… fără adrisant:
mi-am propus să „ocolesc” net-ul zilele astea, din motive afective. Am cetit oarece texte conţinătoare de analize, de re-memorări documentate sau doar nostalgice, de explicaţii plauzibile dar in-credibile, comentarii la toate acestea – ca de obicei, cel puţin până acum – amestecate… calitativ, adică eu n-am înţeles dacă autorii lor, ai comentariilor, constituie o majoritate credibilă. Se poartă.
Începusem atunci, la temperatura de lucru, în zilele lui „Decembrie 1989”, o alcătuire de fraze pentru copiii mei, din care să [se] poată înţelege povestea zilelor şi a nopţilor de uimire, nedumerire, groază, solidaritate, hotărâre …şi ceea ce acum aş numi HAR. Dezgustul s-a arătat curând după apariţia la TVR Liberă a unora pe care îi admiram, a altora despre care doar auzisem desigur „de bine”, în [im]posturi şocante. Mi-am spus că este rodul tensiunii acumulate în zilele petrecute în stradă, sub ameninţarea devenită firească, a morţii. Dar flash-urile au continuat, înlănţuindu-se, până la a deveni meniu zilnic, transformându-se, sau mai curând dovedindu-se a fi doar o ceaţă, tot mai densă. Auzisem despre mankurţi, despre fenomenul spălării creierelor, fusesem convocat la Secu’ de curând, şi totul îmi amintea de acestea.
A fost frumos, la revoluţie.
N-am înţeles nici acum, de ce am mai ieşit atunci, prieteni cu Decembrie şi cu cei care ne arătau cu cătările armelor, înlănţuiţi în dorul de solidaritate, luminaţi de aceeaşi dragoste, zi şi noapte fără mâncare, cu raite scurte acasă, pe furiş, fără a ne gândi la ce va fi după,
când au dispărut toate de pe chipurile noastre, lumina şi toate patetismele acelor zile clădite în anii de chin de până atunci. Se dedică dezbinării noastre, celei de toate zilele, de atâta amar de ani încoace, cu o scurtă întrerupere:
Ioan Andoni 