„Tinerii sânt luptați astăzi într-un război fără precedent!”

Părintele Cezar Axinte din Constanța

Cunoscut avocat al vechii cetăți a Tomisului, Părintele Cezar Axinte a renunțat la avocatura cea lumească pentru a-l apăra pe om în fața ofensivei celui rău – sau, mai curând, pentru a se transforma într-un avocat al lui Hristos în fața conștiinței oamenilor, chiar și a celor care, din înșelare, se luptă cu El. Implicat în special în lucrul cu tinerii și familiile tinere, Părintele Cezar ne-a spus câteva cuvinte despre ce putem face în zilele noastre ca să nu ne pierdem copiii…

 (…)

„Am văzut tineri demonizați de jocurile video…”

 – De multe ori primim sfaturi fie de la duhovnic, fie de la prieteni, fie din cărți despre creșterea copilului. Știm, pe de o parte, destul de bine ce avem de făcut, dar foarte greu reușim să ajungem la niște rezultate… Cine este de vină?

– În primul rând, nerăbdarea noastră. Datorită faptului că nu-L cunoaștem pe Hristos, nu căutăm să aflăm Cine este Hristos, să ni-L împropriem, în sensul cel mai intim, adică să-L cunoaștem pe Hristos din interior, nu din exterior, avem o nerăbdare, și anume aceea în care Îi cerem lui Dumnezeu acum să ridice de la noi crucea!

Am văzut părinți îndurerați, cărora orice le-ai spune, primesc ca un traumatism; orice cuvânt de mângâiere îl primesc ca și cum le-ai da o lovitură. Când le spui de răbdare, aproape că explodează. Ei doresc – asta în cel mai bun caz, dacă vin la preot! – doresc de la preot să facă un act magic: „Abracadabra”, și în secunda doi să scape de durere, de durerea pentru suferința copilului lor. Cu nici un chip nu primesc aceasta ca pe o cruce și să o ducă cu răbdare, nici nu mai vorbim de faptul că ar putea să fie o consecință a faptelor lor – a faptului că au stat departe de Hristos, a faptului că nu au fost în Biserică – asta foarte greu primesc, mai ales în stare de traumatism.

https://i2.wp.com/www.yatzer.com/assets/Article/2771/images/Seo-Young-Deok-incredible-chain-sculptures-yatzer-10.jpg

Atât de mare este durerea părinților pentru fii, încât aproape că nu poți să ai un dialog cu ei. Nu vor decât atât: să scape de durere! Și atunci, această abordare nu poate să ducă la un rezultat satisfăcător, nici pentru tine ca duhovnic, nici pentru ei ca părinți, nici pentru cel care este bolnav. Închipuiți-vă că sunt copii care stau de la 3 sau 4 ani pe calculator sau la desene de tot felul, se încarcă cu imagini din acestea care îi luptă de la vârstele cele mai mici, și ajung la 10-12-14 ani suferinzi, aproape ireversibil bolnavi – aproape! –, și părinții sunt copleșiți, sunt depășiți, și vin atunci în stare de deznădejde, de disperare, vrând să faci ceva azi.

Să știți că am văzut tineri la 16-17 ani care deja sunt demonizați de jocurile video. Adică, din pricina acestor jocuri, am auzit părinți care au venit îngroziți că-și găsesc copiii dimineața cu hainele rupte. Își rup hainele de pe ei, sunt loviți, au vânătăi pe tot corpul… Aceste lucruri se întâmplă, și atunci părintele copilului vine într-o stare de disperare – trebuie mai întâi să-l stabilizezi pe el, ca el să poată, cu pace, să gestioneze momentul acesta atât de dramatic. Or, dacă părintele însuși este în stare de tulburare, cum ar putea să-și ajute copilul?…

„Bărbații sunt solidari și instigatori în păcatul avortului”

Am fost în case, m-au chemat părinți pentru copiii lor să fac Molitfa Sfântului Vasilie cel Mare, și a fost cât pe-aci să-mi sară la gât tânărul, atât era de tulburat! Și este incredibil ce se întâmplă, este incredibil… De aceea insist aproape obsesiv: Sfânta Împărtășanie, chiar dacă nu înțelegi nimic – că este un dar extraordinar de la Dumnezeu să ajungi să înțelegi ce este acolo cu adevărat! – dar Sfânta Împărtășanie, duhovnic, spovedanie și, cel mai important lucru, să vină părinții la biserică. Vin părinții, vor să-i ajuți, dar ei nu s-au spovedit niciodată în viața lor. Sfânta Taină a  Mărturisirii a ajuns „piatră de poticnire” Să știți că a se spovedi un tânăr la 15-16 ani este un act de mare eroism. Eu cred că ar accepta mult mai ușor să urce la 3.000 de metri un munte decât să vină să se spovedească, iar tânărul care se spovedește este cu adevărat un erou. Mai cu seamă cel care nu a fost în Biserică, cel care nu a fost obișnuit cu Sfânta Împărtășanie, Sfânta Spovedanie de mic. Nu mai spun de faptul că părinții lor nu se spovedesc, nu se împărtășesc! Au fost în biserică doar la Botezul lor și al copilului lor, în cel mai bun caz.

Una din marile probleme despre care nu vorbim noi, preoții, nu vorbește Biserica, este că pruncul acela care este atât de războit, dacă s-a născut, s-a născut după ce părinții au avortat unul, doi, trei și mai mulți, și după el, la fel, unul, doi, trei și mai mulți. Or, știm cu toții că există o legătură nevăzută între toate persoanele umane, cele care formează natura aceasta, suntem legați ca într-un lanț… Lucrurile acestea oamenii nu le cunosc, noi nu vorbim despre ele. Vin părinții și spun că copiii nu dorm noaptea, sar din pat, sunt înfricoșați, sunt îngroziți – dar nu se mărturisesc, nu vorbesc despre avort. Și, cel mai important lucru, acești părinți au inima împietrită, în special bărbații, 99 din 100 de bărbați nu conștientizează că sunt solidari și instigatori – solidari în păcatul avortului și instigatori pentru acest păcat – și nu fac pocăință! Femeile, sigur, sunt mai sensibile, au o altă alcătuire, dar nici ele nu conștientizează legătura aceasta între avort, între uciderea de prunci și starea actuală a fiului sau a fiicei lor, conjugată cu toate celelalte – cu jocuri, cu pornografie, cu Internet și toate celelalte.

Tot mediul acesta în care trăim este îmbibat de lucrare demonică. Toată atmosfera este îmbibată de lucrare demonică și de desfrânare, mai cu seamă. Or, în mediul acesta, combinat cu starea noastră, a părinților, cu avorturi, cu păcatele acestea – dacă vorbim numai despre ignoranță sau despre nepăsare – sigur că dă o stare de tulburare în familie. Și atunci oamenii, dacă nu cunosc lucrurile acestea și nu fac o pocăință minimă și sinceră, nu se pot vindeca, nu se pot vindeca… Și vezi oameni care pleacă de la tine și ajung pe la deschizători de cărți, pe la vrăjitoare, și starea lor se agravează, ajung până la demonizare.

(…)

Legătura dintre avort și starea copilului născut

– Cum îi influențează patimile părinților pe copii? Și mă gândesc chiar și la patimile părinților care sunt ascunse copiilor. Ați observat în viața unui copil, în viața lui lăuntrică, ce influență a produs la un moment dat avortul pe care îl face mama? Pentru că eu personal am sesizat mari schimbări în psihologia copilului începând din momentul în care mama face un avort, și am scris în editorialul din numărul acesta al revistei despre asta…

– Îndeosebi, dacă vorbim de patimi sau păcate, îndeosebi acest lucru m-a impresionat cel mai mult: legătura dintre avort și starea copilului născut. Copiii care sunt singuri la părinți, și fie înainte de nașterea lor, fie după nașterea lor, dacă mama a făcut – de fapt, să fiu mai corect, dacă părinții au făcut avort, copilul acela are o stare de neliniște. Am observat la ei această stare de neliniște, de angoasă, de frică. Mulți dintre copiii aceștia vin și spun: „Părinte, să-mi faceți o rugăciune, că nu pot să dorm noaptea. Simt o prezență, simt o umbră, mă trezesc noaptea transpirat… Nu pot să dorm, nu am liniște…”.

Un alt efect imediat este acela că tânărul sau copilul născut din părinți care au făcut avort este foarte egoist, este aproape incapabil să iubească. De câte ori am ocazia să mă întâlnesc cu tineri, le vorbesc despre iubire, pornind de la cea care-i interesează pe ei cel mai mult, aceasta trupească, până la iubirea lui Dumnezeu, și observ că rezonează ca și cum pentru prima dată ar fi auzit acest cuvânt, acest sentiment! Este o mirare pe chipurile lor. Opt din zece copii rămân mirați, ca și cum ar fi auzit prima dată despre iubirea dintre ei și părinți, dintre ei și Dumnezeu. Este aceasta încă o trăsătură a faptului că părinții au făcut avort, o trăsătură nouă a copilului, faptul că este incapabil de a iubi în sens jertfelnic. Deci, dacă s-ar pune problema să se lepede de părinți, să se lepede de prietenul cel mai bun pentru un folos material imediat, ar face-o fără nici un regret, fără nici cea mai mică mustrare de conștiință, pentru că nu exersează iubirea, nu cunoaște ce este iubirea… Aceasta sigur că este și un deziderat al Noii Ordini, pentru că ați văzut, în toate orânduirile acestea „restrictive”, cele care atacă libertățile persoanei, se mizează pe compromis, se mizează pe individualizare, pe atomizarea persoanelor – de fapt a indivizilor, cum spun ei –, pentru că de natura persoanei ține și iubirea. Deci toate orânduirile acestea mizează pe atomizare, pe individualizare, pe segregare, iar aceasta este posibilă atunci când nu iubești – iar avortul cauzează copiilor născuți această deficiență, această táră „genetică”.

Un alt lucru care mi-a atras atenția este că acești copii născuți din părinți care au avortat nu-și doresc copii, nu-și doresc familie, nu vor responsabilități de tipul acesta al angajamentului familial, nu doresc ca ei să primească jugul unei familii și al jertfei pentru familie, pentru nașterea de prunci; nici nu concep așa ceva.

Un alt aspect este acela că nu sunt statornici în iubire, adică sunt dispuși să schimbe oricând partenerul (înțelegând prin aceasta prietenul, iubita) – și există dispoziția aceasta „de azi pe mâine”. Ca să vă închipuiți labilitatea aceasta, o iubire declarată astăzi ca fiind unică și veșnică, pentru care ar fi în stare să se arunce din avion fără parașută, nici până mâine la prânz nu durează – ci, dacă există posibilitatea de a cunoaște o altă persoană, fie că e băiat, fie că e fată, care intră în niște criterii, bineînțeles, superficiale, este dispus să renunțe la acea iubire – care, sigur, nici nu este iubire, tocmai pentru că e atât de superficială și de instabilă, dar chiar și așa… Deci vedem o instabilitate emoțională vizibilă; nici nu trebuie să ai cunoștințe de psihologie ca să-ți dai seama de lucrul acesta. Și încă ceva, o nestatornicie în prietenie.

Toate lucrurile acestea, toate trăsăturile acestea conturează chipul copilului născut din părinți care au făcut unul-două, până la zeci de avorturi. Aceasta, așa, la o privire foarte generală. Sunt foarte multe de spus…

Și totuși, moartea nu are ultimul cuvânt în Creație. Moartea este un accident!

Copiii și tinerii aceștia de care vorbim nu poartă vină de starea lor, de aceea și cea mai plăpândă intenție de a-L căuta pe Hristos li se va socoti ca un act de eroism. Într-un asemenea război aprig, „simpla” dispoziție de a lupta este în sine o mare biruință. Ce vor dărui mai mult de atât va fi Înviere!

Dar nu este cu putință biruința fără luptă, și lupta fără Cruce. Deci, „îndrăzniți…” Ioan 16:33!

SURSA: Familia Orthodoxă

Anunțuri

Să postim cu adevărat!

 

  • Atunci când postul este însoţit de rugăciune, citire, priveghere, mers la biserică, spovedanie, Sfânta împărtăşire, de fapte bune şi mai ales de milostenie, atunci se face o foarte bună pregătire pentru Săptămâna Patimilor. Atunci vom simţi Sfintele Patimi. În toată această perioadă inima se va schimba, iar sufletul se va înmuia şi va simţi Patima lui Hristos cu mai multă putere. Va cunoaşte cât de mare este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos Dumnezeu a petrecut o viaţă mucenicească pe pământ, ca să ne ajute pe noi, nepăsătorii, să ne nevoim. Dacă Hristos a suferit, noi, ucenicii Săi, vom alege altă cale?
  • Numai prin smerenie putem spori. Postul, dragostea, milostenia sunt bune. Însă ce este deasupra tuturor? Trebuie să ne smerim. Şi deasupra smereniei ce este? Discernământul Dacă lipseşte discernământul în lucrarea virtuţilor, greşim. Şi virtuţile au nevoie de cârmuire. Binele, dacă nu se face în chip bun, nu este bine. Dacă nu se săvârşeşte cum se cuvine din punct de vedere al modului, al metodei, al timpului şi al cantităţii, nu aduce folos, ci pagubă. Postul este bun, însă este mijloc, nu este scop. Mijloacele au un scop, iar aceasta este smerenia, si apoi discernământul.
  • Dacă îl osândim pe fratele nostru, nu ne este de folos postul. Dacă postim, dar nu luăm aminte la gânduri şi la cuvinte şi nu păzim inima, nu avem folos. Postul adu­ce folos atunci când este însoţit de dragoste către aproapele.
  • Când ne umbreşte puterea lui Hristos, suntem foarte puternici.
  • Postul îi nimiceşte pe demoni. Cu post şi rugăciune, a spus Domnul, iese neamul de­monilor.
  • În pântecele plin Duhul Sfânt nu intră; nu umbreşte Duhul Sfânt.
  • Cel ce vrea să trăiască creştineşte, trebuie să pună ca temelie postul, rugăciunea şi privegherea şi atunci va ajunge la o  mare măsură a virtuţii.
  • Boala este un post fără voie. Cel bolnav, prin răbdare şi mulţumire, înlocuieşte postul pe care nu poate să-l ţină din pricina bolii.
  • Pentru aceasta trebuie să ne rânduim toate  ale  noastre  potrivit  discernământului duhovnicului.  Duhovnicul îţi va spune cât să posteşti, când să te împărtăşeşti, cum să gândeşti, cum să-l loveşti pe vrăjmaş, ce trebuie să faci într-o anumită situaţie şi astfel, prin discernământul duhovnicului, care este luminat de Duhul Sfânt, se pune rânduială în lăuntrul tău. Aşadar postul este sfânt, dar este un mijloc. Îl vom rândui după cum ne învaţă duhovnicul, potrivit puterilor noastre sufleteşti şi trupeşti. Şi nu facem mai mult decât se cuvine, mai mult decât putem, ci să avem măsură în toate, pentru că dacă nu avem măsură, nici folos nu vom avea.

Sursa: Arhimandritul Efrem, Egumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu, Sfaturi duhov­niceşti pentru dobândirea sănătăţii sufleteşti şi a mântuirii, Editura Orthodoxos Kipseli, Tesalonic 2002.

De ce își pierd tinerii credința?

De ce unii oameni Îl cunosc pe Dumnezeu și cred în El până la moarte, în timp ce alții își pierd credința de tineri? Cum are loc această pierdere a credinței și cum se poate păstra sau reînnoi credința?

Rugăciunea plecării Capetelor_Liturghier

Vecernia_Rugăciunea plecării Capetelor_Liturghier

Înainte de a răspunde la aceste întrebări aș vrea să adresez câteva cuvinte celor care consideră că învățătura religioasă nu ar trebui să li se bage pe gât copiilor: Credința religioasă nu poate fi impusă cuiva, ea nu este ceva străin omului ci, dimpotrivă, este o nevoie esențială a naturii umane și constituie principalul ingredient al vieții interioare a omului.

Când ne îngrijim ca un copil să crească cinstit, bun, când dezvoltăm în el o înțelegere corectă a frumosului și gustul acesta din urmă, nu îi îndesăm nimic străin naturii lor, îl ajutăm doar să extragă acest lucru dinlăuntrul său, să rânduiască în sine acele trăsături și mișcări comune tuturor sufletelor umane.

Același lucru este valabil și în privința cunoașterii lui Dumnezeu.

Potrivit principiului de a nu îndesa nimic în inima unui copil ar trebui să renunțăm, în general, să mai ajutăm copilul în dezvoltarea și întărirea aptitudinilor și a capacităților sufletului său. Ar trebui să îl lăsăm de unul singur până crește și decide ce idei să respingă și pe care să le accepte. Însă, în acest caz, nu am proteja copilul de influențe externe ci doar le-am face mai haotice și arbitrare.

Să ne întoarcem la întrebarea de ce unii oameni păstrează în inimi o credință puternică și de nestrămutat până la sfârșitul vieții, pe când alții o pierd, câteodată pentru totdeauna, alteori întorcându-se la ea cu mare greutate și suferință?

Care este cauza unui astfel de fenomen? Eu consider că depinde de direcția pe care o ia viața lăuntrică a cuiva în perioada timpurie a copilăriei. Dacă cineva, în mod instinctiv sau conștient poate să păstreze o relație corectă între el și Dumnezeu, nu își va pierde credința, dar dacă eul său ocupă un rol dominant și central în sufletul său, atunci credința sa va fi suprimată. În perioada timpurie a copilăriei, natura persoanei încă nu ocupă ea primul loc, încă nu devine un obiect căruia să-i slujești. De aceea se spune: dacă nu ești curat precum copii nu vei intra în Împărăția Cerurilor. Pe măsură ce trec anii, egoismul nostru înnăscut crește mai mult și mai mult în noi, și devine centrul atenției noastre și obiectul care trebuie satisfăcut.

Iar această viață egoistă centrată pe sine, curge de obicei pe două canale: cel al senzualității, al slăvirii trupului și cel al mândriei, al încrederii mărginite și al venerării judecății, în general și a celei proprii, în special.

Aceste două căi de obicei nu coexistă în una și aceeași persoană. Unii sunt dominați de tentațiile senzualității în timp ce alții de tentația de a judeca. Cu vremea, senzualitatea se schimbă în sexualitate dăunătoare, de care cei ce sunt dominați de judecată și mândrie sunt scutiți.

Senzualitatea și mândria, două moduri de a sluji naturii sinelui, sunt exact acele trăsături care, precum știm, s-au manifestat în păcatul primordial al lui Adam și Eva și care au creat o barieră între ei și Dumnezeu.

Ceea ce au pățit strămoșii noștri, ni se întâmplă acum și nouă.

Direcția nesănătoasă a vieții noastre lăuntrice din copilărie, care duce la dezvoltarea sentimentului de mândrie sau senzualitate în propria ființă, poluează puritatea aspectului spiritual intern și ne privează de a-L mai putea vedea pe Dumnezeu. Ne abatem de la calea ce duce către Dumnezeu și rămânem singuri în viața noastră egoistă, cu toate consecințele unei astfel de condiții.

Acesta este procesul abandonării lui Dumnezeu.

Însă, în aceia care reușesc să păstreze o relație bună cu Dumnezeu, dezvoltarea atitudinilor egoiste, senzuale și a mândriei este împiedicată de gândul la Dumnezeu. Asemenea oameni își păstrează puritatea inimii și smerenia minții. Atât trupurile cât și mințile lor sunt plasate în cadrul conștiinței religioase și al datoriei. Aceștia privesc la tot ce răsare în sufletul lor, de la înălțimea conștiinței lor religioase, își evaluează sentimentele și patimile în mod corespunzător, și nu le îngăduie să preia controlul. În ciuda tuturor ispitelor care vin în calea lor, ei nu pierd direcția de bază a vieții lor.

Astfel, scopul și dificultatea orientării religioase constă în a ajuta copilul, și mai târziu adolescentul, să păstreze o relație bună între el și Dumnezeu, și să nu permită dezvoltarea în sine a ispitelor de senzualitate și de mândrie, care poluează claritatea vederii spirituale.

Amintindu-mi de tinerețea mea, trebuie să recunosc că tocmai printr-un astfel de proces mi-am pierdut credința la vârsta de 13-14 ani. Amăgirile senzualității, încrederea excesivă în judecată și mândria raționalității care se dezvoltau în mine îmi ucideau sufletul. Și nu eram singurul, majoritatea prietenilor mei aveau aceeași soartă.

Dacă un instructor spiritual cu experiență ar fi stat lângă noi și s-ar fi uitat în sufletele noastre poate că ar fi găsit ceva bun în ele, însă în primul rând ar fi găsit lene, lăcomie, înșelăciune, ipocrizie, siguranță de sine, încredere exagerată în propriile puteri, o atitudine critică și sceptică față de opiniile altora, o tendință spre deciziile pripite, încăpățânare și încredere în tot felul de teorii negativiste.

Singurul lucru pe care nu l-ar fi găsit în sufletul nostru ar fi fost gândul la Dumnezeu, liniștea interioară și smerenia pe care o aduce acesta.

Nu am avut un asemene instructor. Profesorul nostru de religie, un preot venerabil, abia avea timp să ne verifice lecțiile Legii lui Dumnezeu și să explice mai departe. În afară de aceste lecții nu am avut alt tip de legătură cu profesorul nostru. Spovedania, la care mergeam o dată pe an, era de neînțeles pentru noi.

Și nimic nu ne-a oprit din a pieri din punct de vedere duhovnicesc.

Sursa: DOXOLOGIA