„Câți sântem credincioși …”

(Paști, 1966)

„(…) Noi toți, nu fără uimire, ne uităm cât de repede s’a îndepărtat omenirea de Biserică, de Hristos. Pentru mine acest fenomen se explică prin faptul că iată, de mai bine de o jumătate de veac (din 1914) întreg pământul trăiește în atmosfera necontenitului fratricid, și nimenea nu se pocăiește de un asemenea păcat. Este firesc ca, într’o astfel de stare oamenii să nu îndrăznească a căuta către marea Lumină a lui Hristos, că noi toți sântem copii ai Făcătorului Celui Viu – a devenit ceva peste măsura puterilor lor, și de aceea se desfășoară atât de intens obșteasca apostazie.

Când eram în Grecia, în timpul războiului, ascultând spovedania oamenilor, le spuneam:

– «Ați uitat să-mi spuneți de un mare păcat al vostru …»

– «Care?»

– «Că sânteți ucigaș…»

– «Nu, nu sânt ucigaș, și de aceea nu aș putea spune acest păcat …»

– «Dar, ia spuneți-mi, în vremea războiului, când primeați vești că printr’o oarecare operațiune așa-zisul vrăjmaș a suferit mari pierderi, nu v’ați bucurat?»

– «Firește, căci ei au început războiul, ei sânt vinovați, și bine că i-au bătut.»

– «Deci vezi, dragul meu, oricum ai privi-o, din punct de vedere omenesc obișnuit, în duhul Evangheliei, aceasta înseamnă părtășie morală la ucidere, și deci păcatul cere căință.»

Nu văd ca oamenii să fi înțeles cum trebuie cele spuse mai sus, și de aceea nu le mai rămâne altceva decât să se lepede de viața după Evanghelie, să se îndepărteze de Hristos, să-și uite adevărata obârșie în planul duhului, și să se preschimbe în unii osândiți la moarte animalică. Și deci, a zidi o biserică lui Hristos în astfel de vremuri este o sarcină deloc ușoară.”

Sursa: ARHIMANDRITUL SOFRONIE: „Scrisori către Familia Protoiereului Boris Stark”

Anunțuri

23 August

TOVĂRĂȘIILE RELE

Nu vă lăsați înșelați: tovărășiile rele strică obiceiurile bune.

(I Corinteni XV: 33)

 Această spusă a Apostolului Pavel a fost repetată de atâtea ori, încât aproape că a devenit proverb și cei mai mulți i-au uitat obârșia. Această idee poate fi găsită și în Vechiul Testament, în pildele lui Solomon: Cel ce se însoțește cu înțelepții va ajunge înțelept, iar cel ce se întovărășește cu cei nebuni se va face rău. (Proverbe XIII: 20)

Nu putem alege întotdeauna societatea în care trăim. Uneori, viața ne leagă de anumiți oameni împotriva voinței noastre și, asemenea lui Lot, ne chinuim asistând la fapte nevrednice. Ce-i de făcut atunci când împrejurările îi fac pe tineri să ajungă într-o tovărășie nefastă? Ei trebuie să se ferească nu numai de desfrânare, ci și de superficialitate. Concepțiile și vederile societății sânt adeseori atât de false, încât tinerii, supunându-li-se fără să vrea și chiar fără să bage de seamă, își trădează treptat idealurile înalte, năzuințele nobile.

Răul încetează să-i mai revolte și nu mai prețuiesc atât de fierbinte Binele, ca înainte.

blog_3

Și cărțile proaste, atât de multe astăzi, pot fi considerate tovărășii rele. Ele nu fac decât să zugrăvească răul în cele mai atrăgătoare culori și deprinzând imaginația cu tot ce este urât, întinează prospețimea minții tinere.

Există încă o tovărășie rea care ne urmărește până și în singurătate: tovărășia gândurilor rele, prin care ne ispitește duhul răului așa cum l-a ispitit pe Hristos în pustie. Urăsc această voce lăuntrică, mă tem de ea şi nu pot să scap de ea, o alung de la mine din răsputeri însă ea revine mereu.

Dumnezeule! Tu, cel ce ai biruit pe satana, izbăvește-mă și pe mine de rău! Apără-mă cu Dragostea ta, întărește-mă cu Puterea ta, înfrânge și nimicește toată întinăciunea sufletului meu cu Biruința ta!

Creştinismul orb şi mut

Fiindcă toţi caută ale lor, nu ale lui Hristos. (Filipeni 2, 21)

„Doi orbi au fost vindecaţi de Iisus. S-au ţinut după El pe drum rugându-se neîncetat până au ajuns în casa Lui; acolo au făcut o mărturisire de credinţă şi, atinşi de Domnul, ochii li s-au deschis.

După ce s-au vindecat au plecat uitând cu totul ce le-a poruncit Iisus: nu mare lucru, doar să păstreze tăcerea. Nu ştiu dacă a fost neatenţie, uitare sau doar entuziasm. Însă cum au ieşit din casa Domnului au făcut exact pe dos. Şi nu doar ca o pornire repede reprimată, un accident; ci, deşi Hristos le-a poruncit cu asprime, nu s-au lăsat până nu au informat tot ţinutul.

Se ascunde în acest incident o boală duhovnicească ce are mare popularitate la noi, la dreptmăritori. E, cred, adevăratul motiv pentru care mulţi dintre ortodocşi nu citesc Scriptura: lipsa totală de interes pentru ce vrea Hristos! Venim la El doar pentru problemele şi poftele noastre. Ca şi orbii din Evanghelie credem şi noi că Hristos ne poate vindeca sau scoate din încurcăturile vieţii. Dar nu ne interesează ce vrea El. În caz că o facem totuşi, poruncile Lui le înghiţim greu, cu sila, doar ca pe nişte clauze obligatorii la „contractul” prin care Dumnezeu S-a obligat să ne rezolve neputinţele. Dormim în picioare şi cu ochii deschişi când se citeşte Pericopa şi când se predică. Pentru că, repet, Scripturile fiind pline de gândurile şi dorinţele lui Dumnezeu, nu ale noastre, nu prezintă interes! De aici marea, predominanta importanţă a rugăciunii: nu din evlavie, ci pentru că altminteri nu se pot face „afaceri” cu Dumnezeu. Şi azi, ca şi pe vremea lui Iisus, Templul lui Dumnezeu e plin de negustori şi de tarabe sufleteşti.

Pocăinţa înseamnă să începi să cauţi Împărăţia lui Dumnezeu. Înseamnă să ai deodată alt scop în viaţă. Unul radical diferit de toate idealurile lumii.E ca şi cum orbii care au venit la Iisus, în loc să ceară vindecare, ar fi întrebat despre Împărăţia Cerurilor pe care Domnul o binevestea pretutindeni şi pentru care făcea toate minunile. Căci minunile nu erau de fapt decât o încurajare spre a crede cele propovăduite de Mântuitorul despre Împărăţia Cerurilor. Faptul nu e cu neputinţă. Căci am văzut feţe luminoase de orbi şi schilozi şi muribunzi. Nu pentru că li se făgăduise o tămăduire urgentă, minunată. Ci pentru că aflând Împărăţia, nu mai doreau nimic altceva. Nici măcar vindecarea…

Sunt de acum ani buni de când vorbesc cu tinerii despre Domnul Hristos şi nimeni nu m-a întrebat vreodată ceva despre Împărăţia Cerurilor. În schimb e viu interesul pentru pelerinaje, praznice, posturi şi amănunte tipiconale. Ca să nu mai spunem de CIP-uri şi lupta AntiSistem. În topul preferinţelor ortodoxe Împărăţia lui Dumnezeu e pe ultimul loc.

De această orbire e absolut necesar să ne vindece Dumnezeu, de orbirea noastră faţă de cuvântul lui Dumnezeu, de gândurile şi făgăduinţele Sale. Şi mai ales faţă de Împărăţia Sa.

Mulţi tineri au primit ascultare de la duhovnic să citească un capitol din Evanghelie pe zi. Nu e atât un „canon”, cât un îndemn spre Hristos şi un ajutor sfânt, esenţial, vital. Şi, când îi întrebam despre cele citite, amuţeau. Ca mutul îndrăcit din Evanghelia de azi. Căci e un demon foarte ataşat de ortodocşi, acesta al împietririi faţă de cuvântul lui Dumnezeu. E un demon bine hrănit cu temeri „sfinte” care le încătuşează mintea şi inima în faţa Evangheliei: nu cumva să cadă în erezie, în protestantism. Dar nu ne cere nimeni exegeză, hermeneutică biblică sau cine ştie ce lucru înalt şi pretenţios; ci doar o mărturie, oricât de mică, dar vie despre cum ne-a atins sau a intrat cuvântul lui Hristos în noi, cum l-am simţit cu mintea şi cu inima, ce impresie, efect, ce înţelesuri şi perspective a produs în sufletul nostru acestă întâlnire. Nici unul din cei interpelaţi pe acestă temă nu a dat vreun semn că lectura Evangheliei a fost, cât de cât, un „eveniment”, un început de dialog, spontan şi sincer, al sufletului cu Dumnezeu, că a trezit vreo uimire sau vreo impresie. Poate de aceea nimic nu e mai urgent în bisericile noastre ca a cere Domnului să ne vindece de orbirea, surzenia şi muţenia pe care le avem faţă de cuvântul Lui. Poate e singura şansă pentru mulţi dintre noi de a învia din creştinismul nostru şi de a fi înălţaţi, prin puterea cuvântului Scripturii, la al Lui. Dar credem noi că poate face El aceasta? (Matei 9, 28) Răspunsul a fost dat de două milenii: Evanghelia lui Hristos este putere a lui Dumnezeu spre mântuire a tot celui care crede (Romani 1, 16)

Nu-L auzim şi nu-L înţelegem pe Hristos. Sămânţa cuvântului divin cade lângă drumul vieţii noastre lumeşti şi ne este grabnic furată de cel cu care călătorim, adică de diavol. De aceea, cuvântul Evangheliei nu lasă nici o impresie în noi, nici o urmă în afectul şi gândirea noastră. Vreţi o dovadă? Iat-o. Sf. Ap Pavel spune despre cuvântul lui Hristos că e viu şi lucrător şi o sabie mai ascuţită decât orice sabie, destoinic să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12). Citindu-l, l-aţi resimţit vreodată ca atare? V-aţi simţit junghiaţi la inimă, cu sufletul descoperit şi cu păcatele cele mai adânci şi mai ascunse scoase deodată la lumină? Sabia cuvântului junghie adâncul inimii cu durerile căinţei; dar le resimţim dulci din pricina izvoarelor de apă vie ale harului pe care le-a deschis această străpungere, căci ea deschide Împărăţia lăuntrică! Aţi trăit vreodată această experienţă? Dumnezeu a dăruit-o tuturor credincioşilor. Dar de ea se bucură doar cei care deschid Sfânta Evanghelia ca să aibă o întâlnire vie, personală, cu Domnul şi Dumnezeul lor….

Credinţa vine din auzirea cuvântului lui Hristos. Iar noi, credincioşii de azi, deşi nu-l auzim spunem că avem credinţă. Dar ce fel de credinţă e aceasta? Ştiu doar atât: că e una căreia nu-i este foame şi sete. Nici de Spovedanie, nici de Împărtăşanie, nici de Împărăţia lui Dumnezeu. E o credinţă bolnavă: lipsită de bucurie, fără sentimente şi gânduri sfinte şi fără fapte. Adică fără gândul şi fapta lui Hristos. E o credinţă făcută, nu născută. O păpuşă, un idol, nu o fiinţă vie.

vindecarea-celor-doi-orbi

Duminica a șaptea după Pogorârea Sfântului Duh

E credinţa unui mort care se simte bine în mormântul lui şi nu vrea să învieze…”

Marius IORDĂCHIOAIA

Sursa: DOXOLOGIA

„Tinerii sânt luptați astăzi într-un război fără precedent!”

Părintele Cezar Axinte din Constanța

Cunoscut avocat al vechii cetăți a Tomisului, Părintele Cezar Axinte a renunțat la avocatura cea lumească pentru a-l apăra pe om în fața ofensivei celui rău – sau, mai curând, pentru a se transforma într-un avocat al lui Hristos în fața conștiinței oamenilor, chiar și a celor care, din înșelare, se luptă cu El. Implicat în special în lucrul cu tinerii și familiile tinere, Părintele Cezar ne-a spus câteva cuvinte despre ce putem face în zilele noastre ca să nu ne pierdem copiii…

 (…)

„Am văzut tineri demonizați de jocurile video…”

 – De multe ori primim sfaturi fie de la duhovnic, fie de la prieteni, fie din cărți despre creșterea copilului. Știm, pe de o parte, destul de bine ce avem de făcut, dar foarte greu reușim să ajungem la niște rezultate… Cine este de vină?

– În primul rând, nerăbdarea noastră. Datorită faptului că nu-L cunoaștem pe Hristos, nu căutăm să aflăm Cine este Hristos, să ni-L împropriem, în sensul cel mai intim, adică să-L cunoaștem pe Hristos din interior, nu din exterior, avem o nerăbdare, și anume aceea în care Îi cerem lui Dumnezeu acum să ridice de la noi crucea!

Am văzut părinți îndurerați, cărora orice le-ai spune, primesc ca un traumatism; orice cuvânt de mângâiere îl primesc ca și cum le-ai da o lovitură. Când le spui de răbdare, aproape că explodează. Ei doresc – asta în cel mai bun caz, dacă vin la preot! – doresc de la preot să facă un act magic: „Abracadabra”, și în secunda doi să scape de durere, de durerea pentru suferința copilului lor. Cu nici un chip nu primesc aceasta ca pe o cruce și să o ducă cu răbdare, nici nu mai vorbim de faptul că ar putea să fie o consecință a faptelor lor – a faptului că au stat departe de Hristos, a faptului că nu au fost în Biserică – asta foarte greu primesc, mai ales în stare de traumatism.

https://i2.wp.com/www.yatzer.com/assets/Article/2771/images/Seo-Young-Deok-incredible-chain-sculptures-yatzer-10.jpg

Atât de mare este durerea părinților pentru fii, încât aproape că nu poți să ai un dialog cu ei. Nu vor decât atât: să scape de durere! Și atunci, această abordare nu poate să ducă la un rezultat satisfăcător, nici pentru tine ca duhovnic, nici pentru ei ca părinți, nici pentru cel care este bolnav. Închipuiți-vă că sunt copii care stau de la 3 sau 4 ani pe calculator sau la desene de tot felul, se încarcă cu imagini din acestea care îi luptă de la vârstele cele mai mici, și ajung la 10-12-14 ani suferinzi, aproape ireversibil bolnavi – aproape! –, și părinții sunt copleșiți, sunt depășiți, și vin atunci în stare de deznădejde, de disperare, vrând să faci ceva azi.

Să știți că am văzut tineri la 16-17 ani care deja sunt demonizați de jocurile video. Adică, din pricina acestor jocuri, am auzit părinți care au venit îngroziți că-și găsesc copiii dimineața cu hainele rupte. Își rup hainele de pe ei, sunt loviți, au vânătăi pe tot corpul… Aceste lucruri se întâmplă, și atunci părintele copilului vine într-o stare de disperare – trebuie mai întâi să-l stabilizezi pe el, ca el să poată, cu pace, să gestioneze momentul acesta atât de dramatic. Or, dacă părintele însuși este în stare de tulburare, cum ar putea să-și ajute copilul?…

„Bărbații sunt solidari și instigatori în păcatul avortului”

Am fost în case, m-au chemat părinți pentru copiii lor să fac Molitfa Sfântului Vasilie cel Mare, și a fost cât pe-aci să-mi sară la gât tânărul, atât era de tulburat! Și este incredibil ce se întâmplă, este incredibil… De aceea insist aproape obsesiv: Sfânta Împărtășanie, chiar dacă nu înțelegi nimic – că este un dar extraordinar de la Dumnezeu să ajungi să înțelegi ce este acolo cu adevărat! – dar Sfânta Împărtășanie, duhovnic, spovedanie și, cel mai important lucru, să vină părinții la biserică. Vin părinții, vor să-i ajuți, dar ei nu s-au spovedit niciodată în viața lor. Sfânta Taină a  Mărturisirii a ajuns „piatră de poticnire” Să știți că a se spovedi un tânăr la 15-16 ani este un act de mare eroism. Eu cred că ar accepta mult mai ușor să urce la 3.000 de metri un munte decât să vină să se spovedească, iar tânărul care se spovedește este cu adevărat un erou. Mai cu seamă cel care nu a fost în Biserică, cel care nu a fost obișnuit cu Sfânta Împărtășanie, Sfânta Spovedanie de mic. Nu mai spun de faptul că părinții lor nu se spovedesc, nu se împărtășesc! Au fost în biserică doar la Botezul lor și al copilului lor, în cel mai bun caz.

Una din marile probleme despre care nu vorbim noi, preoții, nu vorbește Biserica, este că pruncul acela care este atât de războit, dacă s-a născut, s-a născut după ce părinții au avortat unul, doi, trei și mai mulți, și după el, la fel, unul, doi, trei și mai mulți. Or, știm cu toții că există o legătură nevăzută între toate persoanele umane, cele care formează natura aceasta, suntem legați ca într-un lanț… Lucrurile acestea oamenii nu le cunosc, noi nu vorbim despre ele. Vin părinții și spun că copiii nu dorm noaptea, sar din pat, sunt înfricoșați, sunt îngroziți – dar nu se mărturisesc, nu vorbesc despre avort. Și, cel mai important lucru, acești părinți au inima împietrită, în special bărbații, 99 din 100 de bărbați nu conștientizează că sunt solidari și instigatori – solidari în păcatul avortului și instigatori pentru acest păcat – și nu fac pocăință! Femeile, sigur, sunt mai sensibile, au o altă alcătuire, dar nici ele nu conștientizează legătura aceasta între avort, între uciderea de prunci și starea actuală a fiului sau a fiicei lor, conjugată cu toate celelalte – cu jocuri, cu pornografie, cu Internet și toate celelalte.

Tot mediul acesta în care trăim este îmbibat de lucrare demonică. Toată atmosfera este îmbibată de lucrare demonică și de desfrânare, mai cu seamă. Or, în mediul acesta, combinat cu starea noastră, a părinților, cu avorturi, cu păcatele acestea – dacă vorbim numai despre ignoranță sau despre nepăsare – sigur că dă o stare de tulburare în familie. Și atunci oamenii, dacă nu cunosc lucrurile acestea și nu fac o pocăință minimă și sinceră, nu se pot vindeca, nu se pot vindeca… Și vezi oameni care pleacă de la tine și ajung pe la deschizători de cărți, pe la vrăjitoare, și starea lor se agravează, ajung până la demonizare.

(…)

Legătura dintre avort și starea copilului născut

– Cum îi influențează patimile părinților pe copii? Și mă gândesc chiar și la patimile părinților care sunt ascunse copiilor. Ați observat în viața unui copil, în viața lui lăuntrică, ce influență a produs la un moment dat avortul pe care îl face mama? Pentru că eu personal am sesizat mari schimbări în psihologia copilului începând din momentul în care mama face un avort, și am scris în editorialul din numărul acesta al revistei despre asta…

– Îndeosebi, dacă vorbim de patimi sau păcate, îndeosebi acest lucru m-a impresionat cel mai mult: legătura dintre avort și starea copilului născut. Copiii care sunt singuri la părinți, și fie înainte de nașterea lor, fie după nașterea lor, dacă mama a făcut – de fapt, să fiu mai corect, dacă părinții au făcut avort, copilul acela are o stare de neliniște. Am observat la ei această stare de neliniște, de angoasă, de frică. Mulți dintre copiii aceștia vin și spun: „Părinte, să-mi faceți o rugăciune, că nu pot să dorm noaptea. Simt o prezență, simt o umbră, mă trezesc noaptea transpirat… Nu pot să dorm, nu am liniște…”.

Un alt efect imediat este acela că tânărul sau copilul născut din părinți care au făcut avort este foarte egoist, este aproape incapabil să iubească. De câte ori am ocazia să mă întâlnesc cu tineri, le vorbesc despre iubire, pornind de la cea care-i interesează pe ei cel mai mult, aceasta trupească, până la iubirea lui Dumnezeu, și observ că rezonează ca și cum pentru prima dată ar fi auzit acest cuvânt, acest sentiment! Este o mirare pe chipurile lor. Opt din zece copii rămân mirați, ca și cum ar fi auzit prima dată despre iubirea dintre ei și părinți, dintre ei și Dumnezeu. Este aceasta încă o trăsătură a faptului că părinții au făcut avort, o trăsătură nouă a copilului, faptul că este incapabil de a iubi în sens jertfelnic. Deci, dacă s-ar pune problema să se lepede de părinți, să se lepede de prietenul cel mai bun pentru un folos material imediat, ar face-o fără nici un regret, fără nici cea mai mică mustrare de conștiință, pentru că nu exersează iubirea, nu cunoaște ce este iubirea… Aceasta sigur că este și un deziderat al Noii Ordini, pentru că ați văzut, în toate orânduirile acestea „restrictive”, cele care atacă libertățile persoanei, se mizează pe compromis, se mizează pe individualizare, pe atomizarea persoanelor – de fapt a indivizilor, cum spun ei –, pentru că de natura persoanei ține și iubirea. Deci toate orânduirile acestea mizează pe atomizare, pe individualizare, pe segregare, iar aceasta este posibilă atunci când nu iubești – iar avortul cauzează copiilor născuți această deficiență, această táră „genetică”.

Un alt lucru care mi-a atras atenția este că acești copii născuți din părinți care au avortat nu-și doresc copii, nu-și doresc familie, nu vor responsabilități de tipul acesta al angajamentului familial, nu doresc ca ei să primească jugul unei familii și al jertfei pentru familie, pentru nașterea de prunci; nici nu concep așa ceva.

Un alt aspect este acela că nu sunt statornici în iubire, adică sunt dispuși să schimbe oricând partenerul (înțelegând prin aceasta prietenul, iubita) – și există dispoziția aceasta „de azi pe mâine”. Ca să vă închipuiți labilitatea aceasta, o iubire declarată astăzi ca fiind unică și veșnică, pentru care ar fi în stare să se arunce din avion fără parașută, nici până mâine la prânz nu durează – ci, dacă există posibilitatea de a cunoaște o altă persoană, fie că e băiat, fie că e fată, care intră în niște criterii, bineînțeles, superficiale, este dispus să renunțe la acea iubire – care, sigur, nici nu este iubire, tocmai pentru că e atât de superficială și de instabilă, dar chiar și așa… Deci vedem o instabilitate emoțională vizibilă; nici nu trebuie să ai cunoștințe de psihologie ca să-ți dai seama de lucrul acesta. Și încă ceva, o nestatornicie în prietenie.

Toate lucrurile acestea, toate trăsăturile acestea conturează chipul copilului născut din părinți care au făcut unul-două, până la zeci de avorturi. Aceasta, așa, la o privire foarte generală. Sunt foarte multe de spus…

Și totuși, moartea nu are ultimul cuvânt în Creație. Moartea este un accident!

Copiii și tinerii aceștia de care vorbim nu poartă vină de starea lor, de aceea și cea mai plăpândă intenție de a-L căuta pe Hristos li se va socoti ca un act de eroism. Într-un asemenea război aprig, „simpla” dispoziție de a lupta este în sine o mare biruință. Ce vor dărui mai mult de atât va fi Înviere!

Dar nu este cu putință biruința fără luptă, și lupta fără Cruce. Deci, „îndrăzniți…” Ioan 16:33!

SURSA: Familia Orthodoxă

Să postim cu adevărat!

 

  • Atunci când postul este însoţit de rugăciune, citire, priveghere, mers la biserică, spovedanie, Sfânta împărtăşire, de fapte bune şi mai ales de milostenie, atunci se face o foarte bună pregătire pentru Săptămâna Patimilor. Atunci vom simţi Sfintele Patimi. În toată această perioadă inima se va schimba, iar sufletul se va înmuia şi va simţi Patima lui Hristos cu mai multă putere. Va cunoaşte cât de mare este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos Dumnezeu a petrecut o viaţă mucenicească pe pământ, ca să ne ajute pe noi, nepăsătorii, să ne nevoim. Dacă Hristos a suferit, noi, ucenicii Săi, vom alege altă cale?
  • Numai prin smerenie putem spori. Postul, dragostea, milostenia sunt bune. Însă ce este deasupra tuturor? Trebuie să ne smerim. Şi deasupra smereniei ce este? Discernământul Dacă lipseşte discernământul în lucrarea virtuţilor, greşim. Şi virtuţile au nevoie de cârmuire. Binele, dacă nu se face în chip bun, nu este bine. Dacă nu se săvârşeşte cum se cuvine din punct de vedere al modului, al metodei, al timpului şi al cantităţii, nu aduce folos, ci pagubă. Postul este bun, însă este mijloc, nu este scop. Mijloacele au un scop, iar aceasta este smerenia, si apoi discernământul.
  • Dacă îl osândim pe fratele nostru, nu ne este de folos postul. Dacă postim, dar nu luăm aminte la gânduri şi la cuvinte şi nu păzim inima, nu avem folos. Postul adu­ce folos atunci când este însoţit de dragoste către aproapele.
  • Când ne umbreşte puterea lui Hristos, suntem foarte puternici.
  • Postul îi nimiceşte pe demoni. Cu post şi rugăciune, a spus Domnul, iese neamul de­monilor.
  • În pântecele plin Duhul Sfânt nu intră; nu umbreşte Duhul Sfânt.
  • Cel ce vrea să trăiască creştineşte, trebuie să pună ca temelie postul, rugăciunea şi privegherea şi atunci va ajunge la o  mare măsură a virtuţii.
  • Boala este un post fără voie. Cel bolnav, prin răbdare şi mulţumire, înlocuieşte postul pe care nu poate să-l ţină din pricina bolii.
  • Pentru aceasta trebuie să ne rânduim toate  ale  noastre  potrivit  discernământului duhovnicului.  Duhovnicul îţi va spune cât să posteşti, când să te împărtăşeşti, cum să gândeşti, cum să-l loveşti pe vrăjmaş, ce trebuie să faci într-o anumită situaţie şi astfel, prin discernământul duhovnicului, care este luminat de Duhul Sfânt, se pune rânduială în lăuntrul tău. Aşadar postul este sfânt, dar este un mijloc. Îl vom rândui după cum ne învaţă duhovnicul, potrivit puterilor noastre sufleteşti şi trupeşti. Şi nu facem mai mult decât se cuvine, mai mult decât putem, ci să avem măsură în toate, pentru că dacă nu avem măsură, nici folos nu vom avea.

Sursa: Arhimandritul Efrem, Egumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu, Sfaturi duhov­niceşti pentru dobândirea sănătăţii sufleteşti şi a mântuirii, Editura Orthodoxos Kipseli, Tesalonic 2002.

„Vulturul şi tinereţea”

69143

Psalmul 102 face parte din Hexapsalm sau grupul de şase psalmi, care sub influenţă egipteană a fost integrat în tipicul Utreniei. Este un psalm de laudă, deschizând, de altfel, în forma actuală a Psaltirii, un mic şir de imnuri (Psalmii 102-106). Cât priveşte timpul compunerii, prezenţa aramaismelor, precum şi citarea clară din Isaia 40, 6-8 în versetele 15-17 indică în mod concludent o dată postexilică (finalul sec. al VI-lea î.Hr., poate chiar mai târziu).

Dar versetul 5 ne trezeşte întrebări datorită unei remarci foarte ciudate: „Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale“. Psalmul vorbeşte de o seamă de binefaceri divine, printre care s-ar număra şi aceasta. Dar ce înseamnă exact? Şi, mai ales, de ce tinereţile reînnoite se aseamănă cu cele ale vulturului?

Cea mai tentantă apropiere ar fi de mitul unei păsări despre care anticii credeau că îşi reînnoieşte realmente tinereţile: pasărea Phoenix. Mulţi cunoaştem forma rotundă a legendei, dar ar merita puţin să urmărim evoluţia, cu atât mai mult cu cât comentatori de prim rang ai Psalmilor (Hermann Gunkel, Die Psalmen, Vanderhoeck und Ruprecht, Göttingen, 61986, p. 445; Mitchell Dahood, Psalms III. 101-150, Garden City, Doubleday, 1970, AB 17A, p. 27) consideră că în v. 5 s-ar face o referire tocmai la această pasăre.

Ce este pasărea Phoenix?

Originea păsării Phoenix este Egiptul. Încă din Textele piramidelor (nr. 600) în jur de 2500 î.Hr., ea este integrată în mitologia lui Atum-Ra din Heliopolis. Numită „benu“ (bnw) şi identificată probabil cu egreta, ea preînchipuie soarele care răsare pe movila primordială sub formă de piramidă. Fiind un simbol divin solar, ea ajunge să însoţească şi sufletele celor morţi în calea lor de reîntoarcere din lumea umbrelor către soare, rol evocat în Cartea Morţilor.

Din Egipt ea este preluată de către greci, fiind prima dată atestată într-un fragment păstrat din Hesiod. Şi părintele istoriei, Herodot, o menţionează, recunoscând însă (Istorii 2, 73) că el însuşi n-a văzut cu propriii ochi nici una, ci doar imagini. O descrie ca fiind de mărimea unui vultur, cu penajul predominant roşu, dar şi auriu. Se observă aici foarte bine simbolismul solar. Herodot rămâne însă circumspect asupra relatării preoţilor egipteni despre faptul că o dată la cinci sute de ani, când părintele ei a murit, pasărea Phoenix vine din Arabia în templul egiptean din Heliopolis. Conform acestei legende, pasărea îşi construieşte un ou din mir şi alte aromate, căruia apoi îi goleşte conţinutul, înlocuindu-l cu trupul părintelui său mort, pe care îl transportă în zbor spre Egipt.

Mitul păsării Phoenix pătrunde apoi adânc în mentalitatea colectivă greco-romană. În sec. I d.Hr., Pliniu cel Bătrân o descrie în Istoria naturală (10, 2), începutul cărţii a X-a fiind dedicat păsărilor. Gâtul are de jur împrejur culoarea aurie, penajul corpului este purpuriu, iar coada albastră. El adaugă şi faptul că pe cap are o creastă de pene, o adevărată coroană pentru această pasăre minunată. Perioada de renaştere a păsării este de 540 de ani, corespunzând Marelui An, deci însemnând un ciclu cosmic. Pliniu precizează că atunci când pasărea îmbătrâneşte îşi construieşte ea însăşi (deci nu urmaşul, ca la Herodot) un cuib din aromate şi se aşază în el până moare, dar din trupul mort se naşte un vierme, căruia îi cresc apoi pene şi care se dezvoltă într-o nouă pasăre. Noul phoenix îşi va duce rămăşiţele părintelui, cu tot cu cuib, în Egipt.

Preluarea motivului în iudaism şi creştinism

Acest mit devine unul dintre simbolurile păgâne ale reînvierii, iar Biserica primară l-a folosit. Astfel, Sf. Clement Romanul, în Ep. I către Corinteni, 25 spune: „Să vedem semnul minunat care se petrece în ţinuturile din Răsărit, adică în acelea din Arabia. Este acolo o pasăre, care se numeşte fenix; această pasăre este una singură şi trăieşte cam cinci sute de ani; când se apropie de moarte îşi face un cuib din tămâie, smirnă şi din alte aromate; când se împlineşte timpul, intră în cuib şi moare. Din trupul putrezit se naşte un vierme; acesta se hrăneşte din carnea animalului mort şi-i cresc penele şi aripile; apoi când ajunge puternic ia cuibul acela în care sunt oasele premergătorului său şi, purtându-le pe acestea, zboară din Arabia până în Egipt, în oraşul numit Heliopolis. Şi ziua, nămiaza mare, în văzul tuturora, zboară la altarul soarelui şi pune cuibul cu oasele acolo şi apoi se întoarce înapoi. Preoţii cercetează cronicile şi găsesc că pasărea a venit la plinirea a cinci sute de ani“ (Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, PSB 1, p. 60).

În paralel, şi în tradiţia iudaică, pasărea Phoenix a avut un rol deosebit. După Genesis Rabba 19, 5 şi Targumul babilonian, tratatul Sanhedrin 108b, Dumnezeu i-a acordat nemurirea păsării Phoenix pentru că doar ea nu a gustat din pomul oprit.

Imaginea păsării Phoenix pare a fi folosită chiar şi în Vechiul Testament. În Iov 29, 18, Iov îşi exprimă nădejdea în înviere: „Voi adormi în cuibul meu şi ca pasărea Phoenix voi înmulţi zilele mele“ (Biblia sinodală). Referirea rămâne însă controversată, în condiţiile în care textul ebraic pomeneşte de „cuib“ (deşi poate fi înţeles şi în sens mai extins de „cămin“, casă, alături de familie), dar termenul tradus de Sinodală prin „pasărea Phoenix“ este hol, un cuvânt care înseamnă de obicei „nisip“. De asemenea, prezenţa acestui termen cu semnificaţia „phoenix“, deşi a fost susţinută de savantul William F. Albright într-un text canaanit din Ugarit, este improbabilă.

Septuaginta traduce pasajul din Iov diferit: „Vârsta mea se va îmbătrâni ca trunchiul finicului, voi trăi vreme îndelungată“. Se observă într-adevăr folosirea termenului phoinix, dar cu sensul de „palmier“, nu de pasăre, interpretare preluată şi de Vulgata (palma). De altfel, tocmai ambivalenţa cuvântului phoinix, care înseamnă în sens propriu „fenician“, este ceea ce a cauzat confuzie. Am observat că patria păsării Phoenix este situată în Arabia, asimilată la modul general cu răsăritul, deci inclusiv cu Fenicia.

Un alt text, Psalmul 91, 12: „Dreptul ca finicul (phoinix) va înflori“, este de exemplu înţeles, din cauza acestei confuzii, de către Tertulian ca referindu-se la pasărea Phoenix: „Adică va înflori sau va reînvia, din moarte, din mormânt (…) Domnul a spus că suntem mai de preţ decât multe vrăbii. Nu ar însemna prea mult, de nu am fi chiar mai de preţ chiar decât pasărea Phoenix“ (Despre înviere, cap. 13).

Vulturul, pasărea Phoenix a Scripturii

Oricum, interpretarea expresiei „înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale“ referitor la pasărea Phoenix rămâne foarte tentantă. Totuşi, chiar şi vulturul era asociat cu vigoarea şi tinereţea. În Isaia 40, 31, rodul nădejdii în Dumnezeu constă tocmai în întinerirea asemănătoare vulturului: „Dar cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului; vor alerga şi nu-şi vor slei puterea, vor merge şi nu se vor obosi“.

Însuşi Iahve este asemănat cu un vultur, iar poporul este comparat cu puii acestuia: „Întocmai ca vulturul care îndeamnă la zbor puii săi şi se roteşte pe deasupra lor, întinzându-şi aripile, a luat pe Israel şi l-a dus pe penele Sale“ (Deuteronom 32, 11). Psalmii invocă adesea „acoperământul aripilor“ lui Dumnezeu, de exemplu în Psalmul 16, 8; 60, 4; 62, 8. Făpturile cereşti au aripi, aşa cum citim în descrierea heruvimilor care împodobeau capacul chivotului (Ieşire 25, 20) sau a serafimilor cu câte şase aripi, care stăteau înaintea tronului dumnezeiesc (Isaia 6, 2-3). De altfel, într-una din viziunile profetului Zaharia, cele două femei care ridică efa fărădelegii sunt descrise cu aripi ca de barză (Zaharia 5, 9).

Cred însă că poate exista şi o interpretare mai concretă a versetului. Vulturii tineri năpârlesc, înlocuindu-şi penajul, şi în general, în antichitate, năpârlirea era văzută ca un simbol al întineririi. Să ne gândim doar la şarpe şi la simbolismul lui bivalent: pe de o parte, şiret, malefic, veninos, dar pe de altă parte, gardian al Pomului vieţii. Lui Ghilgameş tocmai un şarpe i-a furat Iarba nemuririi, iar şarpele devine un simbol al tămăduirii şi al leacurilor farmaceutice (simbol păstrat până în zilele noastre), pentru că, schimbându-şi pielea, era văzut ca cel ce se poate menţine veşnic tânăr şi sănătos.

Poate că vulturul devine şi prin acesta un simbol al tinereţii puternice. De altfel, Gunkel face trimitere şi la un pasaj din Terenţiu (piesa Heautontimorumenos 3, 2, 21), în care unul dintre personaje îi replică celuilalt: „Într-adevăr, ai văzut vârsta înaintată a unui vultur, după cum spune şi proverbul“.

Dreptul se aseamănă, de altfel, unei păsări care îşi ia zborul aflându-se mereu în pronia divină: „De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta“ (Psalmul 138, 9-10).
Sursa: ziarul „LUMINA

Întoarcerea acasă

„Biserica Ortodoxă a Maicii Domnului din Constantinopol, ultima speranță a turcilor musulmani !” – Ziarul turcesc „Sabah”

Cripto- creștinii

de Stratis Hristodulu

                   „Nu vrem să mai fim musulmani! Vrem să fim creștini !

Fanatismul islamiștilor din Turcia nu permite diferențierile mai ales în…materie de religie.

Ceea ce nu s-a reușit prin „zeïmpekiko și cumetrii”, a reușit Ortodoxia, pentru că este evidentă pentru mulți turci esența ortodoxiei.

Chiar dacă puținii selgiuicizi au schimbat caracterul etno-religios a milioane de eleni (din Asia Mică, Tracia, Pont etc.), care cu forța sau din interese proprii au fost islamizați chiar și numai în exterior, astăzi o religiozitate ortodoxă ascunsă este manifestată de urmașii lor. Cripto-creștinii constituie pentru Patriarhie o turmă ascunsă de victime tragice a unei conduceri samavolnice de secole.

Trăiesc peste tot! Mai ales în Pont unde probabil sunt două milioane!

Biserici părăsite funcționează și deodată se umplu de cripto-creștini care se împărtășesc în mod conștient, postesc chiar și de ulei în zilele rânduite din Postul Mare. Tinerii scriu pe pereți lozinci cu teclifuri:

 „Nu vrem să mai fim musulmani! Vrem să fim creștini!”.

Turcii le spun vizitatorilor eleni: „Pământul acesta este al vostru”. Hos geldiniz! Paznicii de monumente le spun elenilor să nu plătească bilet pentru că „acestea sunt ale voastre”. Consideră că nu au binecuvântare de la Dumnezeu pentru faptul că au nedreptățit pe greci, furându-i și persecutându-i, acesta fiind și motivul pentru care nu văd progresul! Înțeleg că trăiesc într-o țară în care toate sunt elinești! Istoria, monumentele, orașele, cultura și cel mai important este că majoritatea covârșitoare a acestora conștientizează că prin venele lor curge sânge grecesc!

Întâmplări multe! În Biserica Sfânta Treime Stavrodromi din Constantinopol, părintele Dositei a întâlnit o tânără turcoaică care, aruncând obolul în pangar, a aprins o lumânare, s-a închinat la icoane, explicând părintelui: „Îmi plac ale voastre”! În fiecare vineri când se ține slujbă la mănăstirea Schimbării la Față vin mulți turci. În insula Antigoni cinstesc pe Sfântul Gheorghe aducând la mănăstire ulei, lumânări, bani pentru minunile pe care le face. Mulți turci, în împrejurările dificile din viața lor, apelează la unul din cele 40 de izvoare sfințite ale Cetății, în Baloukli, cerând ajutorul. De la Maica Domnului din Vefa, la fiecare început de lună, sute de turci iau aghiasmă, iar de Anul Nou locul devine neîncăpător pentru miile de închinători. Aproape de Sfânta Sofia, la Sfântul Therapon în fiecare luni un preot ortodox citește continuu rugăciuni „musulmanilor” care cer spovedanie. Apa sfințită din peștera Sfântului Dumitru din Xirokrini este plină de cârje și de votive de la turcii, chiar și din Erzurum, care au fost vindecați.

Merg la biserică, cer să se împărtășească, cinstesc crucea, mulțumesc preotului care le binecuvintează copilul bolnav, iubesc mai ales pe Aziz Nikola (Sfântul Nicolae)! O femeie turcă ține de 50 de ani candela aprinsă în Biserica Sfinților Arhangheli din Moshonisi!

În ziarul „Sabah” se scrie: „Refuncționarea Școlii Patriarhale din Halki este o cerere extrem de logică”, iar ziaristul Tsantar susține „ecumenicitatea Patriarhiei care este valabilă din 451…”. G. Tzivaoglou menționează că spânzurarea Patriarhului Grigorie al V-lea a fost o greșeală fatală. Banca turcească a prezentat o publicație despre Bizanț care conține și cuvântul Sfântului Vasile către tineri! În Turcia Bisericile Ortodoxe nu plătesc curentul electric așa cum se întâmplă în Grecia. Sunt scutite!

Surse turcești, în cercetarea lui N. Hiladaki, dezvăluie că în Mănăstirea Pantocrator din Kerati, unde s-au aflat mormintele împăraților Comnen și Paleologul, se află în prezent cartierul Fatih, centrul islamiștilor fanatici și că mulți turci obișnuiesc să aprindă lumânări și să arunce bani într-unul din morminte, în ciuda semnului de avertizare care interzice strict acest obicei. În același cartier exista Biserica bizantină a Sfinților Apostoli. Deasupra ruinelor ei a fost construită o moscheie, iar în urma reparațiilor a fost deschis mormântul lui Mohamed Cuceritorul a cărui mamă a fost creștină – probabil de origine elenă.  S-a constatat, de asemenea, că una din trape ducea în încăperea subterană a vechii Biserici, dovedindu-se astfel că Mohamed a fost îngropat într-o Biserică Ortodoxă, în timpul unor împărați bizantini! Mărturiile indică faptul că la sfârșitul vieții sale a îmbrățișat creștinismul, lângă mormântul său găsindu-se o cruce și o icoană a Maicii Domnului! Biserica Sfânta Irina, de lângă Sfânta Sofia, nu a fost făcută niciodată moschee. Mohamed a lăsat-o să funcționeze normal de dragul mamei sale creștine! Toate acestea preocupă de ceva vreme mijloacele turcești de informare. Revista „Aktouel” din Sabah a prezentat articolul: „Cuceritorul a fost creștin?”!

Retrospectiva turcească săptămânală a valorilor menționează: „Se întorc la rădăcinile lor religioase”! Atrage atenția că în 3 ani au fost distribuite 8 milioane de Evanghelii (incil) în limba turcă, în timp ce în mod vizibil se botează mulți descendenți musulmani creștini din neamurile elene islamizate care și-au descoperit rădăcinile creștine! Ziarul „Sabah” oferă un titlu: „Biserica Maicii Domnului din Constantinopol, ultima speranță a turcilor”! O numește „Ușa speranței”, loc de închinare și de rugăciune în problemele turcilor, unde, prin venirea lor masivă, la începutul fiecărei luni se creează îmbulzeală! Faima Maicii Domnului s-a răspândit pretutindeni, iar turcii – chiar și celebritățile – vin să aprindă lumânări, să sărute mâna preotului ortodox, mărturisind că acolo este casa lui Dumnezeu pentru că se fac minuni!Imagine

La Arhanghelul Mihail din Sevasteia, se menționează în Sinaxare despre peștii mici din izvorul sfințit care scobeau trupurile bolnavilor, primind vindecări miraculoase. Biserica a fost distrusă în secolul al XV-lea, dar astăzi apa sfințită este folosită cu aceleași proprietăți terapeutice atrăgând mulți europeni. În ziarul „Star” se scrie: „Femei turce cu batice merg la Biserici”, aprind lumânări, fac făgăduințe, cer binecuvântarea preoților cuprinși de mirare, se închină la icoane, cer ajutorul sfinților (toate acestea fiind interzise de islamism), constatând o întoarcere la bisericile ortodoxe grecești și la izvoarele sfințite unde turcii își găsesc refugiul! Ziarul „Miliet” menționează că prin grija primarului turc, a fost sărbătorită cu evlavie pomenirea Sfântului Nectarie în Silivria cu participarea masivă a „musulmanilor”!

În ultimii ani s-a permis la sărbătoarea Dumnezeieștii Arătări să fie aruncată crucea în Vosporo. Cel mai mult s-au bucurat pescarii turci, care credeau că peștii s-au împuținat, pentru că grecii nu mai aruncau de Bobotează crucea în mare!

Ziarele turcești menționau că o tânără turcoaică s-a scufundat îmbrăcată în Keratio împreună cu creștinii pentru a prinde crucea, dând interviu că a dorit să cinstească sărbătoarea grecilor și că o va face iarăși pentru a lua binecuvântare! Ziarul turcesc „Hurryet” primul în circulație a publicat cu câțiva ani în urmă că primarul turc, candidat al partidului de guvernământ islamic a cerut binecuvântarea Patriarhului, participând la Sfânta Liturghie a Bunei Vestiri a Maicii Domnului pe 25 martie!, și a vorbit public jurnaliștilor turci despre sfințenia liderului ortodox, căruia i-a oferit un trandafir…”!

Pe canalele turcești de televiziune se prezintă Meteora, Mystras, psalmodii, viețile sfinților etc. Se transmit emisiuni despre turci care pictează icoane și se relatează că în afara Ankarei, în catacomba istorică a vechilor creștini, vin în număr mare închinători cu credința că vor fi ajutați în viața lor, aprinzând lumânări acolo unde în vechime se adunau creștinii. În afara Adanei într-o catacombă unde s-au sfințit 7 tineri creștini vin închinători turci și tămâiază, considerând locurile sfinte pentru minunile mari care se fac, ceea ce islamul interzice. În Tars, Biserica Sfântului Apostol Pavel este loc de închinare, se aprind candele, se sărută icoane, se bea aghismă pentru sănătate și toate acestea sunt considerate sfinte. Pe 24 septembrie, în Prinkipo, îl cinstesc pe Sfântul Mucenic Gheorghe.

Zeci de mii de închinători de la capătul Turciei îmbracați în costume tradiționale, chiar și cei mai în vârstă, merg desculți de pe țărmuri, urcând până în vârf unde se află biserica, la o serbare fără precedent. Fac făgăduințe, atârnă zdrențe în copaci, respectă o tradiție cu fire de ață, așteaptă la cozi interminabile timp de 5 ore pentru agheasmă și binecuvântarea preotului ortodox, aprind lumânări, ating icoane, cred în puterea crucii!

Turcii scriu cărți literare: „Constantinopol a fost numele tău…cu poporul tău evlavios, Biserici, mănăstiri, izvoare sfințite, icoane, monahi și îngeri, ai fost capitala unui imperiu. Constantinopol, numele tău…”

Să vadă acestea în țara noastră „puținii” care au făcut o modă din a război Biserica.

SURSA: Graiul Ortodox: http://graiulortodox.wordpress.com/2013/04/17/ziarul-turcesc-sabah-biserica-ortodoxa-a-maicii-domnului-din-constantinopol-ultima-speranta-a-turcilor-musulmani/