„Câți sântem credincioși …”

(Paști, 1966)

„(…) Noi toți, nu fără uimire, ne uităm cât de repede s’a îndepărtat omenirea de Biserică, de Hristos. Pentru mine acest fenomen se explică prin faptul că iată, de mai bine de o jumătate de veac (din 1914) întreg pământul trăiește în atmosfera necontenitului fratricid, și nimenea nu se pocăiește de un asemenea păcat. Este firesc ca, într’o astfel de stare oamenii să nu îndrăznească a căuta către marea Lumină a lui Hristos, că noi toți sântem copii ai Făcătorului Celui Viu – a devenit ceva peste măsura puterilor lor, și de aceea se desfășoară atât de intens obșteasca apostazie.

Când eram în Grecia, în timpul războiului, ascultând spovedania oamenilor, le spuneam:

– «Ați uitat să-mi spuneți de un mare păcat al vostru …»

– «Care?»

– «Că sânteți ucigaș…»

– «Nu, nu sânt ucigaș, și de aceea nu aș putea spune acest păcat …»

– «Dar, ia spuneți-mi, în vremea războiului, când primeați vești că printr’o oarecare operațiune așa-zisul vrăjmaș a suferit mari pierderi, nu v’ați bucurat?»

– «Firește, căci ei au început războiul, ei sânt vinovați, și bine că i-au bătut.»

– «Deci vezi, dragul meu, oricum ai privi-o, din punct de vedere omenesc obișnuit, în duhul Evangheliei, aceasta înseamnă părtășie morală la ucidere, și deci păcatul cere căință.»

Nu văd ca oamenii să fi înțeles cum trebuie cele spuse mai sus, și de aceea nu le mai rămâne altceva decât să se lepede de viața după Evanghelie, să se îndepărteze de Hristos, să-și uite adevărata obârșie în planul duhului, și să se preschimbe în unii osândiți la moarte animalică. Și deci, a zidi o biserică lui Hristos în astfel de vremuri este o sarcină deloc ușoară.”

Sursa: ARHIMANDRITUL SOFRONIE: „Scrisori către Familia Protoiereului Boris Stark”

Anunțuri

Întoarcerea acasă

„Biserica Ortodoxă a Maicii Domnului din Constantinopol, ultima speranță a turcilor musulmani !” – Ziarul turcesc „Sabah”

Cripto- creștinii

de Stratis Hristodulu

                   „Nu vrem să mai fim musulmani! Vrem să fim creștini !

Fanatismul islamiștilor din Turcia nu permite diferențierile mai ales în…materie de religie.

Ceea ce nu s-a reușit prin „zeïmpekiko și cumetrii”, a reușit Ortodoxia, pentru că este evidentă pentru mulți turci esența ortodoxiei.

Chiar dacă puținii selgiuicizi au schimbat caracterul etno-religios a milioane de eleni (din Asia Mică, Tracia, Pont etc.), care cu forța sau din interese proprii au fost islamizați chiar și numai în exterior, astăzi o religiozitate ortodoxă ascunsă este manifestată de urmașii lor. Cripto-creștinii constituie pentru Patriarhie o turmă ascunsă de victime tragice a unei conduceri samavolnice de secole.

Trăiesc peste tot! Mai ales în Pont unde probabil sunt două milioane!

Biserici părăsite funcționează și deodată se umplu de cripto-creștini care se împărtășesc în mod conștient, postesc chiar și de ulei în zilele rânduite din Postul Mare. Tinerii scriu pe pereți lozinci cu teclifuri:

 „Nu vrem să mai fim musulmani! Vrem să fim creștini!”.

Turcii le spun vizitatorilor eleni: „Pământul acesta este al vostru”. Hos geldiniz! Paznicii de monumente le spun elenilor să nu plătească bilet pentru că „acestea sunt ale voastre”. Consideră că nu au binecuvântare de la Dumnezeu pentru faptul că au nedreptățit pe greci, furându-i și persecutându-i, acesta fiind și motivul pentru care nu văd progresul! Înțeleg că trăiesc într-o țară în care toate sunt elinești! Istoria, monumentele, orașele, cultura și cel mai important este că majoritatea covârșitoare a acestora conștientizează că prin venele lor curge sânge grecesc!

Întâmplări multe! În Biserica Sfânta Treime Stavrodromi din Constantinopol, părintele Dositei a întâlnit o tânără turcoaică care, aruncând obolul în pangar, a aprins o lumânare, s-a închinat la icoane, explicând părintelui: „Îmi plac ale voastre”! În fiecare vineri când se ține slujbă la mănăstirea Schimbării la Față vin mulți turci. În insula Antigoni cinstesc pe Sfântul Gheorghe aducând la mănăstire ulei, lumânări, bani pentru minunile pe care le face. Mulți turci, în împrejurările dificile din viața lor, apelează la unul din cele 40 de izvoare sfințite ale Cetății, în Baloukli, cerând ajutorul. De la Maica Domnului din Vefa, la fiecare început de lună, sute de turci iau aghiasmă, iar de Anul Nou locul devine neîncăpător pentru miile de închinători. Aproape de Sfânta Sofia, la Sfântul Therapon în fiecare luni un preot ortodox citește continuu rugăciuni „musulmanilor” care cer spovedanie. Apa sfințită din peștera Sfântului Dumitru din Xirokrini este plină de cârje și de votive de la turcii, chiar și din Erzurum, care au fost vindecați.

Merg la biserică, cer să se împărtășească, cinstesc crucea, mulțumesc preotului care le binecuvintează copilul bolnav, iubesc mai ales pe Aziz Nikola (Sfântul Nicolae)! O femeie turcă ține de 50 de ani candela aprinsă în Biserica Sfinților Arhangheli din Moshonisi!

În ziarul „Sabah” se scrie: „Refuncționarea Școlii Patriarhale din Halki este o cerere extrem de logică”, iar ziaristul Tsantar susține „ecumenicitatea Patriarhiei care este valabilă din 451…”. G. Tzivaoglou menționează că spânzurarea Patriarhului Grigorie al V-lea a fost o greșeală fatală. Banca turcească a prezentat o publicație despre Bizanț care conține și cuvântul Sfântului Vasile către tineri! În Turcia Bisericile Ortodoxe nu plătesc curentul electric așa cum se întâmplă în Grecia. Sunt scutite!

Surse turcești, în cercetarea lui N. Hiladaki, dezvăluie că în Mănăstirea Pantocrator din Kerati, unde s-au aflat mormintele împăraților Comnen și Paleologul, se află în prezent cartierul Fatih, centrul islamiștilor fanatici și că mulți turci obișnuiesc să aprindă lumânări și să arunce bani într-unul din morminte, în ciuda semnului de avertizare care interzice strict acest obicei. În același cartier exista Biserica bizantină a Sfinților Apostoli. Deasupra ruinelor ei a fost construită o moscheie, iar în urma reparațiilor a fost deschis mormântul lui Mohamed Cuceritorul a cărui mamă a fost creștină – probabil de origine elenă.  S-a constatat, de asemenea, că una din trape ducea în încăperea subterană a vechii Biserici, dovedindu-se astfel că Mohamed a fost îngropat într-o Biserică Ortodoxă, în timpul unor împărați bizantini! Mărturiile indică faptul că la sfârșitul vieții sale a îmbrățișat creștinismul, lângă mormântul său găsindu-se o cruce și o icoană a Maicii Domnului! Biserica Sfânta Irina, de lângă Sfânta Sofia, nu a fost făcută niciodată moschee. Mohamed a lăsat-o să funcționeze normal de dragul mamei sale creștine! Toate acestea preocupă de ceva vreme mijloacele turcești de informare. Revista „Aktouel” din Sabah a prezentat articolul: „Cuceritorul a fost creștin?”!

Retrospectiva turcească săptămânală a valorilor menționează: „Se întorc la rădăcinile lor religioase”! Atrage atenția că în 3 ani au fost distribuite 8 milioane de Evanghelii (incil) în limba turcă, în timp ce în mod vizibil se botează mulți descendenți musulmani creștini din neamurile elene islamizate care și-au descoperit rădăcinile creștine! Ziarul „Sabah” oferă un titlu: „Biserica Maicii Domnului din Constantinopol, ultima speranță a turcilor”! O numește „Ușa speranței”, loc de închinare și de rugăciune în problemele turcilor, unde, prin venirea lor masivă, la începutul fiecărei luni se creează îmbulzeală! Faima Maicii Domnului s-a răspândit pretutindeni, iar turcii – chiar și celebritățile – vin să aprindă lumânări, să sărute mâna preotului ortodox, mărturisind că acolo este casa lui Dumnezeu pentru că se fac minuni!Imagine

La Arhanghelul Mihail din Sevasteia, se menționează în Sinaxare despre peștii mici din izvorul sfințit care scobeau trupurile bolnavilor, primind vindecări miraculoase. Biserica a fost distrusă în secolul al XV-lea, dar astăzi apa sfințită este folosită cu aceleași proprietăți terapeutice atrăgând mulți europeni. În ziarul „Star” se scrie: „Femei turce cu batice merg la Biserici”, aprind lumânări, fac făgăduințe, cer binecuvântarea preoților cuprinși de mirare, se închină la icoane, cer ajutorul sfinților (toate acestea fiind interzise de islamism), constatând o întoarcere la bisericile ortodoxe grecești și la izvoarele sfințite unde turcii își găsesc refugiul! Ziarul „Miliet” menționează că prin grija primarului turc, a fost sărbătorită cu evlavie pomenirea Sfântului Nectarie în Silivria cu participarea masivă a „musulmanilor”!

În ultimii ani s-a permis la sărbătoarea Dumnezeieștii Arătări să fie aruncată crucea în Vosporo. Cel mai mult s-au bucurat pescarii turci, care credeau că peștii s-au împuținat, pentru că grecii nu mai aruncau de Bobotează crucea în mare!

Ziarele turcești menționau că o tânără turcoaică s-a scufundat îmbrăcată în Keratio împreună cu creștinii pentru a prinde crucea, dând interviu că a dorit să cinstească sărbătoarea grecilor și că o va face iarăși pentru a lua binecuvântare! Ziarul turcesc „Hurryet” primul în circulație a publicat cu câțiva ani în urmă că primarul turc, candidat al partidului de guvernământ islamic a cerut binecuvântarea Patriarhului, participând la Sfânta Liturghie a Bunei Vestiri a Maicii Domnului pe 25 martie!, și a vorbit public jurnaliștilor turci despre sfințenia liderului ortodox, căruia i-a oferit un trandafir…”!

Pe canalele turcești de televiziune se prezintă Meteora, Mystras, psalmodii, viețile sfinților etc. Se transmit emisiuni despre turci care pictează icoane și se relatează că în afara Ankarei, în catacomba istorică a vechilor creștini, vin în număr mare închinători cu credința că vor fi ajutați în viața lor, aprinzând lumânări acolo unde în vechime se adunau creștinii. În afara Adanei într-o catacombă unde s-au sfințit 7 tineri creștini vin închinători turci și tămâiază, considerând locurile sfinte pentru minunile mari care se fac, ceea ce islamul interzice. În Tars, Biserica Sfântului Apostol Pavel este loc de închinare, se aprind candele, se sărută icoane, se bea aghismă pentru sănătate și toate acestea sunt considerate sfinte. Pe 24 septembrie, în Prinkipo, îl cinstesc pe Sfântul Mucenic Gheorghe.

Zeci de mii de închinători de la capătul Turciei îmbracați în costume tradiționale, chiar și cei mai în vârstă, merg desculți de pe țărmuri, urcând până în vârf unde se află biserica, la o serbare fără precedent. Fac făgăduințe, atârnă zdrențe în copaci, respectă o tradiție cu fire de ață, așteaptă la cozi interminabile timp de 5 ore pentru agheasmă și binecuvântarea preotului ortodox, aprind lumânări, ating icoane, cred în puterea crucii!

Turcii scriu cărți literare: „Constantinopol a fost numele tău…cu poporul tău evlavios, Biserici, mănăstiri, izvoare sfințite, icoane, monahi și îngeri, ai fost capitala unui imperiu. Constantinopol, numele tău…”

Să vadă acestea în țara noastră „puținii” care au făcut o modă din a război Biserica.

SURSA: Graiul Ortodox: http://graiulortodox.wordpress.com/2013/04/17/ziarul-turcesc-sabah-biserica-ortodoxa-a-maicii-domnului-din-constantinopol-ultima-speranta-a-turcilor-musulmani/

Ce anume se întâmplă înlăuntrul nostru prin lucrarea Harului?

Fiul lui Dumnezeu Cel Unul Născut, prin Întruparea Sa și prin moartea Sa pe cruce, ne-a împăcat cu Dumnezeu. Lucrul acesta îl scrie limpede Sfântul Apostol Pavel: „pe când eram vrăjmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10). A înviat, S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta Tatălui, către Care mijlocește întotdeauna pentru noi. Totodată, este izvorul și modelul adevăratei vieți omenești. Tot ceea ce poate fi caracterizat drept autentic omenesc, a arătat-o în propria Sa fire omenească. Și toți credincioșii, când se nasc din nou, primesc sămânța vieții după chipul lui Hristos. Cine se botează în numele lui Hristos, „se îmbracă” în Hristos. Această îmbrăcare a credinciosului în Hristos, se înfăptuiește cu harul Sfântului Duh. Ce anume se întâmplă, adică, înlăuntrul nostru prin lucrarea harului?

Înainte să îți scriu despre aceasta, îți voi cere să ai întotdeauna în minte următorul gând: Când spunem că Fiul lui Dumnezeu a făcut sau face ceva, sau Sfântul Duh a făcut sau face altceva, nu trebuie să se creadă că lucrarea lor înnoitoare în sufletul nostru este separată una de cealaltă. Această lucrare provine nedespărțită de la Dumnezeu Cel în Treime. Sfântul Apostol Petru, salutându-i pe destinatarii primei sale epistole sobornicești, spune: „Aleși după cea mai dinainte știință a lui Dumnezeu-Tatăl și prin sfințirea de către Duhul spre ascultare și stropirea cu Sângele lui Iisus Hristos” (I Petru 1, 2). Iar Sfântul Apostol Pavel încheie cea de-a doua epistolă a sa către Corinteni în mod asemănător: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (II Cor. 13, 13). Lucrarea înnoitoare a lui Dumnezeu Celui în Treime în sufletul nostru nu este altceva decât comuniunea Lui cu duhul nostru. Nu este vorba de comuniunea cu duhul nostru doar a uneia dintre Persoanele dumnezeiești, ci ale celor Trei Persoane ale Treimii Celei Nedespărțite. Pentru a arăta aceasta, voi folosi trei versete distincte din Sfânta Scriptură. Întâi și-ntâi, Mântuitorul, Domnul nostru, ne-a făgăduit: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20). Și spunând că va fi cu noi, nu se referă la prezența exterioară, în jurul nostru sau lângă noi, ci la cea lăuntrică, înlăuntrul nostru, după cum reiese din al doilea verset: „Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face locaș la el” (In. 14, 23). Fișier:Treime-rublev.jpgSe sălășluiesc, adică, înlăuntrul nostru Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, locuiesc în sufletul nostru atunci când noi le arătăm credința și dragostea noastră prin păzirea poruncilor. Al treilea verset este cel pe care l-am menționat în scrisoarea mea anterioară și care spune că Duhul Sfânt locuiește în cei credincioși: „Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (I Cor. 3, 16). Punând în legătură, așadar, cele trei versete de mai sus, constatăm că toate cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt în comuniune cu duhul nostru și lucrează în mod înnoitor în sufletul nostru. Mare este harul lui Dumnezeu, care se află în noi atunci când împlinim, desigur, condițiile necesare pentru aceasta!

Comuniunea cu Dumnezeu se înfăptuiește doar cu harul Duhului Sfânt. Acesta este Cel care pregătește înlăuntrul nostru locașul Sfintei Treimi. Cum îl pregătește, însă?

Duhul Sfânt lucrează în chip tainic asupra duhului nostru și îl pune în mișcare. Atunci când, așadar, este pus în mișcare duhul, [omul] capătă iarăși dumnezeiasca sa cunoaștere firească, aceea că Dumnezeu este Creator, Proniator și Cel Care răsplătește. Această cunoaștere naște mai întâi în inimă un simțământ de atârnare deplină de Dumnezeu, iar mai apoi, frica lui Dumnezeu. Aceste două simțăminte, iarăși, trezesc conștiința, martorul și judecătorul tuturor faptelor, al cuvintelor, al gândurilor și al sentimentelor noastre. Conștiința deja trezită, la rândul ei, îi dă omului de știre de starea lui întunecată și de calea fără ieșire pe care se află. „Unde merg?”, începe să se întrebe cu neliniște. „Unde voi scăpa?” Dar nu trebuie să scape nicăieri. Se află deja în mâinile lui Dumnezeu, a Judecătorului și a Celui Ce răsplătește. Înțelege că „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor” (Rom. 1, 18). Atunci primește vestirea cea bună a Evangheliei. Atunci găsește ieșirea din impas. Fără Evanghelie, trezirea duhului și a conștiinței noastre ar fi fost dezastruoasă, pentru că, inevitabil, ne-ar fi cufundat în deznădejde. Bunătatea lui Dumnezeu, însă, se îngrijește ca adevărata trezire a duhului să se înfăptuiască și să fie însoțită de Evanghelie. Omului care, după trezirea duhului său, se întreabă: „Unde merg? Unde voi scăpa?”, Evanghelia îi răspunde: „Vino sub ocrotirea Crucii și te vei mântui. Fiul lui Dumnezeu, după ce S-a întrupat, a murit pe Cruce ca să șteargă păcatele noastre. Crede lucrul acesta și vei lua iertarea păcatelor, aflând harul lui Dumnezeu”. «Așa au făcut întotdeauna Sfinții Apostoli, când au propovăduit Evanghelia. După ce trezeau în ascultătorii lor ceea ce numim „neliniștea cea bună”, le spuneau: „Credeți în Domnul Cel Răstignit și vă veți mântui”. Așa a făcut Sfântul Apostol Petru în prima sa predică, în ziua Cincizecimii. Iudeii, ascultându-l, s-au cutremurat, s-au neliniștit, s-au temut și, în cele din urmă, au început să strige: „Ce trebuie să facem?”. Atunci Petru le-a răspuns: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 37-38). Și Sfântul Apostol Pavel, când le-a scris romanilor, mai întâi i-a înfricoșat, spunând: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea” (I Rom. 1, 18), iar apoi le-a arătat cum să se mântuiască: „prin credința în Iisus Hristos” (I Rom. 3, 22).

Când cineva se află într-o situație fără ieșire și în pericol, nu ar apuca cu multă dorire șansa de a scăpa și de a fi în siguranță care i s-ar oferi pe neașteptate? Așa se întâmplă și cu duhul nostru. Din momentul în care răspunde vestirii celei bune a mântuirii în Hristos, cu dorire și cu râvnă, se aruncă în luptă pentru dobândirea bunurilor evanghelice. Astfel, sufletul nostru se pregătește pentru comuniunea cu Dumnezeu. Iar harul Duhului Sfânt, care până atunci lucrase din afară, trezindu-ne, acum se sălășluiește înlăuntrul nostru. Nu se sălășluiește nemijlocit, ci prin intermediul Sfintelor Taine. Credinciosul se pocăiește, se botează și primește darul Duhului Sfânt. Aceasta întocmai este puterea comuniunii cu Dumnezeu – vie și lucrătoare. Cu ce căldură s-a arătat această putere în prima predică a Sfinților Apostoli! Tot așa a fost arătată de aceștia și mai târziu. Astfel se arată și astăzi. Este de ajuns ca noi să săvârșim, într-un mod vrednic de ea, cele care țin de aceasta. Pentru că nu sunt toate înfăptuite de Duhul Sfânt. Ceva trebuie să facem și noi. Iar acest „ceva” nu este neînsemnat. Duhul Sfânt ne trezește și Evanghelia ne indică de unde să începem. Acestea sunt făcute de Dumnezeu. Mai târziu, Dumnezeu Se oprește și așteaptă încuviințarea noastră. De la primele sale lucrări, ca și cum ar întreba: „Vrei să ieși din impas? Fă asta!” Este momentul hotărâtor. Cine Îl ascultă pe Dumnezeu, deschide ușa sufletului Său mai multor lucrări ale harului, care îl conduce către mântuire. Cine nu Îl ascultă, pierde harul și se îndreaptă de bună voie spre pierzare.

Sfântul Apostol Pavel a predicat în Areopag, în Atena. După predica sa, Sfântul Dionisie Areopagitul și alți câțiva atenieni, care au crezut, s-au botezat. Dintre ceilalți ascultători ai săi, unii au spus: „Ce voiește, oare, să ne spună acest semănător de cuvinte?” (Fapte 17, 18). Iar alții: „Te vom asculta despre aceasta și altă dată” (Fapte 17, 32). Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, de aceea îi tot oferă vreo șansă. Firește, se mântuiește doar cel care apucă această șansă și alege mântuirea. Dacă nu era necesară încuviințarea noastră pentru mântuire, Dumnezeu ar fi putut să ne mântuiască pe toți într-o clipă, deoarece, potrivit Scripturii, „voiește ca toți oamenii să se mântuiască” (I Tim. 2, 4). Dar libertatea noastră nu acționează întotdeauna cu înțelepciune. Aplecată spre rău și egoistă cum este, nu se supune nici lui Dumnezeu. De aceea ne pierdem.

Ia aminte, mai înainte de toate, la aceasta: după ce harul ne trezește și după ce Evanghelia ne indică ce să facem, trebuie să ne simțim păcătoșenia și să ne pocăim. Trebuie, apoi, să credem că modul de mântuire pe care Dumnezeu l-a rânduit pentru noi este lucrător. Trebuie, în sfârșit, să împlinim cu bună voință și cu sinceritate toate câte ne sunt date drept condiții de mântuire. După acestea, nu mai rămâne altceva decât participarea noastră la Sfintele Taine. Și astfel, se înfăptuiește comuniunea cu Dumnezeu.

Ca să rezum: pocăiește-te, dorește-ți mântuirea în Hristos și caut-o cu seninătate și curaj. Toate acestea se lucrează lăuntric și dau sufletului liniște, pace, veselie. Nu sunt de ajuns, însă. Puterea cu adevărat lucrătoare, care te va îndruma spre mântuire, este voința cea bună [prothymia], dorința fierbinte, voința [thelese] puternică de a înfăptui toate câte se cer. Voința este izvorul și începutul luptei pentru mântuire. Aceasta în sine, desigur, este neputincioasă. Când, însă, este întărită de dumnezeiescul Har, devine atotputernică și trece peste orice piedică. Se manifestă ca o râvnă nepotolită de a-I bineplăcea lui Dumnezeu, ca un dor sincer pentru împlinirea voii dumnezeiești, și se însoțește cu credința nestrămutată în Hristos și în mântuirea în Hristos. Prin această râvnă se împlinește planul din veac al lui Dumnezeu, Care „ne-a și ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui” (Efes. 1, 4). Al Său, vezi, devine [omul] care se face „râvnitor de fapte bune” (Tit 2, 14).

În mod intenționat am pus accentul pe râvnă, ca s-o dobândești. Când o vei avea, atunci harul dumnezeiesc te va întări deplin. Când există râvnă pentru primirea credinței și dobândirea mântuirii, atunci există toate. Când nu există râvnă, nu există nimic. Cine nu are râvnă pentru mântuirea sa, nu se mântuiește.

Ce drum am străbătut ca să ajung până aici! Și totuși, toate câte ți le-am scris nu sunt decât o expunere generală asupra iconomiei mântuirii noastre.

Sursa

„Cetire …”

Cugetarea 159 – din volumul: Gânduri despre bine şi rău
„Răsăritul şi Apusul (1)
Apusul trăieşte în zbucium, Răsăritul în resemnare.
Apusul ronţăie neîncetat din Pomul Cunoaşterii, dar se simte că tot
mai flămând de cunoaştere. Răsăritul stă sub Pomul Vieţii, însă nu se
poate întinde să-i culeagă roada. Apusul ţine la organizare, Răsăritul
la organism. Apusul întocmeşte neobosit lucrurile din afară, în
vreme ce însuşirile lăuntrice îi pier una după alta; Răsăritul cultivă
neobosit însuşirile din lăuntru, în vreme ce lucrurile din afară cad
şi se prăpădesc. Apusul clădeşte înfricoşate turnuri babilonice, însă,
pentru că sânt clădite din piatră necioplită şi totdeauna înclinate, ele
se dărâmă repede; Răsăritul ciopleşte cu sudoare piatră după piatră,
izbutind să dăltuiască pietre nespus de frumoase, dar nu este în
stare să zidească din ele o clădire.

În Apus se cultivă lucrurile, şi lucrurile strălucesc, dar omul se
sălbăticeşte din ce în ce mai mult şi se acoperă de întuneric; în
Răsărit, se cultivă câţiva oameni şi câţiva dintre ei strălucesc, dar
lucrurile stau în sălbăticie şi cresc în ciulini.
Apusul crede-n primul rând în lucrarea omului, într’al doilea rând în
lucrarea lui Dumnezeu şi-n al treilea rând în Dumnezeu; Răsăritul
crede în Dumnezeu, dar dispreţuieşte lucrarea lui Dumnezeu şi
înlătură lucrarea omului. De aceea Apusul nu are unitate, nici nu
poate ajunge la unitate, pentru că unitatea este numai în Dumnezeu;
şi de aceea Răsăritul are unitate lăuntrică, dar nu vrea o împărtăşească
cu cele dinafară. De aceea activitatea Apusului se preschimbă aşa de
des în război, iar pacea Răsăritului în resemnare.
Dar pentru ce se întâmplă toate acestea? mă întrebi. Pentru că

Stare

din patrimoniul orthodox sârbesc

Apusul nu şi-L poate însuşì pe Hristos, iar Răsăritul nu şi-L poate
însuşì pe Iisus. Cu alte cuvinte, pentru că Apusul îl preţuieşte pe om
şi nu-L preţuieşte pe Dumnezeu, în vreme ce Răsăritul Îl preţuieşte
pe Dumnezeu, dar nu-l preţuieşte pe om.
De aceea Apusul trăieşte în zbucium, iar Răsăritul în resemnare.
Iar Iisus Hristos întinde amândouă mâinile să cuprindă într’o
îmbrăţişare Răsăritul şi Apusul, dar nu poate; nu poate îmbrăţişa
Răsăritul din pricina nirvanei, nici Apusul din pricina săbiilor.
Iată, Răsăritul şi Apusul sânt în sufletul tău. Zbuciumul şi re­
semnarea sânt seminţe în aceeaşi arie. Pomul Cunoştinţei şi Pomul
Vieţii cresc unul lângă altul. Răsăritul şi Apusul se ciocnesc în
fiecare om. Nu reprezintă o vecinătate, ci un duel. Dacă Răsăritul
şi Apusul ar reprezenta vecinătatea şi nu duelul, atunci pacea ar
domni în om şi-n lume; zbuciumul şi resemnarea ar fi înlocuite,
atunci, cu puterile bune. Cunoaşte Pomul Vieţii, şi te vei vindeca
de bolile Apusului şi ale Răsăritului, şi vei fi un om sănătos şi întreg.
Iar omul sănătos şi întreg este optimist. Atunci lucrarea şi credinţa –
opusul bolilor amintite – vor înflori peste gunoiul zbuciumării şi al
resemnării.”

(1) Sfântul Nicolae nu se referă la Răsărit şi Apus ca poli ai Europei, ci mai
cu seamă ca poli ai lumii: Orientul Apropiat, Mijlociu şi Îndepărtat, pe de
o parte, şi Occidentul European şi American, pe de alta. (n.red.)

Post’are

Simeon stâlpnicul, văzut/înţeles pentru apuseni:

„tema ispitirii

subtitrare în limba română:

-Îţi măsori meritele…
… în funcţie de barbă…
… şi de dinţii spălaţi
cu urina lui Syriac…
-Ce faci aici?
-Mă joc!
-De unde vii?
-De aici.
-Şi unde te duci?
-Acolo!
-Cine eşti?
-Un copil nevinovat, Simion.
Priveşte-mi picioarele nevinovate!
În regatul meu, Simion…
… cei care-s aici n-ar trebui să fie aici…
cei care ar trebui să fie aici nu sunt aici…
Datorezi totul bărbii tale…
… şi dinţilor tăi spălaţi
cu urina lui Syriac!
…Simion,
Vezi cât de lungă mi-e limba?
-Nu te teme, …drace!
Iisuse! Iisuse! Iisuse!
-O să revin, barbă, o să revin.

-Eşti fiul meu preferat.
Sihăstria ta e sublimă.
Te iubesc, vorbeşti prin gura mea.
De opt ani, opt luni şi opt zile…
sufletul tău a ars pe-această coloană…
…ca flacăra unei lumânări.
Binecuvântaţi fie cei care suferă.
-Vreau să mor în Tine, Doamne.
Primeşte-mi sufletul.
De ce plângi, Doamne?
-Plâng pentru tine, fiu prea iubit…
Mă-ntristează nevoinţele tale…
…şi sacrificiul tău…
Opreşte-te! Îmi fac rau!
Schimbă-te!
-Să mă schimb, Doamne?
-Vino jos!
Du-te-n lume, trăieşte-n plăcere…
…partea ta fizică îţi va elibera mintea.
Şi o să fii cu mine.
-Satan! Nu te teme
Dumnezeu îţi ştie urzelile.
Cauţi numai să distrugi omenirea
Tu …
…care înainte de cădere, te-ai bucurat de Prezenţa Divină…
-Dacă mă căiesc…
Îmi va reda Dumnezeu gloria mea din trecut?
-Nicicum, satan.
Căieşte-te, dacă poţi…
…oricum o să rămâi aşa pentru totdeauna.
-Vine cu vorbe tari acest personaj!
Să se căiască chiloţii lui taică-tău!
Sunt bine cum sunt, porcule!
…Din partea casei !…
Din burta acestei mame de…!
-În numele lui Hristos…
…să ne rugam in pace!
-O să revin, bărbosule, o să revin!

-Apără-mă, Doamne.
-Ţi-am promis că revin. E ultima oară!
-Vade retro, satana!
-Nici „vade”, nici „retro”, nici nimic!
-Dacă Domnul îţi permite să mă ispitesti o să te suport.
Dar n-o să ai succes.
Duhoarea respiraţiei tale a venit înspre mine.
-Nici tu nu miroşi mai frumos…
Pregăteşte-te, o să călătorim mult!
Foarte mult.
-În numele Domnului…
-Înceteaza cu gesturile acestea,
de această dată, nu te mai ajută.
Simion al deşertului! O să te suprindă…
…dar între noi doi nu-s chiar aşa de multe diferenţe…
Eu cred, ca şi tine…
…în Măreţul Dumnezeu.
Pentru că îmi place Prezenţa Lui.
Despre unicul Său Fiu, sunt multe de spus…
-…Cred într-Unul Tatăl…
-Pregăteşte-te să pleci.
Ştii unde te duc? La Sabat.
Acolo o să fii ispitit…
…vei deschide floarea umeda a cărnii.
Ajunge!
Să mergem! Mă auzi…
Vine cineva să ne ia.

-Simon, la ce te gândeşti?
-La nimic.
Cum se numeşte acest dans?
-„Carne Radioactivă”.
Este ultimul dans. Dansul final!
E finalul!
-Vade retro…
-Vade ultra!
-Bucură-te! Trebuie să plec!
-Ai face bine să stai aici.
-De ce?
-Unde-ai putea sa mergi?
Trebuie să stai aici.
Trebuie să stai PÂNĂ LA FINAL!”

…ajuns de neînţeles.