul, dimpotrivă, pare că planează deasupra acestui mediu. El are o motivaţie specială pentru mândria sa, motivaţie cu totul diferită de a celorlalte aristocraţii.

Mândru cu cei mici, ciocoiul este linguşitor şi târâtor cu cei mari… atestă apoi toţi istoricii. Prin urmare, nici mândria însăşi, ca sentiment consecvent, nu se susţine. Sufletul nebulos al ciocoiului începe acum să ni se dezvăluie ca plin de contradicţii!

Şi cu toate acestea sufletul ciocoiului nu este nici nebulos, nici plin de contradicţii. El urmează unei motivaţii logice, ca sufletul orişicăruia dintre noi, numai trebuie să fim noi îndestul de pregătiţi ca să-l înţelegem (…)

Întocmai cum sălbaticii iubesc podoaba pentru că este podoaba corpului lor, şi nu fiindcă ea reprezintă vreo artă, tot aşa, ne spun sociologii, sunt oameni care iubesc puterea, rangul sau înălţimea socială pentru că acestea le dau lor o satisfacţie imediată, iar nu pentru că ele ar mijloci realizarea vreunui scop: iubesc puterea pentru putere, şi nu pentru gândul de a face ceva cu puterea. Este forma cea mai redusă pe care o îmbracă tendinţa spre distincţie; este tendinţa rămasă în stadiul de jos.

Ciocoiul este în categoria acestor din urmă oameni. Pentru a-l înţelege, trebuie dar să ne dezbărăm de prejudecăţile pe care ni le dă cultura timpului. Ciocoiul este un adorator al puterii şi al rangului, indiferent sau independent de scopul în care ar putea fi utilizate puterea şi rangul. Scopul lui nu trece de satisfacţia imediată; el nu vrea puterea pentru a întron aidealurile sale în organizarea societăţii, nu; el vrea puterea pentru a se şti că o are el şi nu alţii. Istoria şi tradiţia populară ni-l arată totdeauna astfel: „Scoală tu, să stau eu”; „de ce tu şi nu eu?”; aici se încheie toate raţionamentele ciocoilor, ori de câte ori îi întâlnim agitându-se pentru a câştiga graţia Domnului, sau pentru a veni la cârma statului.

Acum înţelegem pentru ce mândria faţă de cei mici se împacă prea bine în sufletul ciocoilor cu linguşirea faţă de cei mari. Amândouă aceste sentimente se completau la dânşii în chipul cel mai explicabil. Mândria şi linguşirea nu pot sta alături în sufletul care se măsoaară pe sinedupă norma unui ideal, dar în sufletul care este lipsit  de ideal, şi care caută numai o satisfacţie imediată, aceste sentimente merg perfect de bine laolaltă. Linguşirea faţă de cei mari era şi ea un titlu de distincţie. Nu putea oricine linguşi pe cei mari, şi ciocoiul era mulţumit că el poate fi înaintea altora.”

[…puţină muzichie, mă rog!]