„Câți sântem credincioși …”

(Paști, 1966)

„(…) Noi toți, nu fără uimire, ne uităm cât de repede s’a îndepărtat omenirea de Biserică, de Hristos. Pentru mine acest fenomen se explică prin faptul că iată, de mai bine de o jumătate de veac (din 1914) întreg pământul trăiește în atmosfera necontenitului fratricid, și nimenea nu se pocăiește de un asemenea păcat. Este firesc ca, într’o astfel de stare oamenii să nu îndrăznească a căuta către marea Lumină a lui Hristos, că noi toți sântem copii ai Făcătorului Celui Viu – a devenit ceva peste măsura puterilor lor, și de aceea se desfășoară atât de intens obșteasca apostazie.

Când eram în Grecia, în timpul războiului, ascultând spovedania oamenilor, le spuneam:

– «Ați uitat să-mi spuneți de un mare păcat al vostru …»

– «Care?»

– «Că sânteți ucigaș…»

– «Nu, nu sânt ucigaș, și de aceea nu aș putea spune acest păcat …»

– «Dar, ia spuneți-mi, în vremea războiului, când primeați vești că printr’o oarecare operațiune așa-zisul vrăjmaș a suferit mari pierderi, nu v’ați bucurat?»

– «Firește, căci ei au început războiul, ei sânt vinovați, și bine că i-au bătut.»

– «Deci vezi, dragul meu, oricum ai privi-o, din punct de vedere omenesc obișnuit, în duhul Evangheliei, aceasta înseamnă părtășie morală la ucidere, și deci păcatul cere căință.»

Nu văd ca oamenii să fi înțeles cum trebuie cele spuse mai sus, și de aceea nu le mai rămâne altceva decât să se lepede de viața după Evanghelie, să se îndepărteze de Hristos, să-și uite adevărata obârșie în planul duhului, și să se preschimbe în unii osândiți la moarte animalică. Și deci, a zidi o biserică lui Hristos în astfel de vremuri este o sarcină deloc ușoară.”

Sursa: ARHIMANDRITUL SOFRONIE: „Scrisori către Familia Protoiereului Boris Stark”

Creştinismul orb şi mut

Fiindcă toţi caută ale lor, nu ale lui Hristos. (Filipeni 2, 21)

„Doi orbi au fost vindecaţi de Iisus. S-au ţinut după El pe drum rugându-se neîncetat până au ajuns în casa Lui; acolo au făcut o mărturisire de credinţă şi, atinşi de Domnul, ochii li s-au deschis.

După ce s-au vindecat au plecat uitând cu totul ce le-a poruncit Iisus: nu mare lucru, doar să păstreze tăcerea. Nu ştiu dacă a fost neatenţie, uitare sau doar entuziasm. Însă cum au ieşit din casa Domnului au făcut exact pe dos. Şi nu doar ca o pornire repede reprimată, un accident; ci, deşi Hristos le-a poruncit cu asprime, nu s-au lăsat până nu au informat tot ţinutul.

Se ascunde în acest incident o boală duhovnicească ce are mare popularitate la noi, la dreptmăritori. E, cred, adevăratul motiv pentru care mulţi dintre ortodocşi nu citesc Scriptura: lipsa totală de interes pentru ce vrea Hristos! Venim la El doar pentru problemele şi poftele noastre. Ca şi orbii din Evanghelie credem şi noi că Hristos ne poate vindeca sau scoate din încurcăturile vieţii. Dar nu ne interesează ce vrea El. În caz că o facem totuşi, poruncile Lui le înghiţim greu, cu sila, doar ca pe nişte clauze obligatorii la „contractul” prin care Dumnezeu S-a obligat să ne rezolve neputinţele. Dormim în picioare şi cu ochii deschişi când se citeşte Pericopa şi când se predică. Pentru că, repet, Scripturile fiind pline de gândurile şi dorinţele lui Dumnezeu, nu ale noastre, nu prezintă interes! De aici marea, predominanta importanţă a rugăciunii: nu din evlavie, ci pentru că altminteri nu se pot face „afaceri” cu Dumnezeu. Şi azi, ca şi pe vremea lui Iisus, Templul lui Dumnezeu e plin de negustori şi de tarabe sufleteşti.

Pocăinţa înseamnă să începi să cauţi Împărăţia lui Dumnezeu. Înseamnă să ai deodată alt scop în viaţă. Unul radical diferit de toate idealurile lumii.E ca şi cum orbii care au venit la Iisus, în loc să ceară vindecare, ar fi întrebat despre Împărăţia Cerurilor pe care Domnul o binevestea pretutindeni şi pentru care făcea toate minunile. Căci minunile nu erau de fapt decât o încurajare spre a crede cele propovăduite de Mântuitorul despre Împărăţia Cerurilor. Faptul nu e cu neputinţă. Căci am văzut feţe luminoase de orbi şi schilozi şi muribunzi. Nu pentru că li se făgăduise o tămăduire urgentă, minunată. Ci pentru că aflând Împărăţia, nu mai doreau nimic altceva. Nici măcar vindecarea…

Sunt de acum ani buni de când vorbesc cu tinerii despre Domnul Hristos şi nimeni nu m-a întrebat vreodată ceva despre Împărăţia Cerurilor. În schimb e viu interesul pentru pelerinaje, praznice, posturi şi amănunte tipiconale. Ca să nu mai spunem de CIP-uri şi lupta AntiSistem. În topul preferinţelor ortodoxe Împărăţia lui Dumnezeu e pe ultimul loc.

De această orbire e absolut necesar să ne vindece Dumnezeu, de orbirea noastră faţă de cuvântul lui Dumnezeu, de gândurile şi făgăduinţele Sale. Şi mai ales faţă de Împărăţia Sa.

Mulţi tineri au primit ascultare de la duhovnic să citească un capitol din Evanghelie pe zi. Nu e atât un „canon”, cât un îndemn spre Hristos şi un ajutor sfânt, esenţial, vital. Şi, când îi întrebam despre cele citite, amuţeau. Ca mutul îndrăcit din Evanghelia de azi. Căci e un demon foarte ataşat de ortodocşi, acesta al împietririi faţă de cuvântul lui Dumnezeu. E un demon bine hrănit cu temeri „sfinte” care le încătuşează mintea şi inima în faţa Evangheliei: nu cumva să cadă în erezie, în protestantism. Dar nu ne cere nimeni exegeză, hermeneutică biblică sau cine ştie ce lucru înalt şi pretenţios; ci doar o mărturie, oricât de mică, dar vie despre cum ne-a atins sau a intrat cuvântul lui Hristos în noi, cum l-am simţit cu mintea şi cu inima, ce impresie, efect, ce înţelesuri şi perspective a produs în sufletul nostru acestă întâlnire. Nici unul din cei interpelaţi pe acestă temă nu a dat vreun semn că lectura Evangheliei a fost, cât de cât, un „eveniment”, un început de dialog, spontan şi sincer, al sufletului cu Dumnezeu, că a trezit vreo uimire sau vreo impresie. Poate de aceea nimic nu e mai urgent în bisericile noastre ca a cere Domnului să ne vindece de orbirea, surzenia şi muţenia pe care le avem faţă de cuvântul Lui. Poate e singura şansă pentru mulţi dintre noi de a învia din creştinismul nostru şi de a fi înălţaţi, prin puterea cuvântului Scripturii, la al Lui. Dar credem noi că poate face El aceasta? (Matei 9, 28) Răspunsul a fost dat de două milenii: Evanghelia lui Hristos este putere a lui Dumnezeu spre mântuire a tot celui care crede (Romani 1, 16)

Nu-L auzim şi nu-L înţelegem pe Hristos. Sămânţa cuvântului divin cade lângă drumul vieţii noastre lumeşti şi ne este grabnic furată de cel cu care călătorim, adică de diavol. De aceea, cuvântul Evangheliei nu lasă nici o impresie în noi, nici o urmă în afectul şi gândirea noastră. Vreţi o dovadă? Iat-o. Sf. Ap Pavel spune despre cuvântul lui Hristos că e viu şi lucrător şi o sabie mai ascuţită decât orice sabie, destoinic să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12). Citindu-l, l-aţi resimţit vreodată ca atare? V-aţi simţit junghiaţi la inimă, cu sufletul descoperit şi cu păcatele cele mai adânci şi mai ascunse scoase deodată la lumină? Sabia cuvântului junghie adâncul inimii cu durerile căinţei; dar le resimţim dulci din pricina izvoarelor de apă vie ale harului pe care le-a deschis această străpungere, căci ea deschide Împărăţia lăuntrică! Aţi trăit vreodată această experienţă? Dumnezeu a dăruit-o tuturor credincioşilor. Dar de ea se bucură doar cei care deschid Sfânta Evanghelia ca să aibă o întâlnire vie, personală, cu Domnul şi Dumnezeul lor….

Credinţa vine din auzirea cuvântului lui Hristos. Iar noi, credincioşii de azi, deşi nu-l auzim spunem că avem credinţă. Dar ce fel de credinţă e aceasta? Ştiu doar atât: că e una căreia nu-i este foame şi sete. Nici de Spovedanie, nici de Împărtăşanie, nici de Împărăţia lui Dumnezeu. E o credinţă bolnavă: lipsită de bucurie, fără sentimente şi gânduri sfinte şi fără fapte. Adică fără gândul şi fapta lui Hristos. E o credinţă făcută, nu născută. O păpuşă, un idol, nu o fiinţă vie.

vindecarea-celor-doi-orbi

Duminica a șaptea după Pogorârea Sfântului Duh

E credinţa unui mort care se simte bine în mormântul lui şi nu vrea să învieze…”

Marius IORDĂCHIOAIA

Sursa: DOXOLOGIA

„Tinerii sânt luptați astăzi într-un război fără precedent!”

Părintele Cezar Axinte din Constanța

Cunoscut avocat al vechii cetăți a Tomisului, Părintele Cezar Axinte a renunțat la avocatura cea lumească pentru a-l apăra pe om în fața ofensivei celui rău – sau, mai curând, pentru a se transforma într-un avocat al lui Hristos în fața conștiinței oamenilor, chiar și a celor care, din înșelare, se luptă cu El. Implicat în special în lucrul cu tinerii și familiile tinere, Părintele Cezar ne-a spus câteva cuvinte despre ce putem face în zilele noastre ca să nu ne pierdem copiii…

 (…)

„Am văzut tineri demonizați de jocurile video…”

 – De multe ori primim sfaturi fie de la duhovnic, fie de la prieteni, fie din cărți despre creșterea copilului. Știm, pe de o parte, destul de bine ce avem de făcut, dar foarte greu reușim să ajungem la niște rezultate… Cine este de vină?

– În primul rând, nerăbdarea noastră. Datorită faptului că nu-L cunoaștem pe Hristos, nu căutăm să aflăm Cine este Hristos, să ni-L împropriem, în sensul cel mai intim, adică să-L cunoaștem pe Hristos din interior, nu din exterior, avem o nerăbdare, și anume aceea în care Îi cerem lui Dumnezeu acum să ridice de la noi crucea!

Am văzut părinți îndurerați, cărora orice le-ai spune, primesc ca un traumatism; orice cuvânt de mângâiere îl primesc ca și cum le-ai da o lovitură. Când le spui de răbdare, aproape că explodează. Ei doresc – asta în cel mai bun caz, dacă vin la preot! – doresc de la preot să facă un act magic: „Abracadabra”, și în secunda doi să scape de durere, de durerea pentru suferința copilului lor. Cu nici un chip nu primesc aceasta ca pe o cruce și să o ducă cu răbdare, nici nu mai vorbim de faptul că ar putea să fie o consecință a faptelor lor – a faptului că au stat departe de Hristos, a faptului că nu au fost în Biserică – asta foarte greu primesc, mai ales în stare de traumatism.

https://i2.wp.com/www.yatzer.com/assets/Article/2771/images/Seo-Young-Deok-incredible-chain-sculptures-yatzer-10.jpg

Atât de mare este durerea părinților pentru fii, încât aproape că nu poți să ai un dialog cu ei. Nu vor decât atât: să scape de durere! Și atunci, această abordare nu poate să ducă la un rezultat satisfăcător, nici pentru tine ca duhovnic, nici pentru ei ca părinți, nici pentru cel care este bolnav. Închipuiți-vă că sunt copii care stau de la 3 sau 4 ani pe calculator sau la desene de tot felul, se încarcă cu imagini din acestea care îi luptă de la vârstele cele mai mici, și ajung la 10-12-14 ani suferinzi, aproape ireversibil bolnavi – aproape! –, și părinții sunt copleșiți, sunt depășiți, și vin atunci în stare de deznădejde, de disperare, vrând să faci ceva azi.

Să știți că am văzut tineri la 16-17 ani care deja sunt demonizați de jocurile video. Adică, din pricina acestor jocuri, am auzit părinți care au venit îngroziți că-și găsesc copiii dimineața cu hainele rupte. Își rup hainele de pe ei, sunt loviți, au vânătăi pe tot corpul… Aceste lucruri se întâmplă, și atunci părintele copilului vine într-o stare de disperare – trebuie mai întâi să-l stabilizezi pe el, ca el să poată, cu pace, să gestioneze momentul acesta atât de dramatic. Or, dacă părintele însuși este în stare de tulburare, cum ar putea să-și ajute copilul?…

„Bărbații sunt solidari și instigatori în păcatul avortului”

Am fost în case, m-au chemat părinți pentru copiii lor să fac Molitfa Sfântului Vasilie cel Mare, și a fost cât pe-aci să-mi sară la gât tânărul, atât era de tulburat! Și este incredibil ce se întâmplă, este incredibil… De aceea insist aproape obsesiv: Sfânta Împărtășanie, chiar dacă nu înțelegi nimic – că este un dar extraordinar de la Dumnezeu să ajungi să înțelegi ce este acolo cu adevărat! – dar Sfânta Împărtășanie, duhovnic, spovedanie și, cel mai important lucru, să vină părinții la biserică. Vin părinții, vor să-i ajuți, dar ei nu s-au spovedit niciodată în viața lor. Sfânta Taină a  Mărturisirii a ajuns „piatră de poticnire” Să știți că a se spovedi un tânăr la 15-16 ani este un act de mare eroism. Eu cred că ar accepta mult mai ușor să urce la 3.000 de metri un munte decât să vină să se spovedească, iar tânărul care se spovedește este cu adevărat un erou. Mai cu seamă cel care nu a fost în Biserică, cel care nu a fost obișnuit cu Sfânta Împărtășanie, Sfânta Spovedanie de mic. Nu mai spun de faptul că părinții lor nu se spovedesc, nu se împărtășesc! Au fost în biserică doar la Botezul lor și al copilului lor, în cel mai bun caz.

Una din marile probleme despre care nu vorbim noi, preoții, nu vorbește Biserica, este că pruncul acela care este atât de războit, dacă s-a născut, s-a născut după ce părinții au avortat unul, doi, trei și mai mulți, și după el, la fel, unul, doi, trei și mai mulți. Or, știm cu toții că există o legătură nevăzută între toate persoanele umane, cele care formează natura aceasta, suntem legați ca într-un lanț… Lucrurile acestea oamenii nu le cunosc, noi nu vorbim despre ele. Vin părinții și spun că copiii nu dorm noaptea, sar din pat, sunt înfricoșați, sunt îngroziți – dar nu se mărturisesc, nu vorbesc despre avort. Și, cel mai important lucru, acești părinți au inima împietrită, în special bărbații, 99 din 100 de bărbați nu conștientizează că sunt solidari și instigatori – solidari în păcatul avortului și instigatori pentru acest păcat – și nu fac pocăință! Femeile, sigur, sunt mai sensibile, au o altă alcătuire, dar nici ele nu conștientizează legătura aceasta între avort, între uciderea de prunci și starea actuală a fiului sau a fiicei lor, conjugată cu toate celelalte – cu jocuri, cu pornografie, cu Internet și toate celelalte.

Tot mediul acesta în care trăim este îmbibat de lucrare demonică. Toată atmosfera este îmbibată de lucrare demonică și de desfrânare, mai cu seamă. Or, în mediul acesta, combinat cu starea noastră, a părinților, cu avorturi, cu păcatele acestea – dacă vorbim numai despre ignoranță sau despre nepăsare – sigur că dă o stare de tulburare în familie. Și atunci oamenii, dacă nu cunosc lucrurile acestea și nu fac o pocăință minimă și sinceră, nu se pot vindeca, nu se pot vindeca… Și vezi oameni care pleacă de la tine și ajung pe la deschizători de cărți, pe la vrăjitoare, și starea lor se agravează, ajung până la demonizare.

(…)

Legătura dintre avort și starea copilului născut

– Cum îi influențează patimile părinților pe copii? Și mă gândesc chiar și la patimile părinților care sunt ascunse copiilor. Ați observat în viața unui copil, în viața lui lăuntrică, ce influență a produs la un moment dat avortul pe care îl face mama? Pentru că eu personal am sesizat mari schimbări în psihologia copilului începând din momentul în care mama face un avort, și am scris în editorialul din numărul acesta al revistei despre asta…

– Îndeosebi, dacă vorbim de patimi sau păcate, îndeosebi acest lucru m-a impresionat cel mai mult: legătura dintre avort și starea copilului născut. Copiii care sunt singuri la părinți, și fie înainte de nașterea lor, fie după nașterea lor, dacă mama a făcut – de fapt, să fiu mai corect, dacă părinții au făcut avort, copilul acela are o stare de neliniște. Am observat la ei această stare de neliniște, de angoasă, de frică. Mulți dintre copiii aceștia vin și spun: „Părinte, să-mi faceți o rugăciune, că nu pot să dorm noaptea. Simt o prezență, simt o umbră, mă trezesc noaptea transpirat… Nu pot să dorm, nu am liniște…”.

Un alt efect imediat este acela că tânărul sau copilul născut din părinți care au făcut avort este foarte egoist, este aproape incapabil să iubească. De câte ori am ocazia să mă întâlnesc cu tineri, le vorbesc despre iubire, pornind de la cea care-i interesează pe ei cel mai mult, aceasta trupească, până la iubirea lui Dumnezeu, și observ că rezonează ca și cum pentru prima dată ar fi auzit acest cuvânt, acest sentiment! Este o mirare pe chipurile lor. Opt din zece copii rămân mirați, ca și cum ar fi auzit prima dată despre iubirea dintre ei și părinți, dintre ei și Dumnezeu. Este aceasta încă o trăsătură a faptului că părinții au făcut avort, o trăsătură nouă a copilului, faptul că este incapabil de a iubi în sens jertfelnic. Deci, dacă s-ar pune problema să se lepede de părinți, să se lepede de prietenul cel mai bun pentru un folos material imediat, ar face-o fără nici un regret, fără nici cea mai mică mustrare de conștiință, pentru că nu exersează iubirea, nu cunoaște ce este iubirea… Aceasta sigur că este și un deziderat al Noii Ordini, pentru că ați văzut, în toate orânduirile acestea „restrictive”, cele care atacă libertățile persoanei, se mizează pe compromis, se mizează pe individualizare, pe atomizarea persoanelor – de fapt a indivizilor, cum spun ei –, pentru că de natura persoanei ține și iubirea. Deci toate orânduirile acestea mizează pe atomizare, pe individualizare, pe segregare, iar aceasta este posibilă atunci când nu iubești – iar avortul cauzează copiilor născuți această deficiență, această táră „genetică”.

Un alt lucru care mi-a atras atenția este că acești copii născuți din părinți care au avortat nu-și doresc copii, nu-și doresc familie, nu vor responsabilități de tipul acesta al angajamentului familial, nu doresc ca ei să primească jugul unei familii și al jertfei pentru familie, pentru nașterea de prunci; nici nu concep așa ceva.

Un alt aspect este acela că nu sunt statornici în iubire, adică sunt dispuși să schimbe oricând partenerul (înțelegând prin aceasta prietenul, iubita) – și există dispoziția aceasta „de azi pe mâine”. Ca să vă închipuiți labilitatea aceasta, o iubire declarată astăzi ca fiind unică și veșnică, pentru care ar fi în stare să se arunce din avion fără parașută, nici până mâine la prânz nu durează – ci, dacă există posibilitatea de a cunoaște o altă persoană, fie că e băiat, fie că e fată, care intră în niște criterii, bineînțeles, superficiale, este dispus să renunțe la acea iubire – care, sigur, nici nu este iubire, tocmai pentru că e atât de superficială și de instabilă, dar chiar și așa… Deci vedem o instabilitate emoțională vizibilă; nici nu trebuie să ai cunoștințe de psihologie ca să-ți dai seama de lucrul acesta. Și încă ceva, o nestatornicie în prietenie.

Toate lucrurile acestea, toate trăsăturile acestea conturează chipul copilului născut din părinți care au făcut unul-două, până la zeci de avorturi. Aceasta, așa, la o privire foarte generală. Sunt foarte multe de spus…

Și totuși, moartea nu are ultimul cuvânt în Creație. Moartea este un accident!

Copiii și tinerii aceștia de care vorbim nu poartă vină de starea lor, de aceea și cea mai plăpândă intenție de a-L căuta pe Hristos li se va socoti ca un act de eroism. Într-un asemenea război aprig, „simpla” dispoziție de a lupta este în sine o mare biruință. Ce vor dărui mai mult de atât va fi Înviere!

Dar nu este cu putință biruința fără luptă, și lupta fără Cruce. Deci, „îndrăzniți…” Ioan 16:33!

SURSA: Familia Orthodoxă

„Vulturul şi tinereţea”

69143

Psalmul 102 face parte din Hexapsalm sau grupul de şase psalmi, care sub influenţă egipteană a fost integrat în tipicul Utreniei. Este un psalm de laudă, deschizând, de altfel, în forma actuală a Psaltirii, un mic şir de imnuri (Psalmii 102-106). Cât priveşte timpul compunerii, prezenţa aramaismelor, precum şi citarea clară din Isaia 40, 6-8 în versetele 15-17 indică în mod concludent o dată postexilică (finalul sec. al VI-lea î.Hr., poate chiar mai târziu).

Dar versetul 5 ne trezeşte întrebări datorită unei remarci foarte ciudate: „Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale“. Psalmul vorbeşte de o seamă de binefaceri divine, printre care s-ar număra şi aceasta. Dar ce înseamnă exact? Şi, mai ales, de ce tinereţile reînnoite se aseamănă cu cele ale vulturului?

Cea mai tentantă apropiere ar fi de mitul unei păsări despre care anticii credeau că îşi reînnoieşte realmente tinereţile: pasărea Phoenix. Mulţi cunoaştem forma rotundă a legendei, dar ar merita puţin să urmărim evoluţia, cu atât mai mult cu cât comentatori de prim rang ai Psalmilor (Hermann Gunkel, Die Psalmen, Vanderhoeck und Ruprecht, Göttingen, 61986, p. 445; Mitchell Dahood, Psalms III. 101-150, Garden City, Doubleday, 1970, AB 17A, p. 27) consideră că în v. 5 s-ar face o referire tocmai la această pasăre.

Ce este pasărea Phoenix?

Originea păsării Phoenix este Egiptul. Încă din Textele piramidelor (nr. 600) în jur de 2500 î.Hr., ea este integrată în mitologia lui Atum-Ra din Heliopolis. Numită „benu“ (bnw) şi identificată probabil cu egreta, ea preînchipuie soarele care răsare pe movila primordială sub formă de piramidă. Fiind un simbol divin solar, ea ajunge să însoţească şi sufletele celor morţi în calea lor de reîntoarcere din lumea umbrelor către soare, rol evocat în Cartea Morţilor.

Din Egipt ea este preluată de către greci, fiind prima dată atestată într-un fragment păstrat din Hesiod. Şi părintele istoriei, Herodot, o menţionează, recunoscând însă (Istorii 2, 73) că el însuşi n-a văzut cu propriii ochi nici una, ci doar imagini. O descrie ca fiind de mărimea unui vultur, cu penajul predominant roşu, dar şi auriu. Se observă aici foarte bine simbolismul solar. Herodot rămâne însă circumspect asupra relatării preoţilor egipteni despre faptul că o dată la cinci sute de ani, când părintele ei a murit, pasărea Phoenix vine din Arabia în templul egiptean din Heliopolis. Conform acestei legende, pasărea îşi construieşte un ou din mir şi alte aromate, căruia apoi îi goleşte conţinutul, înlocuindu-l cu trupul părintelui său mort, pe care îl transportă în zbor spre Egipt.

Mitul păsării Phoenix pătrunde apoi adânc în mentalitatea colectivă greco-romană. În sec. I d.Hr., Pliniu cel Bătrân o descrie în Istoria naturală (10, 2), începutul cărţii a X-a fiind dedicat păsărilor. Gâtul are de jur împrejur culoarea aurie, penajul corpului este purpuriu, iar coada albastră. El adaugă şi faptul că pe cap are o creastă de pene, o adevărată coroană pentru această pasăre minunată. Perioada de renaştere a păsării este de 540 de ani, corespunzând Marelui An, deci însemnând un ciclu cosmic. Pliniu precizează că atunci când pasărea îmbătrâneşte îşi construieşte ea însăşi (deci nu urmaşul, ca la Herodot) un cuib din aromate şi se aşază în el până moare, dar din trupul mort se naşte un vierme, căruia îi cresc apoi pene şi care se dezvoltă într-o nouă pasăre. Noul phoenix îşi va duce rămăşiţele părintelui, cu tot cu cuib, în Egipt.

Preluarea motivului în iudaism şi creştinism

Acest mit devine unul dintre simbolurile păgâne ale reînvierii, iar Biserica primară l-a folosit. Astfel, Sf. Clement Romanul, în Ep. I către Corinteni, 25 spune: „Să vedem semnul minunat care se petrece în ţinuturile din Răsărit, adică în acelea din Arabia. Este acolo o pasăre, care se numeşte fenix; această pasăre este una singură şi trăieşte cam cinci sute de ani; când se apropie de moarte îşi face un cuib din tămâie, smirnă şi din alte aromate; când se împlineşte timpul, intră în cuib şi moare. Din trupul putrezit se naşte un vierme; acesta se hrăneşte din carnea animalului mort şi-i cresc penele şi aripile; apoi când ajunge puternic ia cuibul acela în care sunt oasele premergătorului său şi, purtându-le pe acestea, zboară din Arabia până în Egipt, în oraşul numit Heliopolis. Şi ziua, nămiaza mare, în văzul tuturora, zboară la altarul soarelui şi pune cuibul cu oasele acolo şi apoi se întoarce înapoi. Preoţii cercetează cronicile şi găsesc că pasărea a venit la plinirea a cinci sute de ani“ (Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, PSB 1, p. 60).

În paralel, şi în tradiţia iudaică, pasărea Phoenix a avut un rol deosebit. După Genesis Rabba 19, 5 şi Targumul babilonian, tratatul Sanhedrin 108b, Dumnezeu i-a acordat nemurirea păsării Phoenix pentru că doar ea nu a gustat din pomul oprit.

Imaginea păsării Phoenix pare a fi folosită chiar şi în Vechiul Testament. În Iov 29, 18, Iov îşi exprimă nădejdea în înviere: „Voi adormi în cuibul meu şi ca pasărea Phoenix voi înmulţi zilele mele“ (Biblia sinodală). Referirea rămâne însă controversată, în condiţiile în care textul ebraic pomeneşte de „cuib“ (deşi poate fi înţeles şi în sens mai extins de „cămin“, casă, alături de familie), dar termenul tradus de Sinodală prin „pasărea Phoenix“ este hol, un cuvânt care înseamnă de obicei „nisip“. De asemenea, prezenţa acestui termen cu semnificaţia „phoenix“, deşi a fost susţinută de savantul William F. Albright într-un text canaanit din Ugarit, este improbabilă.

Septuaginta traduce pasajul din Iov diferit: „Vârsta mea se va îmbătrâni ca trunchiul finicului, voi trăi vreme îndelungată“. Se observă într-adevăr folosirea termenului phoinix, dar cu sensul de „palmier“, nu de pasăre, interpretare preluată şi de Vulgata (palma). De altfel, tocmai ambivalenţa cuvântului phoinix, care înseamnă în sens propriu „fenician“, este ceea ce a cauzat confuzie. Am observat că patria păsării Phoenix este situată în Arabia, asimilată la modul general cu răsăritul, deci inclusiv cu Fenicia.

Un alt text, Psalmul 91, 12: „Dreptul ca finicul (phoinix) va înflori“, este de exemplu înţeles, din cauza acestei confuzii, de către Tertulian ca referindu-se la pasărea Phoenix: „Adică va înflori sau va reînvia, din moarte, din mormânt (…) Domnul a spus că suntem mai de preţ decât multe vrăbii. Nu ar însemna prea mult, de nu am fi chiar mai de preţ chiar decât pasărea Phoenix“ (Despre înviere, cap. 13).

Vulturul, pasărea Phoenix a Scripturii

Oricum, interpretarea expresiei „înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale“ referitor la pasărea Phoenix rămâne foarte tentantă. Totuşi, chiar şi vulturul era asociat cu vigoarea şi tinereţea. În Isaia 40, 31, rodul nădejdii în Dumnezeu constă tocmai în întinerirea asemănătoare vulturului: „Dar cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului; vor alerga şi nu-şi vor slei puterea, vor merge şi nu se vor obosi“.

Însuşi Iahve este asemănat cu un vultur, iar poporul este comparat cu puii acestuia: „Întocmai ca vulturul care îndeamnă la zbor puii săi şi se roteşte pe deasupra lor, întinzându-şi aripile, a luat pe Israel şi l-a dus pe penele Sale“ (Deuteronom 32, 11). Psalmii invocă adesea „acoperământul aripilor“ lui Dumnezeu, de exemplu în Psalmul 16, 8; 60, 4; 62, 8. Făpturile cereşti au aripi, aşa cum citim în descrierea heruvimilor care împodobeau capacul chivotului (Ieşire 25, 20) sau a serafimilor cu câte şase aripi, care stăteau înaintea tronului dumnezeiesc (Isaia 6, 2-3). De altfel, într-una din viziunile profetului Zaharia, cele două femei care ridică efa fărădelegii sunt descrise cu aripi ca de barză (Zaharia 5, 9).

Cred însă că poate exista şi o interpretare mai concretă a versetului. Vulturii tineri năpârlesc, înlocuindu-şi penajul, şi în general, în antichitate, năpârlirea era văzută ca un simbol al întineririi. Să ne gândim doar la şarpe şi la simbolismul lui bivalent: pe de o parte, şiret, malefic, veninos, dar pe de altă parte, gardian al Pomului vieţii. Lui Ghilgameş tocmai un şarpe i-a furat Iarba nemuririi, iar şarpele devine un simbol al tămăduirii şi al leacurilor farmaceutice (simbol păstrat până în zilele noastre), pentru că, schimbându-şi pielea, era văzut ca cel ce se poate menţine veşnic tânăr şi sănătos.

Poate că vulturul devine şi prin acesta un simbol al tinereţii puternice. De altfel, Gunkel face trimitere şi la un pasaj din Terenţiu (piesa Heautontimorumenos 3, 2, 21), în care unul dintre personaje îi replică celuilalt: „Într-adevăr, ai văzut vârsta înaintată a unui vultur, după cum spune şi proverbul“.

Dreptul se aseamănă, de altfel, unei păsări care îşi ia zborul aflându-se mereu în pronia divină: „De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta“ (Psalmul 138, 9-10).
Sursa: ziarul „LUMINA

40 de capete ale Maicii Gavriilia

1. Orice loc poate deveni locul Învierii. Este de-ajuns sa trăiești smerenia lui Hristos.

2. Nu o cunoaștere pe care s-o dobândești, ci o cunoaștere pe care s-o pătimești – asta-i spiritualitatea ortodoxă.

3. Există o singură educație: să învățăm să-L iubim pe Dumnezeu.

4. Mai bine iadul aici decât în lumea cealaltă.

5. Nu-i important ceea ce zicem, ci ceea ce trăim. Nu ceea ce facem, ci ceea ce sântem.

6. Dacă ai dragoste pentru întreaga lume, atunci întreaga lume e frumoasă.

7. Cel cel ce iubește nu bagă de seamă c-o face, așa cum nu bagă de seamă nici că respiră.

8. Când mintea nu este risipită în lucruri lumești și este unită cu Dumnezeu, atunci și un “Bună ziua” pe care îl zicem devine o binecuvântare.

9. Doar când cineva încetează să mai citească alte cărți în afara Evangheliei [în general a cărților duhovnicești, probabil, n.n.] începe să sporească lăuntric cu adevărat. Doar atunci, unit cu Dumnezeu prin Rugăciune, poate auzi voia lui Dumnezeu.

10. Adesea Dumnezeu nu dorește fapta, ci intenția. E de ajuns să vadă că ești gata sa-I împlinești porunca.

11. Când Dumnezeu ne-a făcut, ne-a dat viață și a suflat în noi Duhul Sau. Duhul acesta este Dragoste. Când nu avem dragoste, devenim cadavre și suntem cu totul morți.

12. Nu-ți dori nimic altceva decât voia lui Dumnezeu și primește cu dragoste relele care vin asupra ta.

13. Să nu răspunzi cuiva cu răul pe care ți l-a făcut, ci vezi-L pe Hristos în inima lui.

14. Să nu spui niciodată: “De ce mi s-a întâmplat asta?” Sau când vezi pe cineva cu cangrenă, sau cancer, sau orb, să nu te întrebi “De ce li s-a întâmplat asta?“ Cere-i lui Dumnezeu să-ți arate celălalt mal al răului. Atunci vei vedea, împreună cu îngerii cum stau lucrurile: toate sunt după rânduiala lui Dumnezeu. Toate!

15. Dacă ai gânduri de judecată împotriva altcuiva, cere-I lui Dumnezeu să se îngrijească de tine în acel ceas, ca să-l poți iubi pe acel om așa cum îl iubește El. Atunci Dumnezeu te va ajuta să-ți vezi starea. Dacă L-ai vedea pe Hristos, ai mai judeca?

16. Tot ce spunem rămâne în veșnicie.

17. Când avem nevoie, Dumnezeu ne va trimite pe cineva. Toți suntem împreună-călători.

18.Cei ce trăiesc în trecut sunt ca morți. Cei ce trăiesc în viitor, în închipuirile lor, sunt naivi, pentru ca viitorul e doar al lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găsește doar în clipa de fata, în Prezentul veșnic al lui Dumnezeu.

19. Mai bine să rostești Rugăciunea lui Iisus cu glas tare, decât deloc.

20.Tulburarea și grija sunt pentru cei ce n-au credință.

21. Dragostea este doar pe Cruce.

22. Așa cum Dumnezeu te iubește pe tine, îl iubește și pe dușmanul tău.

23. Ar trebui să facem în asa fel încât sa trăim în lume ca uleiul și apa dintr-o candela, care nu se amesteca și altfel sunt intru și pentru Dumnezeu: în lume, sau nu din lume.

24. Toți suntem vase, uneori ale Luminii, alteori ale Întunericului.

25. Ca să se săvârșească o minune, e deajuns să iubim. Nici rugăciunea, nici metania n-au așa putere!

26. Experiența m-a învățat că nimeni nu poate ajuta pe nimeni, oricât de mult și-ar dori, din dragoste, s-o facă. Singurul ajutor vine doar de la Dumnezeu, când e vremea Sa.

27. Dacă-l avem pururea pe Dumnezeu în minte, și Dumnezeu ne are pururea în minte.

28. Nu trebuie să hotărâm pentru alții. Sa-i lăsăm în seama îngerilor și vor găsi cea mai buna soluție.

29. Când vorbim și cineva ne întrerupe, să nu continuăm. Înseamnă că nu va auzi ce avem de spus. Îngerii fac așa.

30. Tot ce ni se întâmplă este doar din vina noastră.

31. În fiecare dimineață, deschide o pagină nouă și iscălește-o în alb. Și lasă-l pe Dumnezeu să scrie ce voiește.

32. De nu vei ajunge în pragul deznădejdii, nu vei vedea nicicând Lumina.

33. Precum Simon Kirineanul, să fim gata să sărim în ajutorul aproapelui nostru.

34.Singura bucurie adevărată este eliberarea de grijă.

35. Cea mai puternică rugăciune este Epicleza (chemarea Sfântului Duh) de la Dumnezeiasca Liturghie.

36. Dragostea este o bombă care nimicește tot răul.

37. Unii vor sa ajungă la Înviere fără sa treacă pe calea Golgothei.

38. Zi și noapte binecuvânta-vom pe Domnul pentru darurile ce ni le dă!

39. Puține cuvinte, multă dragoste. Pentru toți. Oricine ar fi ei.

40. Cea mai mare parte a rugăciunii mele este de mulțumire. Ce altceva să cer, dacă am totul?

SURSA

Cum putem birui MÂNIA şi FURIA

Vrei să afli cât de mare rău este mânia? Uită-te la cei care se ceartă în piaţă sau pe drum. La tine cu greutate poţi vedea urâciunea acestei patimi, pentru că atunci când te mânii, gândul tău se tulbură şi parcă eşti beat. Însă când eşti liniştit, poţi să te uiţi la semenii tăi care sunt înfuriaţi şi să înţelegi că aşa eşti şi tu.

Ce se întâmplă, aşadar? Pieptul fierbe, gura răcneşte, pe ochi ies flăcări, faţa se umflă şi se înroşeşte, mâinile sunt scuturate, picioarele sar ca la circ – omul întreg seamănă cu un nebun, sau mai bine zis, cu un măgar sălbatic, care azvârle şi muşcă. Iată cât de necuviincioasă şi de umilitoare este înfăţişarea celui care este stăpânit de mânie.

„Dar inima mea este tulburată şi suferă din pricina jignirilor care mi se aduc”, îmi spui tu. Ştiu lucrul acesta şi tocmai de aceea mă minunez de cei care nu se lasă pradă furiei. Şi să ştii că dacă vrei, cu toţii avem puterea să o împiedicăm să izbucnească. De ce nu ne supărăm sau nu arătăm că suntem supăraţi la lucru, atunci când cel care este mai mare peste noi ne ceartă? Pentru că ne temem ca nu cumva, dacă-i răspundem cu mânie, să ne dea afară. Aşadar, frica potoleşte mânia. De ce când îi certăm pe slujbaşii noştri, ei nu scot nici un cuvânt? Pentru că şi pe ei îi reţine aceeaşi primejdie care atârnă deasupra capetelor lor.

Aşadar, atunci când ne jignesc oameni puternici, adică cei care au puterea să ne facă rău, îndurăm mai mult decât am fi crezut. Dar dacă jignirea vine de la oameni care sunt mai prejos de noi sau lipsiţi de putere, de la oameni de care nu este nevoie să ne fie frică, nu îndurăm insulta. De ce nu ne gândim că şi într-un caz şi în celălalt, Dumnezeu este Cel care îngăduie să fim atacaţi? Dumnezeu este Cel care ne dă medicamentul amar, dar mântuitor, ca să ne vindece de egoismul nostru. Aşadar, să nu ne mâniem şi să nu ne îndreptăm nici împotriva înţeleptului Doctor, nici împotriva oamenilor, care sunt instrumentele prin care lucrează Dumnezeu. Să întâmpinăm orice vorbă rea şi orice nedreptate cu tăcere, îndelungă-răbdare şi smerenie.

Te-a supărat careva? Adu-ţi atunci aminte de păcatele tale şi gândeşte-te de câte ori L-ai supărat tu pe Dumnezeu. Dacă acum nu te vei mânia şi vei ierta, nici Dumnezeu nu se va mânia pe tine atunci când va fi nevoie să dai socoteală pentru faptele tale. Iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre (Marcu 11, 25).

Dacă te vei purta astfel, nu vei avea folos numai în ceruri, ci şi aici, pe pământ. Adu-ţi aminte de două împrejurări când ai fost vorbit de rău sau nedreptăţit: una când ai dat frâu liber mâniei tale şi una când ai rămas liniştit. Spune-mi: când ai fost mai mulţumit şi când te-ai folosit? Atunci când ai fost biruit de mânie sau când ai biruit mânia? De multe ori, am ajuns să ne blestemăm pe noi înşine, pentru că mânia ne-a împins să spunem vorbe rele. Dimpotrivă, când am fost deasupra mâniei, am scăpat de multe rele şi am fost mulţumiţi, ca atunci când ne-am biruit duşmanul.Când ne apărăm prin mânie, nu biruim, ci suferim cea mai mare înfrângere. Biruieşti doar atunci când întâmpini răul cu blândeţe. Cei nebuni, desigur, spun că este tocmai invers. Dar tu să nu ceri părerea oamenilor nebuni, ci a celor cu minte. Sau mai bine, îndreaptă privirea ta spre Dumnezeu, pentru ca El să te cinstească. Cine are cinstirea lui Dumnezeu, nu are nevoie de altă cinstire.

Iar dacă eşti mânios din fire şi nu poţi să te abţii, măcar nu lăsa ca mânia să pună stăpânire pe tine pentru multă vreme. Alung-o departe cât mai repede. Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efes. 4, 26). Trebuie să avem mare grijă cu această patimă, căci ea distrus familii, a stricat prietenii şi a pricinuit nenumărate nenorociri.

Te nedreptăţeşte cineva? Nu te certa cu el, ci cu diavolul, care îl îndeamnă la rău. De omul care păcătuieşte să-ţi pară rău. Să te gândeşti că dacă nu se pocăieşte, va fi pedepsit în iad pe vecie. În felul acesta, nu numai că nu te vei mânia, dar îţi şi va părea rău pentru el.

Aşa cum îţi este milă de un bolnav care este cuprins de febră, la fel să îţi fie milă şi de fratele tău care te nedreptăţeşte. Şi acesta este bolnav. Vrei să te aperi de nedreptate? Atunci smereşte-te şi taci. În felul acesta, îl vei răni pe duşmanul tău, diavolul. Altfel, dacă te mânii şi te răzbuni, îţi vei face rău atât ţie, cât şi fratelui tău, care este deja rănit de diavol şi nu mai are nevoie de încă o rană, ci de compătimire, rugăciune şi de ajutorul tău. Dacă nu cazi, poţi chiar să-l ajuţi. Dar dacă şi tu cazi sub săgeata mâniei aruncată de diavol, cine vă va ridica pe amândoi? Nici tu nu-l mai poţi ajuta pe el, nici el pe tine.

De aceea, să ne purtăm mereu în aşa fel, încât să ajutăm la vindecarea rănilor fraţilor noştri. Să nu le facem şi alte răni şi să nu le adâncim pe cele pe care le-a făcut diavolul. Să nu îi răsplătim cu răul. Mă vei întreba: „Dar ce, e rău să înjur pe cineva care mi-a făcut rău?” Este rău tocmai pentru faptul că nu este socotit un rău atât de mare. Dispreţuim cu uşurinţă ceea ce ni se pare mic. Şi cu cât dispreţuim mai mult un lucru mic, cu atât el se face mai mare, până când nu mai are leac.

Crezi, aşadar, că nu faci un lucru rău atunci când îl înjuri pe fratele tău? Chiar dacă ţi-a făcut vreun rău, el este tot fratele tău. Când zici, „Tatăl nostru”, „nostru” înseamnă mai multe persoane. Aşadar, Domnul este Părintele tuturor. Iar noi, pentru că avem acelaşi Părinte, suntem fraţi. De aceea, nu-l poţi vedea pe fratele tău ca vrăjmaş şi în acelaşi timp, să-L numeşti Părinte pe preabunul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care te-a făcut după chipul şi după asemănarea Sa. Nu te poţi repezi ca un taur, să dai din picioare ca măgarul, să urli ca un lup, să muşti cu viclenie ca un scorpion şi, în acelaşi timp, să fii copilul lui Dumnezeu. Nu eşti om, pentru că omul are bunătatea Creatorului său. Atunci ce eşti? Fiară? Dar fiarele au doar una din neajunsurile pe care le-am spus mai înainte, pe când tu le ai pe toate şi chiar mai multe. De altfel, fiarele pădurii, deşi sunt sălbatice prin firea lor, dacă te porţi cum trebuie cu ele, se îmblânzesc. Dar tu, care eşti blând prin firea ta, te sălbăticeşti prin mânie.

Vrei să fii copil adevărat al lui Dumnezeu? Dacă da, trebuie să semeni cu El. Şi nimic nu te face să semeni mai mult cu Dumnezeu decât dacă îi ierţi pe cei care te nedreptăţesc, dacă faci bine celor care îţi fac rău, dacă îi lauzi pe cei care te vorbesc de rău, dacă eşti blând cu cei care te batjocoresc. Dar chiar dacă vrei să pedepseşti pe cineva care ţi-a făcut rău, nu-i răspunde cu rău. Fă-i bine şi l-ai pedepsit! Pentru că dacă te răzbuni pe el, vei fi judecat cu acela. Pe când dacă arăţi bunătate, tu vei fi lăudat şi numai acela va fi judecat. Şi nu există pentru duşmanul tău o pedeapsă mai mare decât să vadă că tu eşti lăudat, iar el este judecat. Nu uita nici că Dumnezeu, Care este dreptul Judecător, îl va pedepsi pentru răul pe care ţi l-a făcut, în afară de cazul în care se va pocăi la timp. Şi cum se va pocăi? Văzându-ţi îndelunga-răbdare. Iată ce ne sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel: Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele (Rom. 12, 17-21).

Dacă la rău nu trebuie să răspundem cu rău, cu atât mai mult, la bine nu trebuie să răspundem cu rău. Tuturor oamenilor, prieteni sau duşmani, să le arătăm mereu bunătate, prin faptele şi vorbele noastre. Bunătatea naşte în noi nădejdea mântuirii şi ne umple inima de bucurie. Cum ne-ar putea lua tristeţea în stăpânire dacă suntem atât de buni la suflet, încât şi vrăşmaşilor noştri le facem bine?

Aşadar, să nu ne preocupe nimic mai mult ca vindecarea sufletului nostru de mânie şi răutate. Să ne împăcăm cu cei care au ceva împotriva noastră, pentru că nici rugăciunea, nici postul, nici milostenia, nici virtuţile nu ne vor putea izbăvi de iad în ziua Judecăţii, dacă sufletul nostru este pătat de această patimă. Iată de ce Domnul ne porunceşte fiecăruia dintre noi: Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Mat. 5, 23-24).

SURSA

Interviu cu Gheronda Sofronie despre Sfântul Siluan Athonitul | PEMPTOUSIA

Fericitul Gheronda Sofronie (†1993) considera întâlnirea cu Sfântul Siluan (†1938) drept cea mai mare binecuvântare pe care a primit-o de la Dumnezeu. În interviul care urmează, teologul luminii necreate, omul Cuvântului, Gheronda Sofronie analizează cu deosebită profunzime şi claritate elementele esenţiale ale învăţăturii Sfântului Siluan.

Gheronda Sofronie: După cum scrie un teolog grec, suntem obişnuiţi să ne rugăm către Gheronda Siluan ca şi către un sfânt, dar recunoaşterea oficială a Bisericii, a Patriarhiei Ecumenice, ne oferă acum posibilitatea să o facem nu doar cu inima noastră, în ascuns, ci deschis, în mod public.

Chiar biserica mânăstirii voastre este afierosită Sfântului Siluan …

Gheronda Sofronie: Da, cea dintâi ! (râde bucuros). Încă nu este terminată, dar în cea mai mare parte a fost desăvârşită. Aşteptăm să trimită Patriarhul un Mitropolit pentru a o inaugura, ba să vină chiar Patriarhul dacă va voi, pentru că îl iubeşte atât de mult pe Gheronda Siluan, încât în mesajul de Paşti a făcut referire la cuvintele lui „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui !” Acum este foarte cunoscut. Dar dacă el însuşi nu ar fi răspuns unui mare număr de oameni care se rugau lui, atunci această aşezare în rândul sfinţilor nu ar fi putut avea loc. De multe ori s-a arătat ca mijlocitor, iar oamenii au rămas surprinşi de rapiditatea cu care el răspundea rugăciunilor lor.

Cunoaşteţi exemple concrete?

Gheronda Sofronie: Să ştiţi că avem multe, dar nu cred că le putem trece în revistă acum. Trebuie să cerem oamenilor să ne scrie, pentru că dacă o facem noi, s-ar putea să scriem poveşti…

Dumneavoastră aveţi exemple personale de mijlocire din partea Sfântului Siluan?

Gheronda Sofronie: Eu sunt un nimic ! Poate în sensul împlinirii unui lucru cu neputinţă de săvârşit, precum înfiinţarea unei mânăstiri… Este cu putinţă astăzi să institui o mănăstire ? Pământul nu mai produce monahi ! Oamenii nu mai sunt predispuşi către acest mod de viaţă. Nu ştiu… Lupta este foarte mare… A fost greu… Nu aveam mai nimic. Mâncam cartofi şi urzici. Iar acum suntem epuizaţi… Nu mă plâng, dar mânăstirea nu ne-a fost acordată decât după multe încercări. Iar temelia acestei mânăstiri a fost el, Siluan.

Iar Dumnezeu a îngăduit să trăiţi până acum pentru a simţi bucuria trecerii în rândul celor sfinţi a părintelui vostru duhovnicesc!

Gheronda Sofronie: Dacă ar fi după doctori, nu ar trebui să mai fiu în viaţă. Demult ar fi trebuit ca trupul meu să se reîntoarcă în pământ… Ştiţi, în declaraţia trecerii lui în rândul sfinţilor au fost subliniate anumite elemente foarte importante: s-a vorbit de „învăţătura lui profetică şi apostolică”, şi s-a dat poruncă „în Duhul Sfânt” pentru acordarea acestei cinstiri – s-a folosit această expresie, „vă îndemnăm în Duhul Sfânt”…
Să cinstim prăznuirea lui în fiecare an?

Gheronda Sofronie: Da, au folosit această exprimare în declaraţia oficială. Este o frază foarte importantă. Părintele Máximos Jimenez de la Chevetogne a scris în revista Irenikon că acest cuvânt pe care i l-a dat Hristos lui Siluan a fost folositor pentru mulţi oameni, într-un mod pozitiv şi mântuitor. Şi notează acest fapt în critica lui la cartea mea Îl vom vedea [pe Dumnezeu] aşa cum este! V-am şocat sau nu?

Cu titlul? Nu chiar!

Gheronda Sofronie: Acest titlu a fost dat de Părintele Simeon, nu de mine. Dar subiectul este acesta, anume că toţi avem dorinţa, precum Moise, de a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este ! Este absolut firesc, iar în această carte îmi exprim punctul de vedere că nu putem reuşi aceasta decât trăind conform poruncilor, pentru că poruncile lui Hristos nu pot fi străine de fiinţa lui Dumnezeu, înţelegeţi ? De exemplu, în capitolul 5 de la Matei, scrie evanghelistul: „Aţi auzit că s-a zis: “să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”, iar Eu zic vouă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă”. Iar mai jos, „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (vezi Matei 5: 43-48).

Cum este cu putinţă?

Gheronda Sofronie: Dacă nu ar fi fost cu putinţă, nu ar fi apărut în Sfânta Scriptură. Dar, în acest punct, ar fi bine să înţelegem teologic care este diferenţa dintre oamenii îndumnezeiţi şi Însuşi Dumnezeu. Este important! Prin îndumnezeire, omul, persoana umană, ipostasul uman dobândeşte conţinutul vieţii lui Dumnezeu, dar prin har, nu creându-o. Ce înseamnă să o creeze ? Zicem în Simbolul Credinţei: „Făcătorul Cerului şi al Pământului etc.”, dar, cu toate acestea, noi rămânem creaturi, făpturi. Nu putem să fim Dumnezeu pentru că nu suntem „făcători”…

Ci dumnezei după har!

Gheronda Sofronie: După har! Adică viaţa dumnezeiască ne este împărtăşită şi ne este transmisă prin intermediul harului, dar rămânem făpturi zidite… nu devenim creatori ai acestei lumi. Participăm la viaţa dumnezeiască prin har şi, bineînţeles, prin asemănare, dar nu o creăm… Sfântul Siluan ne-a lăsat un material teologic foarte bogat. Există subiecte în teologia lui Siluan pe care nimeni nu le-a abordat în trecut în acest mod.

De exemplu?

Gheronda Sofronie: Zice că există două forme de smerenie: una este smerenia ascetică, prin pocăinţă („sunt cel mai rău dintre toţi”), şi alta este smerenia dumnezeiască a lui Hristos. Adică este o caracteristică a firii lui Dumnezeu care este indescriptibilă. La nimeni altcineva nu am întâlnit această diferenţiere între smerenia ascetică şi smerenia specifică lui Dumnezeu, caracteristică Lui. Un alt subiect: nimeni nu poate iubi întreaga făptură, nici să poarte grija întregii creaţii, dacă acest lucru nu se petrece în Duhul Sfânt. Inclusiv rugăciunea pentru vrăjmaşi este o caracteristică a acelora care sunt purtători ai Duhului Sfânt. Din acest motiv zice că cel ce nu îşi iubeşte duşmanii, nu a cunoscut încă pe Dumnezeu aşa cum ar trebui să-L cunoască. Luaţi aminte la acest lucru. De ce se exprimă astfel ? Nu există în nici un text patristic ceva asemănător…

Cu siguranţă Sfântul Siluan este un sfânt care se încadrează în şirul, în tradiţia marilor părinţi duhovniceşti ortodocşi, dar a trăit şi a exprimat ceea ce a trăit într-un mod cu totul original. Mai mult, el scrie despre lucruri deosebit de adânci, cu cuvinte foarte simple. Ceea ce spuneţi despre acest subiect este foarte important şi clarificator.

Gheronda Sofronie: Este vrednic de luat aminte faptul că vorbeşte despre acestea într-un mod extrem de firesc. De unde provine acesta? De la arătarea lui Hristos de care s-a învrednicit la începutul vieţii lui! La începutul vieţii lui monahale, atunci când, după încercare, şi-a văzut pierzarea veşnică vreme de oră, s-a dus în biserică şi a rostit aceste cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Iar Hristos i S-a arătat ca şi cum ar fi fost viu. Ei bine, niciodată nu m-am îndoit în mintea mea de adevărul acestei arătări a lui Hristos către Siluan. De ce? Pentru că era un om simplu – un soldat –, nu-i aşa? Imediat după ce-şi termină stagiul militar, pleacă în Sfântul Munte, şi vede asta! Dar în ce rezidă dovada că acesta este adevărul? În faptul că a început să se roage pentru lume cu toată fiinţa lui! Dacă acest om, atât de simplu, a început să se roage pentru lume în acest fel, ce înseamnă asta? Care este dovada că se ruga cu adevărat? Cu plângere, cu toată fiinţa, se ruga pentru mântuirea lumii…

Această dragoste, această compasiune pentru lume poate fi o atestare a arătării lui Hristos cel Viu ?

Gheronda Sofronie: Acest lucru înseamnă că Hristos i S-a arătat cu adevărat şi că L-a cunoscut în Duhul Sfânt, căci descrie el însuşi faptul că Duhul era în toată fiinţa sa: în sufletul lui, în mintea lui, în cugetul lui, în inima lui şi în trup… De ce apoi se ruga astfel: „Doamne, să te cunoască întreaga lume în Duhul Sfânt” ? De unde provine această rugăciune ? Era consecinţa, rodul acestei arătări… Un moment atât de puternic, încât, aşa cum scrie, dacă ar mai fi durat, nu ar fi putut să mai rămână în viaţă. Dar focul Duhului Sfânt l-a umplut în întregime… Astfel, ideile lui despre smerenia lui Hristos, rugăciunea pentru întreaga lume, erau consecinţele arătării autentice a lui Hristos înaintea lui. Putem judeca după rezultate. Vreau să mai adaug că este o situaţie cu totul excepţională faptul că a vorbit despre aceste întâmplări precum un teolog apostolic, precum vorbea Sfântul Ioan Teologul. Teologia era starea lui proprie de a fi. Nu din cunoştinţe academice. Dacă începeţi să-l citiţi cu atenţie pe Gheronda Siluan, veţi vedea că este o carte teologică cu exprimări foarte simple. Nu am avut niciodată vreo îndoială că L-a văzut pe Hristos în Duhul Sfânt, în Dumnezeirea Sa, căci, după cum spune, atunci când se arată o lumină atât de puternică, nu putem să nu-L recunoaştem ca Dumnezeu… La fel ca Apostolul Pavel pe drumul Damascului. Vi le mărturisesc acestea pentru a atrage atenţia asupra unor aspecte esenţiale, cu o adâncă semnificaţie, ale unei teologii cu adevărat evanghelice. Precum Sfântul Ioan Evanghelistul, el scrie în întregime cu cuvinte simple. Este ceea ce eu numesc teologia ca rugăciune sau conţinut al rugăciunii şi ca stare a inimii noastre. Cel mai grăitor exemplu al acestei teologii sunt epistolele Sfântului Ioan Teologul. Teologia ca rugăciune este Anaforaua Liturghiei, în special cea a Marelui Vasile, o anafora foarte sumară a unei viziuni globale. Nu este altceva decât teologie, dar o prezentăm sub forma unei rugăciuni; rugăciunea ia forma aceasta, teologia ia forma aceasta.

Până la sfârşit, simplitatea şi smerenia lui Siluan au ascuns sfinţenia lui de ochii celor mai mulţi. Dar unii, aşa cum aţi făcut dumneavoastră pentru câţiva ani, au ţinut legătura cu dânsul, l-au vizitat adesea. A avut un pic de faimă încă de pe când era în viaţă ?

Gheronda Sofronie: Nu foarte mare. Au fost unii monahi dintre sârbii de la Hilandar, şi alţii, teologi, ba chiar şi episcopi, cărora le plăcea să stea de vorbă cu el. Întreţinea corespondenţă, a avut câteva scrisori. Două, trei cazuri le descriu în cartea mea. De asemenea, despre harisma străvederii se vorbeşte în actul de canonizare. Menţionez chiar şi ce scria despre el episcopul Nicolae [Velimirovici] Sârbul în necrolog.

Episcopul Nicolae a fost iniţiatorul unei mari mişcări de trezire duhovnicească în Biserica Sârbă, care, prin Părintele Iustin Popovici, se continuă şi astăzi de către oameni precum episcopul Amfilohie sau părintele Atanasie… În fine, Sfântul Siluan se întâlnea des cu Episcopul Nicolae?

Gheronda Sofronie: Nu cunosc exact ce era între ei. Dar îi plăcea să vină destul de des în Sfântul Munte, şi de fiecare dată se ducea să-l vadă pe Gheronda Siluan. Ştiţi, Episcopul Nicolae este cel care m-a hirotonit diacon în 1930, la Mânăstirea Sfântului Pantelimon, iar Gheronda Siluan era de faţă… Când am ajuns prima oară în Anglia, la Londra, în 1952, Episcopul Nicolae era acolo. M-am dus să iau binecuvântarea lui. I-am spus că arhimandritul Iustin Popovici a scris unele lucruri legate de cartea despre Gheronda Siluan, comparându-l cu Sfântul Simeon Noul Teolog. Reacţia Mitropolitului Nicolae a fost cu adevărat impresionantă. Stătea pe un fotoliu, şi cum i-am spus că părintele Iustin a făcut această comparaţie, a dat cu pumnul de birou, zicând: „Nu! Nu! Nu! Siluan a fost mai mare ca toţi în dragostea lui! Când îi citeşti pe ceilalţi, te apucă o disperare, dar asta nu se-ntâmplă niciodată cu cele scrise de Gheronda Siluan”. Iar eu am rămas tăcut, ascultându-l. Astăzi Siluan este foarte cunoscut şi nu mai are nevoie de recomandări. [George] Florovsky a scris prefaţa primei ediţii a cărţii în engleză. Sublinia faptul că Siluan zice lucruri cunoscute dar într-un mod diferit. Îmi zicea: vorbiţi cu o limbă nouă lumii contemporane. Aşadar, este o limbă nouă ! Mulţi oameni şi-au exprimat bucuria, până şi episcopul de Canterbury a scris că aşezarea lui Gheronda Siluan în rândul sfinţilor este un fapt îmbucurător nu doar pentru Biserica Ortodoxă, nu doar pentru mânăstirea noastră, ci, în general, pentru întreaga lume creştină.

E adevărat că, datorită cărţilor voastre, dar, neîndoielnic, şi pentru că acesta era planul lui Dumnezeu, evlavia faţă de Siluan a depăşit graniţele Bisericii Ortodoxe. Influenţa lui este foarte mare. Mişcă multe inimi.

Gheronda Sofronie: Iată un exemplu. În veacul trecut era un pictor vestit în Rusia, care a făcut picturile murale din catedrala Sfântul Vladimir din Kiev. Fiul lui, matematician, a emigrat în Cehoslovacia. Când a devenit preot, mi-a scris să-i trimit cărţi, dacă mi-e cu putinţă. Dar era foarte dificil, doar dacă i le-ar fi putut duce cineva. Astfel au apărut două, trei copii ale cărţii mele despre Gheronda Siluan în Cehoslovacia. Iar acel preot îmi scria, mai apoi: „Părinte Sofronie, trebuie să îmi exprim recunoştinţa faţă de dumneavoastră. De cinci ani citesc Filocalia cu multă atenţie şi nu puteam pricepe cum pot fi înfăptuite acele lucruri în practică, dar cartea dumneavoastră m-a făcut să înţeleg asta, într-un mod cu totul special. Această carte este în întregul ei Filocalie, şi este viaţă adevărată”.

Este cunoscut în Rusia Sfântul Siluan? Cum a fost receptat?

Gheronda Sofronie: Niciodată nu a fost manifestată vreo îndoială în privinţa lui. Evlavia faţă de Gheronda Siluan a fost mare, statornică. Multă vreme cartea mea a fost acordată drept premiu studenţilor Academiei Teologice – nu aveau prea multe cărţi. Când m-am dus în Rusia prima oară, în 1957, cercetându-mi rudele, fraţii şi surorile mele, la una dintre surori am găsit cartea copiată la maşina de scris! Şi la Academia Teologică din Leningrad, un student mi-a spus: „Părinte Sofronie, am originalul cărţii dumneavoastră !” Ce voia să zică? Mai târziu am înţeles că vorbea despre cartea editată la Paris, şi nu de vreo copie bătută la maşină, ca aceea a surorii mele. Mi s-a spus că au fost bătute la maşina de scris sute de cópii. Numele lui Gheronda era larg cunoscut în Rusia în 1957. Cunoscut şi recunoscut ca sfânt. Impresia era profundă peste tot… la fel ca în Sfântul Munte, unde cartea a fost receptată cu multă încredere. Mai târziu, în 1980, am vorbit la Departamentul de relaţii internaţionale a Patriarhiei Moscovei, cu Mitropolitul Filaret al Minskului şi cu Arhiepiscopul Pitirim (responsabilul cu editările şi cu revista). Erau promotorii ideii trecerii lui Gheronda Siluan în rândul sfinţilor. Le-am răspuns că este un lucru foarte important pentru noi, dar că nu vrem să ne amestecăm şi că poziţia noastră nu ne permite să exercităm vreo influenţă. La sfârşitul anilor ’70 – în 1977 sau 1979– Mitropolitul Harkovului, Nicodim, editase o versiune completă a slujbei Sfântului Siluan, precum şi un imn acatist. Apoi a ajuns Mitropolit de Lvov, şi de pe această poziţie l-a întâmpinat pe Patriarhul Ecumenic la Lvov, i-a dăruit o icoană cu Gheronda şi a propus să purceadă împreună la trecerea oficială în rândul sfinţilor a lui Gheronda. Părintele Siluan, fiind monah aghiorit, era în jurisdicţia Constantinopolului, şi doar Patriarhia Ecumenică şi Sfântul Sinod al Marii Biserici avea dreptul de a iniţia această recunoaştere oficială.

Vreţi să ne vorbiţi un pic despre relaţia voastră cu sfântul Siluan ? Când şi cum aţi început?

Gheronda Sofronie: Am avut întrevederi regulate vreme de opt ani, până la moartea lui în 1938. Înainte aveam evlavie la el, dar nu m-am apropiat de el; prima întâlnire reală a avut loc de Paşti, în 1931. A doua zi de Paşti l-am primit în mica mea chilie pe monahul Vladimir, un om educat, inginer, care trăia în pustie. Discuţia noastră era cu totul comică, uite ce-mi zicea: „Páter Sofronie, cum poate cineva să se mântuiască?”. În vremea asta, eu am adus apă caldă în chilie şi i-am oferit ceai precum unui preot, şi i-am zis: „Menţineţi-vă la limita deznădejdii, iar când vă situaţia vă depăşeşte, când nu mai există resurse, retrageţi-vă şi beţi o ceaşcă de ceai”. I-am spus asta fără să o înţeleg în profunzime. Acela, însă, plecând de la mine, s-a dus la Gheronda Siluan. Nu ştiu ce-au vorbit. A treia zi de Paşti, s-a petrecut un eveniment care a marcat începutul relaţiei mele cu Gheronda. Coboram din clădirea mare în curte, iar Gheronda intra pe poartă. Totdeauna avusesem un sentiment de evlavie faţă de el, şi, tocmai din acest motiv, i-am făcut loc să treacă, dar el a venit direct spre mine să mă întâlnească, şi mi-a zis:

–    A trecut ieri pe la dumneavoastră Părintele Vladimir ?
–    Cumva, am greşit cu ceva ?
–    Nu, dar nu acesta este nivelul lui. Haideţi să vorbim despre asta.

De ce-i spusesem acelea Părintelui Vladimir? Trăiam în Mănăstire, cufundat în deznădejde pentru lume, după război… Plecasem din Franţa (în 1925) cu sentimentul că Franţa era cufundată într-o adâncă deznădejde. Ce era acea deznădejde? Oamenii nu mai pot crede în Înviere. Prin urmare, se pun pe ei înşişi la îndoială, supravieţuirea lor, toată lupta asta inutilă. Şi pe mine mă chinuia asta. Abandonasem cursurile de artă pentru ca să devin monah în Sfântul Munte, dar trăiam această formă de disperare. Îi spusesem părintelui Vladimir acel cuvânt pentru că doar acea deznădejde subzista înăuntrul meu, iar rugăciunea îi reducea din intensitate. Dacă mă calmam, nu trăiam liniştirea ca pe o fericire, ci ca pe o moarte. Imediat ce deznădejdea îşi pierdea din intensitate, îmi pierdeam sentimentul existenţei Fiinţei veşnice. Nu puteam ieşi din acest paradox. Din acest motiv îi spusesem părintelui Vladimir să rămână la limita disperării. Era felul meu de a mă exprima, dar fără să înţeleg sensul deplin. Iar Gheronda mi l-a explicat, cu speranţa că voi înţelege. A găsit o analogie – nu similaritate, ci analogie –, prin „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. După această întâmplare l-am vizitat destul de des şi, în funcţie de cât ne permiteau slujirile, discuţiile noastre erau prelungi. Pentru că nu sunt scriitor şi ca să nu scriu poveşti, am relatat doar ceea ce mi-am amintit cu exactitate.

Este cu putinţă ca acest cuvânt „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” să fie pus în faptă de toată lumea?

Gheronda Sofronie: Cei care nu au o experienţă îndelungată, foarte îndelungată a vieţii ascetice, şi nu au trăit iadul adesea şi în profunzime, nu pot pune în practică această formulă, „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, pentru că nu au experimentat acest lucru! Iadul lui Siluan era infinit mai adânc decât acela pe care ni-l putem noi imagina în epoca noastră! Atunci când a scris „pierzarea mea veşnică era o realitate”, el trăise o oră din viaţă în măruntaiele iadului. Iar apoi s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos. Atunci a început să se roage pentru întreaga lume ca pentru sine însuşi… Dar nu-i putem urma astfel exemplul, nu-l putem imita decât prin asceză… Lumea ascetică nu are alt principiu mai înalt decât acela dat lui Siluan de către Hristos. Ajungând în acest punct, atingem ambele extreme: Împărăţia şi Iadul. Dar Iadul încetează să aibă autoritate asupra omului, să aibă putere asupra lui. Dumnezeu este pretutindeni prezent, fără să se împartă. Totuşi, aceasta nu este posibil oamenilor care nu au experienţa chinurilor iadului. Pot ajunge într-o situaţie analogă, dar nu cu totul similară.

Ce înseamnă acest lucru: “Să te rogi pentru lumea întreagă înseamnă să-ţi verşi sângele”?

Gheronda Sofronie: Este inima care suferă, nu sunt cuvinte goale. Secretul este aici: unde este inima, acolo este şi bucuria şi lumina; apoi, mintea se uneşte cu inima, dar inima este plină de durere, ca şi cum ar curge sânge din ea. Iată ce am înţeles eu: când ne rugăm în acest mod pentru întreaga umanitate, este semnul că unei persoane umane, unui ipostas i s-a dat darul de a trăi următorul fapt: el poate cuprinde în interiorul său şi pe Dumnezeu, şi întreaga umanitate. Dumnezeu şi întreaga umanitate sunt conţinutul vieţii acestei persoane. Pentru că a trăi creştineşte înseamnă a-ţi extinde conţinutul vieţii tale într-un mod nemaiîntâlnit!

Relaţia îndelungată cu un om precum Sfântul Siluan, care purta înăuntrul lui, după cum spuneţi, „şi pe Dumnezeu, şi umanitatea”, trebuie să deschidă anumite perspective unice. Anumite întâlniri trebuie să fi fost foarte clarificatoare.

Gheronda Sofronie: Existau anumite întrebări care mă afundau în impas, i le-am expus şi m-a ajutat mai mult decât oricine altcineva să le dau un răspuns. De trei ori pe zi cerem în rugăciunea Bisericii să învrednicească Dumnezeu „în ziua aceasta – sau în noaptea aceasta –, fără de păcat să ne păzim noi”. Aşadar, l-am întrebat: „Cum, trăind în lumea aceasta, exagerat de dinamică şi cufundată în disperare, am putea să o facem fără de păcat ? Cum putem să ne ferim de păcat ?” Dar aveam şi alte întrebări, precum „Cum putem fi siguri că duhul care lucrează înăuntrul nostru este Duhul Sfânt, Care din Tatăl purcede ?”, sau „Dacă omul tot este chemat să creeze, care este cea mai înaltă formă de act de creaţie ?”, sau „Care stare a duhului ne arată faptul că suntem cu adevărat icoana lui Dumnezeu celui Viu ?”

Şi cum a răspuns la aceste întrebări ?

Gheronda Sofronie: Nu am reţinut tot, nici nu am pus în practică tot ce am învăţat de la Gheronda, de aceea nici nu am dreptul de a trata aceste subiecte; dar, cu ajutorul rugăciunii lui, vă voi spune câte ceva din ceea ce m-a învăţat.

În privinţa feririi de păcat, Hristos i-a făcut cunoscută vieţii sfinte a lui Gheronda Siluan această taină: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Imediat ce am auzit din gura lui Gheronda faptul că Însuşi Hristos i-a arătat cum să biruiască păcatul, consideraţia mea pentru el şi întreaga mea încredere în sfinţenia lui m-au convins că această expresie provine cu adevărat de la Însuşi Hristos. Şi am încercat să pun în practică acest principiu, în viaţa mea.

Duhul este cuprins de frică atunci când cercetează sfinţenia lui Dumnezeu şi conştientizează, în acelaşi timp, propria nevrednicie de a se uni vreodată cu un astfel de Dumnezeu. Cunoaşterea faptului că suntem în robia păcatelor noastre ne duce la disperare. Atunci rugăciunea noastră se umple de lacrimi. Când ne condamnăm pe noi înşine la iad, ne golim de tot ce este pământesc şi efemer, din moment ce doar veşnicia se întinde înaintea noastră. Păcatul a fost zăvorât, a fost reţinut. Nu mai există mândrie, nici ură, nici frică; nici căutarea slavei, a bogăţiei ori puterii. Doar pericolul căderii în pierzarea cea veşnică. Dar, ajungând în acest punct, ne oprim: „şi nu deznădăjdui”. Atunci, de continuăm, simţindu-ne propria nevrednicie, fiind într-o stare duhovnicească corespunzătoare realităţii, îngăduim Duhului Adevărului Care purcede din Tatăl să înfiripeze o relaţie cu inima noastră.

În continuare, citind Evanghelia cu multă atenţie, am sesizat o asemănare între porunca Domnului dată lui Siluan şi comportamentul pe care l-a avut El Însuşi în vremea cât a fost pe pământ. Hristos nu a păcătuit niciodată: „stăpânitorul acestei lumi […] nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Chiar dacă nu există o suprapunere de identitate între Acela şi mine, fără îndoială există o analogie. Întreaga viaţă a lui Hristos, ca Fiu adevărat al Omului, întru care este cu totul asemenea nouă, până şi în faptul că a putut fi ispitit de satana, ne arată că este cu putinţă să biruim orice păcat „căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute” (Εvrei 2:18). Urmând învăţătura lui şi exemplul lui, intuim faptul că nu suntem eliberaţi de energia patimilor păcătoase dinăuntrul nostru – mândria şi disperarea părăsesc inimile noastre. Ştim, conform scrierilor lui Gheronda, că atunci când făcea ceea ce-l sfătuise Hristos, duhul lui intra în sfera rugăciunii curate, iar Duhul lui Dumnezeu îi mărturisea în inimă mântuirea şi îi dăruia trăirea unei forme a învierii.

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Aceasta este calea principală care duce la lumea sfinţeniei dumnezeieşti.

Ajungem acum la a doua mea întrebare: „Cum putem fi siguri că duhul care lucrează înăuntrul nostru este cu adevărat a Treia Persoană a Sfintei Treimi, şi nu altceva ?” Sfântul Ioan Teologul ne sfătuieşte să luăm aminte: „nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ιoan 4:1). Acest lucru are o importanţă vitală pentru fiecare dintre noi. Conform învăţăturii Sfântului Siluan, i s-a dat de către Duhul Sfânt să cunoască dumnezeirea lui Hristos; L-a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt. Cel de-o fiinţă cu Fiul şi cu Duhul Sfânt se face mai perceptibil prin faptul că, atunci când Duhul, Care purcede din Tatăl, se întâlneşte cu sufletul întru adevăr, sufletul trăieşte întregul conţinut al poruncilor lui Hristos. Din acest motiv, dacă duhul care există înăuntrul nostru este în deplin acord cu poruncile Evangheliei, atunci este cu adevărat Duhul Sfânt. Astfel, Fiul şi Duhul Sfânt neîndoielnic mărturisesc Unul despre Celălalt. Sfântul Duh este Lumina vieţii veşnice; suflarea Duhului Sfânt înăuntrul nostru este puterea dragostei dumnezeieşti care induce sufletului o compătimire adâncă pentru toţi, inclusiv pentru duşmani. Iar sufletul simte această dragoste faţă de vrăjmaşi prin intermediul lucrării Duhului Sfânt, ca pe o stare pe deplin firească, în care se stinge orice conflict interior şi în care domneşte armonia dumnezeiască.

Bogat este chipul lui Dumnezeu în om. Capacitatea creativă a omului este o dimensiune care se exprimă în diferite locuri şi ramuri ale culturii, civilizaţiei, artei, ştiinţei etc. Această capacitate creativă nu se limitează, însă, aici, ci continuă să depăşească văzutul şi efemerul în tentativele ei de a ajunge la principiul suprem – Dumnezeu Creatorul.

Dumnezeu, Care a creat omul la începuturi, fără colaborarea acestuia, mai apoi nu a făcut nimic altceva decât să îi ceară colaborarea. Lumea fizică este astfel făcută încât omul să întâmpine mereu probleme cărora trebuie să le găsească rezolvare. Dar omul, în viziunea lui de a conlucra în mod real cu Dumnezeu pentru crearea lumii, trebuie întotdeauna să năzuiască în mod suprem la cunoaşterea lui Dumnezeu. Progresul continuu spre o tot mai înaltă cunoaştere a lui Dumnezeu este o practică fermecătoare, dar şi cu totul specială. Discuţiile mele cu Gheronda Siluan au fost concentrate îndeosebi asupra rugăciunii şi vieţuirii conforme cu voia lui Dumnezeu; dar profesiunea mea din trecut m-a predispus firesc să cuget, în general, şi asupra actului creator şi semnificaţiei lui. În tinereţile mele, prin intermediul unui pictor rus care ulterior a devenit faimos, mă tenta ideea creativităţii autentice, începând cu arta abstractă. Acest lucru m-a captivat vreme de doi sau trei ani şi m-a condus la primul gând teologic care s-a născut în mintea mea. Aşa precum fiecare artist abordează realitatea obiectivă prin intermediul formelor şi mijloacelor artei lui, la fel şi ideile mele asupra artei abstracte proveneau din viaţa înconjurătoare. Priveam un om, o casă, o plantă, un mecanism complicat, umbre diforme, trecătoare, pe care flăcările tremurătoare ale unui foc le proiectau pe pereţi sau pe tavan, şi le transformam în imagini abstracte, creând în imaginaţie forme optice diferite de realitatea cotidiană. În acest fel am interpretat învăţătura profesorului meu – nu copiind fenomene fizice, ci creând de la zero reprezentări iconografice. Din fericire, am conştientizat repede că nu-mi este dat mie, un om, să creez „din nimic”, aşa precum numai Dumnezeu creează. Am înţeles că orice lucru pe care l-am creat era condiţionat de un altul care deja exista. Nu puteam să descopăr o culoare nouă sau o linie care să nu fi existat deja undeva în trecut. O imagine abstractă este precum o înşiruire de cuvinte frumoase şi armonice în ele însele, dar care nu puteau exprima o cugetare completă. Pe scurt, o imagine abstractă reprezintă o dezintegrare a fiinţei, o cădere în vid, o întoarcere la starea nefiinţei din care ne-a chemat Dumnezeu prin actul creaţiei Lui. De aceea, am abandonat tentativele mele sterile de a inventa ceva cu totul nou, iar problema actului creator, din acel moment, s-a legat strâns în mintea mea de aceea a cunoaşterii Fiinţei. Întreaga lume, aproape fiecare reprezentare vizuală, devenea o taină de o adâncă frumuseţe ce depăşea măsurile comune. Lumina se schimba, pentru a mângâia şi a îmbrăţişa toate obiectele cu o cunună de lumină, cum zicem, a slavei, dându-le pulsaţii vitale pe care îi era cu neputinţă vreunui artist să le redea prin mijloacele pe care le avea la dispoziţie. Atunci m-am umplut de o veneraţie plină de respect pentru Cel Dintâi Artist, Creatorul a toate, şi de o dorinţă de a-L întâlni, de a-I fi ucenic, de a învăţa să creez.

Întâlnirile mele cu Gheronda mi-au atras atenţia asupra persoanei lui Hristos: cum lucra El, Fiul ? „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai. Că Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată toate câte face El” (Ιoan 5:19-20). Dar Fiul Cel Unul Născut S-a făcut Fiu al Omului, S-a făcut întru toate asemenea nouă. De aceea, orice face referire la Fiul Omului, la El Însuşi, se poate fiecăruia dintre noi. Astfel, dacă Tatăl ne iubeşte, consecinţa este faptul că ne va arăta toate lucrurile pe care le face, şi modul în care le face. Aceasta înseamnă, în final, că suntem cu toţii chemaţi să colaborăm la opera veşnică a creaţiei Tatălui. Este elementul distinctiv al omului să năzuiască după perfecţiune, să voiască să intre în şuvoiul veşniciei dumnezeieşti, acolo unde S-a dus, cel dintâi, Hristos-Omul.

Prin urmare, în ceea ce priveşte actul creator, omul, în căutarea lui ultimă, abandonează treptat ceea ce este efemer şi relativ, pentru a putea ajunge la perfecţiunea nepieritoare. Pe acest pământ, cu siguranţă că perfecţiunea nu este niciodată absolută. Cu toate acestea, putem să-i numim desăvârşiţi pe aceia care spun doar ce le este dat de către Duhul, imitându-L pe Hristos, Care zice: „de la Mine Însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 8:28).

Actul creator este mai presus de orice poate omul împlini. Omul tinde spre acest ideal, nu în mod pasiv, ci cu duh creator, amintindu-şi totdeauna să evite orice tendinţă de a-L crea pe Dumnezeu după chipul său.

Am fost, de asemenea, preocupat şi de această problemă: „Cum noi, atât de înguşti şi limitaţi, putem pricepe corect faptul că suntem chipul lui Dumnezeu Cel Atotputernic, al lui Dumnezeu Care le conţine pe toate şi Care le depăşeşte pe toate ?” Aici, Gheronda Siluan a fost salvarea mea. Mi-a spus că, dacă încercăm sincer să păzim poruncile lui Hristos, sufletul se va umple de harul Duhului Sfânt; atunci, printr-o dragoste adâncă, plină de compătimire, ne rugăm pentru întreaga lume la fel ca pentru noi înşine, şi dorim cu putere propăşirea fiecărui om mai mult decât însăşi a noastră. Ne-a dovedit că rugăciunea lui Hristos din grădina Ghetsimaní conţinea întreg neamul omenesc, de la Adam până la ultimul copil care va fi născut din femeie. Rugăciunea pe care o propunea Gheronda Siluan poate fi, fără îndoială, comparată cu rugăciunea mântuitoare a Domnului şi, în consecinţă, poate depăşi limitele individuale. Această rugăciune constituie o trecere într-o altă dimensiune – dimensiunea persoanei-ipostas, după asemănare cu Ipostasul Cuvântului întrupat. Ştim că la măsurile la care omul se face asemenea lui Hristos în viaţa Lui pământească, el s-a îndumnezeit deja şi s-a făcut părtaş vieţii dumnezeieşti.

Conştientizarea, din propria mea experienţă, a faptului că orice schimbare de înţelegere a Fiinţei dumnezeieşti îmi influenţează inevitabil întreaga viaţă, mi-a indicat că orice confesiune sau formă de misticism îşi are propria spiritualitate concretă. De aceea sunt convins pe deplin: caracterul vieţii ascetice a Sfântului Siluan aparţine în întregime Bisericii Ortodoxe. El însuşi scria, atunci când unul dintre părinţi a tras concluzia că toţi ereticii vor dispărea: „Despre acest subiect eu nu ştiu. Dar cred doar în Biserica Ortodoxă. În ea există bucuria mântuirii întru smerenia lui Hristos”. Viaţa oricărei confesiuni creştine, la toate nivelurile, este determinată de modul de înţelegere al Sfintei Treimi. Diferenţele de interpretare teologică a Principiului Ipostatic al Fiinţei dumnezeieşti constituie o linie de separaţie, o linie de demarcaţie, nu doar între diferite religii, dar şi între diferitele confesiuni creştine. Din nefericire, cei mai mulţi teologi contemporani nu au înţeles încă acest lucru, chiar dacă el constituie elementul primar prin excelenţă care trebuie soluţionat.

Ne-a impresionat bogăţia şi simplitatea extremă a învăţăturii Sfântului Siluan. Încă avem multe de învăţat şi de luat de la el…

Sfântul Siluan a fost un om care a avut o singură viziune, inspirată de arătarea lui Dumnezeu care i-a luminat întreaga fiinţă, fără ca el să o ceară. Atunci când Domnul i s-a arătat, el simţise deja că Dumnezeu era dragoste nemărginită, dragoste ecumenică. Duhul Sfânt i-a descoperit Dumnezeirea lui Hristos. Duhul Sfânt l-a învăţat smerenia şi o dragoste atât de cuprinzătoare, încât îmbrăţişa orice făptură. Zi şi noapte căuta să trăiască din nou experienţa veşniciei dumnezeieşti.

Mărturia unui om precum Sfântul Siluan, complet goală de invenţiuni intelectuale, mărturia unui om care întreaga lui viaţă şi-a vărsat sângele inimii în rugăciune pentru întreaga lume, nu poate decât să aibă o putere deosebită şi o însemnătate specială.

Îmi pare că Gheronda era atât de receptiv şi de spontan precum primii apostoli. Faptul că a putut să rămână neatins de falsităţile civilizaţiei contemporane îl face să fie convingător la modul absolut. Atât cei care nu l-au cunoscut personal, dar şi cei care pot să-l judece după scrierile lui, precum şi cei care l-au cunoscut şi au văzut autentica lui simplitate şi smerenie sunt încredinţaţi că a fost un om al lui Dumnezeu.

Iar astăzi, Biserica a consfinţit această certitudine…

Gheronda Sofronie: Gheronda Siluan „şi-a ţinut mintea în iad şi nu a deznădăjduit”. A luptat împotriva „vijeliei celei mari, cutremurului şi focului”(vezi 3 Regi 19:11-12) ispitelor. Iar acum ne vorbeşte din „adierea de vânt lin” a Domnului.

Sursa: Interviu cu Gheronda Sofronie despre Sfântul Siluan Athonitul | PEMPTOUSIA.