„Câți sântem credincioși …”

(Paști, 1966)

„(…) Noi toți, nu fără uimire, ne uităm cât de repede s’a îndepărtat omenirea de Biserică, de Hristos. Pentru mine acest fenomen se explică prin faptul că iată, de mai bine de o jumătate de veac (din 1914) întreg pământul trăiește în atmosfera necontenitului fratricid, și nimenea nu se pocăiește de un asemenea păcat. Este firesc ca, într’o astfel de stare oamenii să nu îndrăznească a căuta către marea Lumină a lui Hristos, că noi toți sântem copii ai Făcătorului Celui Viu – a devenit ceva peste măsura puterilor lor, și de aceea se desfășoară atât de intens obșteasca apostazie.

Când eram în Grecia, în timpul războiului, ascultând spovedania oamenilor, le spuneam:

– «Ați uitat să-mi spuneți de un mare păcat al vostru …»

– «Care?»

– «Că sânteți ucigaș…»

– «Nu, nu sânt ucigaș, și de aceea nu aș putea spune acest păcat …»

– «Dar, ia spuneți-mi, în vremea războiului, când primeați vești că printr’o oarecare operațiune așa-zisul vrăjmaș a suferit mari pierderi, nu v’ați bucurat?»

– «Firește, căci ei au început războiul, ei sânt vinovați, și bine că i-au bătut.»

– «Deci vezi, dragul meu, oricum ai privi-o, din punct de vedere omenesc obișnuit, în duhul Evangheliei, aceasta înseamnă părtășie morală la ucidere, și deci păcatul cere căință.»

Nu văd ca oamenii să fi înțeles cum trebuie cele spuse mai sus, și de aceea nu le mai rămâne altceva decât să se lepede de viața după Evanghelie, să se îndepărteze de Hristos, să-și uite adevărata obârșie în planul duhului, și să se preschimbe în unii osândiți la moarte animalică. Și deci, a zidi o biserică lui Hristos în astfel de vremuri este o sarcină deloc ușoară.”

Sursa: ARHIMANDRITUL SOFRONIE: „Scrisori către Familia Protoiereului Boris Stark”

Să postim cu adevărat!

 

• Atunci când postul este însoţit de rugăciune, citire, priveghere, mers la biserică, spovedanie, Sfânta împărtăşire, de fapte bune şi mai ales de milostenie, atunci se face o foarte bună pregătire pentru Săptămâna Patimilor. Atunci vom simţi Sfintele Patimi. În toată această perioadă inima se va schimba, iar sufletul se va înmuia şi va simţi Patima lui Hristos cu mai multă putere. Va cunoaşte cât de mare este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos Dumnezeu a petrecut o viaţă mucenicească pe pământ, ca să ne ajute pe noi, nepăsătorii, să ne nevoim. Dacă Hristos a suferit, noi, ucenicii Săi, vom alege altă cale?

• Numai prin smerenie putem spori. Postul, dragostea, milostenia sunt bune. Însă ce este deasupra tuturor? Trebuie să ne smerim. Şi deasupra smereniei ce este? Discernământul Dacă lipseşte discernământul în lucrarea virtuţilor, greşim. Şi virtuţile au nevoie de cârmuire. Binele, dacă nu se face în chip bun, nu este bine. Dacă nu se săvârşeşte cum se cuvine din punct de vedere al modului, al metodei, al timpului şi al cantităţii, nu aduce folos, ci pagubă. Postul este bun, însă este mijloc, nu este scop. Mijloacele au un scop, iar aceasta este smerenia, si apoi discernământul.

• Dacă îl osândim pe fratele nostru, nu ne este de folos postul. Dacă postim, dar nu luăm aminte la gânduri şi la cuvinte şi nu păzim inima, nu avem folos. Postul adu­ce folos atunci când este însoţit de dragoste către aproapele.

• Când ne umbreşte puterea lui Hristos, suntem foarte puternici.

• Postul îi nimiceşte pe demoni. Cu post şi rugăciune, a spus Domnul, iese neamul de­monilor.

• În pântecele plin Duhul Sfânt nu intră; nu umbreşte Duhul Sfânt.

• Cel ce vrea să trăiască creştineşte, trebuie să pună ca temelie postul, rugăciunea şi privegherea şi atunci va ajunge la o  mare măsură a virtuţii.

• Boala este un post fără voie. Cel bolnav, prin răbdare şi mulţumire, înlocuieşte postul pe care nu poate să-l ţină din pricina bolii.

• Pentru aceasta trebuie să ne rânduim toate  ale  noastre  potrivit  discernământului duhovnicului.  Duhovnicul îţi va spune cât să posteşti, când să te împărtăşeşti, cum să gândeşti, cum să-l loveşti pe vrăjmaş, ce trebuie să faci într-o anumită situaţie şi astfel, prin discernământul duhovnicului, care este luminat de Duhul Sfânt, se pune rânduială în lăuntrul tău. Aşadar postul este sfânt, dar este un mijloc. Îl vom rândui după cum ne învaţă duhovnicul, potrivit puterilor noastre sufleteşti şi trupeşti. Şi nu facem mai mult decât se cuvine, mai mult decât putem, ci să avem măsură în toate, pentru că dacă nu avem măsură, nici folos nu vom avea.

Sursa: Arhimandritul Efrem, Egumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu, Sfaturi duhov­niceşti pentru dobândirea sănătăţii sufleteşti şi a mântuirii, Editura Orthodoxos Kipseli, Tesalonic 2002.

„Vulturul şi tinereţea”

Psalmul 102 face parte din Hexapsalm sau grupul de şase psalmi, care sub influenţă egipteană a fost integrat în tipicul Utreniei. Este un psalm de laudă, deschizând, de altfel, în forma actuală a Psaltirii, un mic şir de imnuri (Psalmii 102-106). Cât priveşte timpul compunerii, prezenţa aramaismelor, precum şi citarea clară din Isaia 40, 6-8 în versetele 15-17 indică în mod concludent o dată postexilică (finalul sec. al VI-lea î.Hr., poate chiar mai târziu).

Dar versetul 5 ne trezeşte întrebări datorită unei remarci foarte ciudate: „Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale“. Psalmul vorbeşte de o seamă de binefaceri divine, printre care s-ar număra şi aceasta. Dar ce înseamnă exact? Şi, mai ales, de ce tinereţile reînnoite se aseamănă cu cele ale vulturului?

Cea mai tentantă apropiere ar fi de mitul unei păsări despre care anticii credeau că îşi reînnoieşte realmente tinereţile: pasărea Phoenix. Mulţi cunoaştem forma rotundă a legendei, dar ar merita puţin să urmărim evoluţia, cu atât mai mult cu cât comentatori de prim rang ai Psalmilor (Hermann Gunkel, Die Psalmen, Vanderhoeck und Ruprecht, Göttingen, 61986, p. 445; Mitchell Dahood, Psalms III. 101-150, Garden City, Doubleday, 1970, AB 17A, p. 27) consideră că în v. 5 s-ar face o referire tocmai la această pasăre.

Ce este pasărea Phoenix?

Originea păsării Phoenix este Egiptul. Încă din Textele piramidelor (nr. 600) în jur de 2500 î.Hr., ea este integrată în mitologia lui Atum-Ra din Heliopolis. Numită „benu“ (bnw) şi identificată probabil cu egreta, ea preînchipuie soarele care răsare pe movila primordială sub formă de piramidă. Fiind un simbol divin solar, ea ajunge să însoţească şi sufletele celor morţi în calea lor de reîntoarcere din lumea umbrelor către soare, rol evocat în Cartea Morţilor.

Din Egipt ea este preluată de către greci, fiind prima dată atestată într-un fragment păstrat din Hesiod. Şi părintele istoriei, Herodot, o menţionează, recunoscând însă (Istorii 2, 73) că el însuşi n-a văzut cu propriii ochi nici una, ci doar imagini. O descrie ca fiind de mărimea unui vultur, cu penajul predominant roşu, dar şi auriu. Se observă aici foarte bine simbolismul solar. Herodot rămâne însă circumspect asupra relatării preoţilor egipteni despre faptul că o dată la cinci sute de ani, când părintele ei a murit, pasărea Phoenix vine din Arabia în templul egiptean din Heliopolis. Conform acestei legende, pasărea îşi construieşte un ou din mir şi alte aromate, căruia apoi îi goleşte conţinutul, înlocuindu-l cu trupul părintelui său mort, pe care îl transportă în zbor spre Egipt.

Mitul păsării Phoenix pătrunde apoi adânc în mentalitatea colectivă greco-romană. În sec. I d.Hr., Pliniu cel Bătrân o descrie în Istoria naturală (10, 2), începutul cărţii a X-a fiind dedicat păsărilor. Gâtul are de jur împrejur culoarea aurie, penajul corpului este purpuriu, iar coada albastră. El adaugă şi faptul că pe cap are o creastă de pene, o adevărată coroană pentru această pasăre minunată. Perioada de renaştere a păsării este de 540 de ani, corespunzând Marelui An, deci însemnând un ciclu cosmic. Pliniu precizează că atunci când pasărea îmbătrâneşte îşi construieşte ea însăşi (deci nu urmaşul, ca la Herodot) un cuib din aromate şi se aşază în el până moare, dar din trupul mort se naşte un vierme, căruia îi cresc apoi pene şi care se dezvoltă într-o nouă pasăre. Noul phoenix îşi va duce rămăşiţele părintelui, cu tot cu cuib, în Egipt.

Preluarea motivului în iudaism şi creştinism

Acest mit devine unul dintre simbolurile păgâne ale reînvierii, iar Biserica primară l-a folosit. Astfel, Sf. Clement Romanul, în Ep. I către Corinteni, 25 spune: „Să vedem semnul minunat care se petrece în ţinuturile din Răsărit, adică în acelea din Arabia. Este acolo o pasăre, care se numeşte fenix; această pasăre este una singură şi trăieşte cam cinci sute de ani; când se apropie de moarte îşi face un cuib din tămâie, smirnă şi din alte aromate; când se împlineşte timpul, intră în cuib şi moare. Din trupul putrezit se naşte un vierme; acesta se hrăneşte din carnea animalului mort şi-i cresc penele şi aripile; apoi când ajunge puternic ia cuibul acela în care sunt oasele premergătorului său şi, purtându-le pe acestea, zboară din Arabia până în Egipt, în oraşul numit Heliopolis. Şi ziua, nămiaza mare, în văzul tuturora, zboară la altarul soarelui şi pune cuibul cu oasele acolo şi apoi se întoarce înapoi. Preoţii cercetează cronicile şi găsesc că pasărea a venit la plinirea a cinci sute de ani“ (Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, PSB 1, p. 60).

În paralel, şi în tradiţia iudaică, pasărea Phoenix a avut un rol deosebit. După Genesis Rabba 19, 5 şi Targumul babilonian, tratatul Sanhedrin 108b, Dumnezeu i-a acordat nemurirea păsării Phoenix pentru că doar ea nu a gustat din pomul oprit.

Imaginea păsării Phoenix pare a fi folosită chiar şi în Vechiul Testament. În Iov 29, 18, Iov îşi exprimă nădejdea în înviere: „Voi adormi în cuibul meu şi ca pasărea Phoenix voi înmulţi zilele mele“ (Biblia sinodală). Referirea rămâne însă controversată, în condiţiile în care textul ebraic pomeneşte de „cuib“ (deşi poate fi înţeles şi în sens mai extins de „cămin“, casă, alături de familie), dar termenul tradus de Sinodală prin „pasărea Phoenix“ este hol, un cuvânt care înseamnă de obicei „nisip“. De asemenea, prezenţa acestui termen cu semnificaţia „phoenix“, deşi a fost susţinută de savantul William F. Albright într-un text canaanit din Ugarit, este improbabilă.

Septuaginta traduce pasajul din Iov diferit: „Vârsta mea se va îmbătrâni ca trunchiul finicului, voi trăi vreme îndelungată“. Se observă într-adevăr folosirea termenului phoinix, dar cu sensul de „palmier“, nu de pasăre, interpretare preluată şi de Vulgata (palma). De altfel, tocmai ambivalenţa cuvântului phoinix, care înseamnă în sens propriu „fenician“, este ceea ce a cauzat confuzie. Am observat că patria păsării Phoenix este situată în Arabia, asimilată la modul general cu răsăritul, deci inclusiv cu Fenicia.

Un alt text, Psalmul 91, 12: „Dreptul ca finicul (phoinix) va înflori“, este de exemplu înţeles, din cauza acestei confuzii, de către Tertulian ca referindu-se la pasărea Phoenix: „Adică va înflori sau va reînvia, din moarte, din mormânt (…) Domnul a spus că suntem mai de preţ decât multe vrăbii. Nu ar însemna prea mult, de nu am fi chiar mai de preţ chiar decât pasărea Phoenix“ (Despre înviere, cap. 13).

Vulturul, pasărea Phoenix a Scripturii

Oricum, interpretarea expresiei „înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale“ referitor la pasărea Phoenix rămâne foarte tentantă. Totuşi, chiar şi vulturul era asociat cu vigoarea şi tinereţea. În Isaia 40, 31, rodul nădejdii în Dumnezeu constă tocmai în întinerirea asemănătoare vulturului: „Dar cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului; vor alerga şi nu-şi vor slei puterea, vor merge şi nu se vor obosi“.

Însuşi Iahve este asemănat cu un vultur, iar poporul este comparat cu puii acestuia: „Întocmai ca vulturul care îndeamnă la zbor puii săi şi se roteşte pe deasupra lor, întinzându-şi aripile, a luat pe Israel şi l-a dus pe penele Sale“ (Deuteronom 32, 11). Psalmii invocă adesea „acoperământul aripilor“ lui Dumnezeu, de exemplu în Psalmul 16, 8; 60, 4; 62, 8. Făpturile cereşti au aripi, aşa cum citim în descrierea heruvimilor care împodobeau capacul chivotului (Ieşire 25, 20) sau a serafimilor cu câte şase aripi, care stăteau înaintea tronului dumnezeiesc (Isaia 6, 2-3). De altfel, într-una din viziunile profetului Zaharia, cele două femei care ridică efa fărădelegii sunt descrise cu aripi ca de barză (Zaharia 5, 9).

Cred însă că poate exista şi o interpretare mai concretă a versetului. Vulturii tineri năpârlesc, înlocuindu-şi penajul, şi în general, în antichitate, năpârlirea era văzută ca un simbol al întineririi. Să ne gândim doar la şarpe şi la simbolismul lui bivalent: pe de o parte, şiret, malefic, veninos, dar pe de altă parte, gardian al Pomului vieţii. Lui Ghilgameş tocmai un şarpe i-a furat Iarba nemuririi, iar şarpele devine un simbol al tămăduirii şi al leacurilor farmaceutice (simbol păstrat până în zilele noastre), pentru că, schimbându-şi pielea, era văzut ca cel ce se poate menţine veşnic tânăr şi sănătos.

Poate că vulturul devine şi prin acesta un simbol al tinereţii puternice. De altfel, Gunkel face trimitere şi la un pasaj din Terenţiu (piesa Heautontimorumenos 3, 2, 21), în care unul dintre personaje îi replică celuilalt: „Într-adevăr, ai văzut vârsta înaintată a unui vultur, după cum spune şi proverbul“.

Dreptul se aseamănă, de altfel, unei păsări care îşi ia zborul aflându-se mereu în pronia divină: „De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta“ (Psalmul 138, 9-10).
Sursa: ziarul „LUMINA”

Rugăciunea într-o lume secularizată

Părintele Dumitru Stăniloae

Nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Pe de altă parte, credinţa unei persoane este susţinută de credinţa altor persoane. În aceasta apare importanţa Liturghiei şi a fiecărui cult public.

Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinţei. Prin urmare şi un fel de indiferenţă faţă de rugăciune. Poate că noţiunea de societate secularizată nu indică o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepţionale.

Pentru cel care doreşte să-şi menţină vigoarea credinţei prin rugăciune se pune deci astăzi o dublă problemă: aceea de a-şi apăra credinţa împotriva influenţei nefaste a unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apăra practica rugăciunii în cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul rugăciunii. În timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întărea credinţa şi practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea să-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere.

Astăzi omul credincios trebuie să caute într-o mare măsură el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi tocmai aceasta ar putea face credinţa sa mai profundă şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, într-o mare măsură, ele nu mai sunt susţinute de mediul social. Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa şi rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate poate deveni el însuşi un focar pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediul său social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de plictiseală, care este cauza slăbirii credinţei şi a rugăciunii; cu alte cuvinte, el o poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-şi întărească rădăcinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie.

Deci primul punct de care ne vom ocupa este cel al motivaţiilor, al determinărilor fundamentale pe care omul de astăzi le poate găsi pentru a-şi întări credinţa şi pentru a se ruga mai des şi mai cu căldură.

Citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor duhovniceşti întăreşte rugăciunea

Părinţii duhovniceşti ai Ortodoxiei au văzut un mijloc de întărire a rugăciunii în meditaţia asupra cuvintelor Sfintei Scripturi şi a altor cărţi duhovniceşti. Sfântul Isaac Sirul spune că „citirea dumnezeieştilor Scripturi întăreşte mintea şi mai ales adapă rugăciunea, fiind lumina minţii care are această citire drept călăuză pe cărarea cea dreaptă şi semănătoare de conţinut în contemplarea rugăciunii… făcând mintea să dobândească subţirime şi înţelepciune“1.

Dar cuvintele Sfintei Scripturi au putere asupra noastră atunci când le simţim drept cuvinte ale lui Dumnezeu care ni le adresează în momentul citirii. Atunci prin ele Îl întâlnim pe Dumnezeu Însuşi, ne simţim atinşi de chemarea Lui potrivit cu împrejurările şi nivelul nostru duhovnicesc. Atunci în aceste cuvinte descoperim o mare putere şi un sens mereu nou. Astfel citirea se uneşte cu rugăciunea: trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne deschidă interiorul cuvintelor, făcându-Se El Însuşi transparent şi simţit în ele. De aceea, acelaşi Isaac Sirul recomanda: „Ia seama, omule, la ce citeşti. Căci de nu te vei nevoi, nu vei afla. Şi de nu baţi cu căldură şi de nu stai treaz la poartă neîncetat, nu vei fi auzit“. „De aceea stă scris că sufletul este ajutat de citire când stă la rugăciune şi iarăşi, rugăciunea aduce lumină în citire.“2

Dar dacă meditaţia ne descoperă pe Dumnezeu în cuvintele Scripturii, ea ni-L descoperă şi în lucrurile lumii. Căci toate cuvintele Sfintei Scripturi nu ne vorbesc despre Dumnezeu în Sine, ci despre legătura Sa cu noi prin intermediul lucrurilor lumii şi al aproapelui nostru; astfel, cuvintele Scripturii ne vorbesc despre lucrurile lumii, ni le revelează ca pe făpturile lui Dumnezeu pe care El nu încetează să le susţină. Cuvintele Scripturii şi lucrurile lumii, inclusiv persoanele apropiaţilor noştri şi propriile noastre persoane, cu gândurile şi problemele lor, se află într-o legătură indisolubilă între ele şi cu Dumnezeu: toate sunt într-un anume fel adresate conştiinţei noastre şi date ei ca tot atâtea daruri şi chemări ale lui Dumnezeu, prin care împrejurările mereu schimbătoare ne solicită să ne arătăm modul nostru de vieţuire după voia lui Dumnezeu. Astfel, suntem chemaţi să ne maturizăm fiinţa noastră, să sporim duhovniceşte spre o înţelegere mereu mai deplină a bogăţiei gândirii divine şi a profunzimii iubirii lui Dumnezeu faţă de noi; şi astfel suntem chemaţi la o iubire mereu mai mare faţă de El şi la unirea cu El. Căci complexitatea circumstanţelor şi a problemelor pune în relief caracterul inepuizabil şi semnificaţia infinită a lucrurilor şi a persoanelor care se înrădăcinează în infinitatea lui Dumnezeu. Aprofundând din ce în ce mai mult sensul lucrurilor şi al persoanelor, putem să descoperim un sens mereu mai profund al Scripturii şi invers. Aprofundând mereu cele două feluri de revelaţie, sporim în simţirea iubirii infinite a lui Dumnezeu, care ne mişcă până la lacrimi. Sfântul Isaac spune: „Citeşte şi din Evangheliile cele dăruite de Dumnezeu spre cunoaşterea întregii lumi, ca mintea ta să ia merinde din puterea Proniei Lui… şi să se scufunde în lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“3. „Şi când începe harul să-ţi deschidă ochii pentru a simţi cu adevărat vederea lucrurilor, îndată ei încep să verse şiroaie de lacrimi.“4

Fără îndoială, lucrurile şi persoanele pot fi văzute şi într-o manieră superficială, atunci când sunt privite numai pentru a fi posedate şi pentru a aduce plăcere, când urmărirea lor ne antrenează în griji nesfârşite. De aceea, Părinţii nevoitori au vorbit despre necesitatea de a ne elibera de grijile şi de tulburările pe care ni le provoacă lucrurile sau chiar întâlnirile cu persoanele. Dar prin aceasta ei nu exprimau un dispreţ faţă de făpturile lui Dumnezeu, ci necesitatea de a învăţa să privim cu un ochi curăţit fiinţa lor creată de Dumnezeu, de a învăţa să le percepem ca pe nişte cuvinte divine întrupate şi ca pe nişte căi pe care Dumnezeu vrea să ne ridicăm la El.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne-a cerut să eliberăm sensul ontologic, şi am putea spune şi teologic, al lucrurilor de patima pe care i-o asociem. El spune: „Altceva este lucrul, altceva este înţelesul lui, şi altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur ş.a.m.d. Înţelesul (sensul) este reprezentarea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patima este afecţiunea iraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte“.

„Înţeles (sens) pătimaş este gândul compus din patimă şi din înţeles. Să despărţim patima de înţeles şi va rămâne gândul simplu. Şi o despărţim prin iubire duhovnicească şi înfrânare, dacă vrem.“5 Deci ni se cere nu înfrânarea ca atare, ci iubirea adevărată faţă de lucruri şi persoane, capacitatea de a le vedea în semnificaţia şi în realitatea lor ontologică înrădăcinate în gândirea şi în actul creator al lui Dumnezeu.

Atunci privirea noastră curăţită nu se mai opreşte asupra lucrurilor şi persoanelor, ci trece şi la Dumnezeu, Care devine transparent prin ele şi atunci descoperim că El ni le-a dat pentru iubire, pentru creşterea noastră în iubire.

Iubirea de Dumnezeu primeşte în noi o putere curăţitoare faţă de raporturile noastre cu lucrurile şi cu celelalte persoane, pentru că Dumnezeu nu poate fi închis de nimeni în graniţe strâmte, ca să slujească numai unei singure persoane, ci El Se dăruieşte numai în măsura în care fiecare Îl primeşte în comuniune cu toţi ceilalţi. Astfel, a te apropia de Dumnezeu şi a te deschide Lui înseamnă curăţire, pentru că în Dumnezeu noi vedem lucrurile şi persoanele dincolo de limitările lor, în legătură unele cu altele, iar pe noi înşine în comuniune cu ele. De aceea, Sfântul Marcu Ascetul recomandă ca mijloc de a avea o privire adevărată asupra lucrurilor acela de a oferi ca pe o jertfă lui Hristos reprezentarea (sau gândul) fiecărui lucru în chiar momentul când ea apare în gândul nostru. Această ofrandă a reprezentărilor lucrurilor adusă lui Hristos se identifică cu intrarea lor în profunzimea cea mai lăuntrică şi cea mai sensibilă a fiinţei noastre. Aici locuieşte în noi Hristos încă de la Botez. Demersul nostru cuprinde aşadar trei aspecte: gândirea într-un mod adevărat şi deci dezinteresat la fiecare lucru; oferirea acestuia lui Hristos şi, prin El, tuturor celor care Îl iubesc; şi căutarea centrului nostru cel mai lăuntric şi actualizarea lui de fiecare dată când ne gândim la un lucru, deci practic în mod neîntrerupt. Sfântul Marcu Ascetul descrie această operaţiune în modul următor: „Acest templu (care este identic cu noi înşine) are un loc în partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Hristos pentru noi ca Înaintemergător, locuind în noi de la Botez, afară numai «dacă nu suntem creştini netrebnici» (II Cor. 13, 5). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, cea mai ascunsă şi cea mai curată a inimii; dacă ea nu se deschide prin Dumnezeu şi prin nădejdea raţională a minţii, nu-L putem cunoaşte în chip sigur pe Cel ce locuieşte în ea şi nu putem şti dacă jertfele gândurilor (reprezentărilor) noastre au fost primite sau nu. Căci aşa cum la început, în vremea lui Israel, focul mistuia jertfele, tot aşa se întâmplă şi acum. Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea mai sus amintită, Arhiereul ceresc primeşte gândurile întâi-născute ale minţii noastre şi le mistuie în focul cel sfânt despre care a spus: «Foc sfânt am venit să arunc şi cât aş vrea să fie încă de pe acum aprins» (Luca 12, 49). Iar prin gânduri întâi-născute a numit pe cele care nu apar la a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse îndată, de la prima aruncare şi răsărire în inimă, lui Hristos“6.

A aduce ofrandă reprezentarea fiecărui lucru sau persoane, pe care o privim sau la care ne gândim, înseamnă a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru acest lucru sau această persoană sau a-L preamări şi a-I cere ajutorul Său pentru a înfăptui slujirea cerută de la noi.

Părinţii au numit acest act rugăciune sau chiar liturghie. Această liturghie poate deveni neîncetată. Astfel ne putem obişnui să facem din fiecare gând, din fiecare întâlnire ocazia unei rugăciuni neîncetate. Această întâlnire cu lucrurile şi fiinţele este o cale de a ajunge la o stare de rugăciune şi chiar de liturghie personală neîncetată, unită cu rugăciunea continuă a lui Hristos Arhiereul nostru, Care a sfinţit toate şi vrea să sfinţească toate neîncetat prin noi, primind jertfele noastre şi oferindu-le Tatălui împreună cu propria Sa jertfă. Şi această formă de rugăciune are un efect curăţitor pentru iubirea care se află în ea. „Rugăciunea este curăţia minţii“, spune un cuvânt al Sfântului Grigorie de Nazianz, reluat de Sfântul Isaac Sirul7.

Pentru Sfântul Chiril al Alexandriei, nimeni nu se poate mântui altfel decât prin actul oferirii sale lui Dumnezeu într-o dăruire de sine integrală. Dar nimeni nu se poate oferi ca jertfă curată altfel decât prin unirea cu Hristos, Care Se oferă neîncetat pentru noi ca jertfă curată şi totală Tatălui. De la Hristos am luat şi noi puterea de a ne curăţi şi de a ne dărui, unindu-ne cu El într-un unic act de jertfă. Aceasta este tema unică a lucrării Sfântului Chiril: „Închinarea în Duh şi în Adevăr“8. Cel care se oferă pe sine lui Dumnezeu se dăruieşte cu toate gândurile şi cu toate faptele sale. El trăieşte cu totul în Dumnezeu.

Accentul pe care Sfântul Chiril îl pune în primul rând pe oferirea propriei persoane nu este lipsit de importanță. Noi nu ne putem curăţi privirea, deci imaginile lucrurilor şi persoanelor şi relaţiile noastre cu ele, dacă nu ne curăţim propria noastră persoană. Nu-I putem dărui lui Dumnezeu lucrurile noastre dacă nu ne dăruim pe noi înşine. Este un lucru de primă importanţă ca în tot ceea ce facem să ne vedem pe noi înşine cu referire la Dumnezeu, să fim mereu conştienţi de această dimensiune profundă şi tainică a persoanei noastre. Şi aici ne vine în ajutor Dumnezeu Însuşi venind aproape de noi, asumându-Şi umanitatea şi dăruind-o Tatălui.

Trebuie să avem respect şi reverenţă faţă de noi înşine pentru a avea respect şi reverenţă faţă de lucruri şi semeni ca faţă de nişte creaturi pline de taina şi adâncul lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi ne-a înlesnit aceasta, asumându-Şi umanitatea noastră în chiar ipostasul Său, intrând în comuniune cu noi şi împărtăşindu-ne infinitatea Sa.

Dar dacă trebuie să-I oferim lui Hristos gândul fiecărui lucru şi chiar persoana noastră, este firesc să-I oferim şi relaţiile noastre cu ceilalţi. Iar aceasta are din nou o mare importanţă nu numai pentru curăţirea noastră, ci şi pentru ameliorarea raporturilor noastre cu ceilalţi. Este mare lucru să nu gândeşti nimic rău cu privire la ceilalţi. Asta înseamnă să te gândeşti la celălalt şi să comunici cu el întotdeauna cu iubire şi înţelegere pentru defectele sale care nu-i definesc fiinţa, cu un sentiment de iertare, cu sentimentul de a comunica cu o taină. Faptul că cineva a comis o greşeală faţă de mine sau faţă de un altul, nu trebuie să scadă în ochii mei valoarea şi sensul incomensurabil al misterului său, acest dar inepuizabil pentru mine, acest dar absolut superior faţă de lucruri, dat fiind că celălalt reprezintă în întâlnirea sa cu mine o rezervă infinită de mister. Sfântul Isaac spune: „Nu căuta să faci deosebire între cel vrednic şi cel nevrednic, ci toţi oamenii să fie pentru tine deopotrivă în bunătatea ta. Căci în acest fel îi vei putea atrage spre bine pe cei nevrednici. Domnul însuşi a stat la masă cu vameşii şi cu desfrânatele şi nu i-a deosebit pe cei nevrednici pentru ca în felul acesta să-i atragă pe toţi la frica de Dumnezeu şi prin cele trupeşti să-i apropie de cele duhovniceşti“9.

note

1 Tou Isaak tou Syrou tà eurethén ta pánta, Athena, 1895, Cuv. 29, p. l23 = Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, „Filocalia românească“ (=FR)X, 1981, pp. 157-158

2 Ibid. Cuv. 23, p. l02 şi Cuv. 23, p. 98 = FR X, pp. 135, 131

3 Ibid. Cuv. 23, p. 95=FR X, p. 128

4 Ibid. Cuv. 23, p. 96âFR X, p. 129 5 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste III, 42-43=FR X, 1946, p. 85

6 Sfântul Marcu Ascetul, „Despre Botez“, FR I, 1946, pp. 282-283 7 Op. cit., Cuv. 32, p. l40=FR X, p. 179 8 PG 68=PSB 38, 1991 9 Ibid., Cuv. 23, p. 99=FR X, p. 432

SURSA

40 de capete ale Maicii Gavriilia

1. Orice loc poate deveni locul Învierii. Este de-ajuns sa trăiești smerenia lui Hristos.

2. Nu o cunoaștere pe care s-o dobândești, ci o cunoaștere pe care s-o pătimești – asta-i spiritualitatea ortodoxă.

3. Există o singură educație: să învățăm să-L iubim pe Dumnezeu.

4. Mai bine iadul aici decât în lumea cealaltă.

5. Nu-i important ceea ce zicem, ci ceea ce trăim. Nu ceea ce facem, ci ceea ce sântem.

6. Dacă ai dragoste pentru întreaga lume, atunci întreaga lume e frumoasă.

7. Cel cel ce iubește nu bagă de seamă c-o face, așa cum nu bagă de seamă nici că respiră.

8. Când mintea nu este risipită în lucruri lumești și este unită cu Dumnezeu, atunci și un “Bună ziua” pe care îl zicem devine o binecuvântare.

9. Doar când cineva încetează să mai citească alte cărți în afara Evangheliei [în general a cărților duhovnicești, probabil, n.n.] începe să sporească lăuntric cu adevărat. Doar atunci, unit cu Dumnezeu prin Rugăciune, poate auzi voia lui Dumnezeu.

10. Adesea Dumnezeu nu dorește fapta, ci intenția. E de ajuns să vadă că ești gata sa-I împlinești porunca.

11. Când Dumnezeu ne-a făcut, ne-a dat viață și a suflat în noi Duhul Sau. Duhul acesta este Dragoste. Când nu avem dragoste, devenim cadavre și suntem cu totul morți.

12. Nu-ți dori nimic altceva decât voia lui Dumnezeu și primește cu dragoste relele care vin asupra ta.

13. Să nu răspunzi cuiva cu răul pe care ți l-a făcut, ci vezi-L pe Hristos în inima lui.

14. Să nu spui niciodată: “De ce mi s-a întâmplat asta?” Sau când vezi pe cineva cu cangrenă, sau cancer, sau orb, să nu te întrebi “De ce li s-a întâmplat asta?“ Cere-i lui Dumnezeu să-ți arate celălalt mal al răului. Atunci vei vedea, împreună cu îngerii cum stau lucrurile: toate sunt după rânduiala lui Dumnezeu. Toate!

15. Dacă ai gânduri de judecată împotriva altcuiva, cere-I lui Dumnezeu să se îngrijească de tine în acel ceas, ca să-l poți iubi pe acel om așa cum îl iubește El. Atunci Dumnezeu te va ajuta să-ți vezi starea. Dacă L-ai vedea pe Hristos, ai mai judeca?

16. Tot ce spunem rămâne în veșnicie.

17. Când avem nevoie, Dumnezeu ne va trimite pe cineva. Toți suntem împreună-călători.

18.Cei ce trăiesc în trecut sunt ca morți. Cei ce trăiesc în viitor, în închipuirile lor, sunt naivi, pentru ca viitorul e doar al lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găsește doar în clipa de fata, în Prezentul veșnic al lui Dumnezeu.

19. Mai bine să rostești Rugăciunea lui Iisus cu glas tare, decât deloc.

20.Tulburarea și grija sunt pentru cei ce n-au credință.

21. Dragostea este doar pe Cruce.

22. Așa cum Dumnezeu te iubește pe tine, îl iubește și pe dușmanul tău.

23. Ar trebui să facem în asa fel încât sa trăim în lume ca uleiul și apa dintr-o candela, care nu se amesteca și altfel sunt intru și pentru Dumnezeu: în lume, sau nu din lume.

24. Toți suntem vase, uneori ale Luminii, alteori ale Întunericului.

25. Ca să se săvârșească o minune, e deajuns să iubim. Nici rugăciunea, nici metania n-au așa putere!

26. Experiența m-a învățat că nimeni nu poate ajuta pe nimeni, oricât de mult și-ar dori, din dragoste, s-o facă. Singurul ajutor vine doar de la Dumnezeu, când e vremea Sa.

27. Dacă-l avem pururea pe Dumnezeu în minte, și Dumnezeu ne are pururea în minte.

28. Nu trebuie să hotărâm pentru alții. Sa-i lăsăm în seama îngerilor și vor găsi cea mai buna soluție.

29. Când vorbim și cineva ne întrerupe, să nu continuăm. Înseamnă că nu va auzi ce avem de spus. Îngerii fac așa.

30. Tot ce ni se întâmplă este doar din vina noastră.

31. În fiecare dimineață, deschide o pagină nouă și iscălește-o în alb. Și lasă-l pe Dumnezeu să scrie ce voiește.

32. De nu vei ajunge în pragul deznădejdii, nu vei vedea nicicând Lumina.

33. Precum Simon Kirineanul, să fim gata să sărim în ajutorul aproapelui nostru.

34.Singura bucurie adevărată este eliberarea de grijă.

35. Cea mai puternică rugăciune este Epicleza (chemarea Sfântului Duh) de la Dumnezeiasca Liturghie.

36. Dragostea este o bombă care nimicește tot răul.

37. Unii vor sa ajungă la Înviere fără sa treacă pe calea Golgothei.

38. Zi și noapte binecuvânta-vom pe Domnul pentru darurile ce ni le dă!

39. Puține cuvinte, multă dragoste. Pentru toți. Oricine ar fi ei.

40. Cea mai mare parte a rugăciunii mele este de mulțumire. Ce altceva să cer, dacă am totul?

SURSA

Rugăciunea Sfântului CALINIC de la Cernica

Doamne, Dumnezeul părinților noștri, Tu care ai scăpat neamul lui Israil din robia Egiptului și l-ai dus în Pământul făgăduinței, întoarce-ți privirile și către fiii României și-i luminează pe dânșii pentru fericirea Patriei.

Cu focul Tău cel atotputernic, curăță inimile lor și revarsă asupră-le duhul de Dreptate și de Frăție. Precum, în veacurile trecute, Tu le insuflai bărbăția și-i făceai a învinge pe cei ce voiau a le cotropi căminele, așa și astăzi, Doamne, insuflă-le iubirea de Țară, pentru ca toți să-și dea mâna spre a face binele.

Cu Sfântul Tău Duh, fă, Doamne, ca românii să aleagă pe cei mai vrednici și mai tari în credința lor, spre a sprijini dorințele folositoare Țării. Doamne, Dumnezeul părinților noștri, Tu ești drept și atotputernic; nu vei părăsi pe cei ce nădăjduiesc întru Tine. Ajută-i, Doamne, în ziua cercării, ca din inimă curată să poată lăuda Sfânt numele Tău în veacul veacurilor.

 

SURSA

Cântec de dragoste

Cum să-mi împiedic sufletul
să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău ?
Cum să-l înalț deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva ?
O, cum, cum l-aș aduna
lângă ceva pierdut în întuneric,
într-un ungher tăcut, străin, nefremătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ți lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine și pe mine,
ne împreună totuși așa cum un arcuș
din două strune doar un sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunați ?
Și ce artist ne ține-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i ?

Rainer Maria Rilke

Cum putem birui MÂNIA şi FURIA

Vrei să afli cât de mare rău este mânia? Uită-te la cei care se ceartă în piaţă sau pe drum. La tine cu greutate poţi vedea urâciunea acestei patimi, pentru că atunci când te mânii, gândul tău se tulbură şi parcă eşti beat. Însă când eşti liniştit, poţi să te uiţi la semenii tăi care sunt înfuriaţi şi să înţelegi că aşa eşti şi tu.

Ce se întâmplă, aşadar? Pieptul fierbe, gura răcneşte, pe ochi ies flăcări, faţa se umflă şi se înroşeşte, mâinile sunt scuturate, picioarele sar ca la circ – omul întreg seamănă cu un nebun, sau mai bine zis, cu un măgar sălbatic, care azvârle şi muşcă. Iată cât de necuviincioasă şi de umilitoare este înfăţişarea celui care este stăpânit de mânie.

„Dar inima mea este tulburată şi suferă din pricina jignirilor care mi se aduc”, îmi spui tu. Ştiu lucrul acesta şi tocmai de aceea mă minunez de cei care nu se lasă pradă furiei. Şi să ştii că dacă vrei, cu toţii avem puterea să o împiedicăm să izbucnească. De ce nu ne supărăm sau nu arătăm că suntem supăraţi la lucru, atunci când cel care este mai mare peste noi ne ceartă? Pentru că ne temem ca nu cumva, dacă-i răspundem cu mânie, să ne dea afară. Aşadar, frica potoleşte mânia. De ce când îi certăm pe slujbaşii noştri, ei nu scot nici un cuvânt? Pentru că şi pe ei îi reţine aceeaşi primejdie care atârnă deasupra capetelor lor.

Aşadar, atunci când ne jignesc oameni puternici, adică cei care au puterea să ne facă rău, îndurăm mai mult decât am fi crezut. Dar dacă jignirea vine de la oameni care sunt mai prejos de noi sau lipsiţi de putere, de la oameni de care nu este nevoie să ne fie frică, nu îndurăm insulta. De ce nu ne gândim că şi într-un caz şi în celălalt, Dumnezeu este Cel care îngăduie să fim atacaţi? Dumnezeu este Cel care ne dă medicamentul amar, dar mântuitor, ca să ne vindece de egoismul nostru. Aşadar, să nu ne mâniem şi să nu ne îndreptăm nici împotriva înţeleptului Doctor, nici împotriva oamenilor, care sunt instrumentele prin care lucrează Dumnezeu. Să întâmpinăm orice vorbă rea şi orice nedreptate cu tăcere, îndelungă-răbdare şi smerenie.

Te-a supărat careva? Adu-ţi atunci aminte de păcatele tale şi gândeşte-te de câte ori L-ai supărat tu pe Dumnezeu. Dacă acum nu te vei mânia şi vei ierta, nici Dumnezeu nu se va mânia pe tine atunci când va fi nevoie să dai socoteală pentru faptele tale. Iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre (Marcu 11, 25).

Dacă te vei purta astfel, nu vei avea folos numai în ceruri, ci şi aici, pe pământ. Adu-ţi aminte de două împrejurări când ai fost vorbit de rău sau nedreptăţit: una când ai dat frâu liber mâniei tale şi una când ai rămas liniştit. Spune-mi: când ai fost mai mulţumit şi când te-ai folosit? Atunci când ai fost biruit de mânie sau când ai biruit mânia? De multe ori, am ajuns să ne blestemăm pe noi înşine, pentru că mânia ne-a împins să spunem vorbe rele. Dimpotrivă, când am fost deasupra mâniei, am scăpat de multe rele şi am fost mulţumiţi, ca atunci când ne-am biruit duşmanul.Când ne apărăm prin mânie, nu biruim, ci suferim cea mai mare înfrângere. Biruieşti doar atunci când întâmpini răul cu blândeţe. Cei nebuni, desigur, spun că este tocmai invers. Dar tu să nu ceri părerea oamenilor nebuni, ci a celor cu minte. Sau mai bine, îndreaptă privirea ta spre Dumnezeu, pentru ca El să te cinstească. Cine are cinstirea lui Dumnezeu, nu are nevoie de altă cinstire.

Iar dacă eşti mânios din fire şi nu poţi să te abţii, măcar nu lăsa ca mânia să pună stăpânire pe tine pentru multă vreme. Alung-o departe cât mai repede. Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efes. 4, 26). Trebuie să avem mare grijă cu această patimă, căci ea distrus familii, a stricat prietenii şi a pricinuit nenumărate nenorociri.

Te nedreptăţeşte cineva? Nu te certa cu el, ci cu diavolul, care îl îndeamnă la rău. De omul care păcătuieşte să-ţi pară rău. Să te gândeşti că dacă nu se pocăieşte, va fi pedepsit în iad pe vecie. În felul acesta, nu numai că nu te vei mânia, dar îţi şi va părea rău pentru el.

Aşa cum îţi este milă de un bolnav care este cuprins de febră, la fel să îţi fie milă şi de fratele tău care te nedreptăţeşte. Şi acesta este bolnav. Vrei să te aperi de nedreptate? Atunci smereşte-te şi taci. În felul acesta, îl vei răni pe duşmanul tău, diavolul. Altfel, dacă te mânii şi te răzbuni, îţi vei face rău atât ţie, cât şi fratelui tău, care este deja rănit de diavol şi nu mai are nevoie de încă o rană, ci de compătimire, rugăciune şi de ajutorul tău. Dacă nu cazi, poţi chiar să-l ajuţi. Dar dacă şi tu cazi sub săgeata mâniei aruncată de diavol, cine vă va ridica pe amândoi? Nici tu nu-l mai poţi ajuta pe el, nici el pe tine.

De aceea, să ne purtăm mereu în aşa fel, încât să ajutăm la vindecarea rănilor fraţilor noştri. Să nu le facem şi alte răni şi să nu le adâncim pe cele pe care le-a făcut diavolul. Să nu îi răsplătim cu răul. Mă vei întreba: „Dar ce, e rău să înjur pe cineva care mi-a făcut rău?” Este rău tocmai pentru faptul că nu este socotit un rău atât de mare. Dispreţuim cu uşurinţă ceea ce ni se pare mic. Şi cu cât dispreţuim mai mult un lucru mic, cu atât el se face mai mare, până când nu mai are leac.

Crezi, aşadar, că nu faci un lucru rău atunci când îl înjuri pe fratele tău? Chiar dacă ţi-a făcut vreun rău, el este tot fratele tău. Când zici, „Tatăl nostru”, „nostru” înseamnă mai multe persoane. Aşadar, Domnul este Părintele tuturor. Iar noi, pentru că avem acelaşi Părinte, suntem fraţi. De aceea, nu-l poţi vedea pe fratele tău ca vrăjmaş şi în acelaşi timp, să-L numeşti Părinte pe preabunul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care te-a făcut după chipul şi după asemănarea Sa. Nu te poţi repezi ca un taur, să dai din picioare ca măgarul, să urli ca un lup, să muşti cu viclenie ca un scorpion şi, în acelaşi timp, să fii copilul lui Dumnezeu. Nu eşti om, pentru că omul are bunătatea Creatorului său. Atunci ce eşti? Fiară? Dar fiarele au doar una din neajunsurile pe care le-am spus mai înainte, pe când tu le ai pe toate şi chiar mai multe. De altfel, fiarele pădurii, deşi sunt sălbatice prin firea lor, dacă te porţi cum trebuie cu ele, se îmblânzesc. Dar tu, care eşti blând prin firea ta, te sălbăticeşti prin mânie.

Vrei să fii copil adevărat al lui Dumnezeu? Dacă da, trebuie să semeni cu El. Şi nimic nu te face să semeni mai mult cu Dumnezeu decât dacă îi ierţi pe cei care te nedreptăţesc, dacă faci bine celor care îţi fac rău, dacă îi lauzi pe cei care te vorbesc de rău, dacă eşti blând cu cei care te batjocoresc. Dar chiar dacă vrei să pedepseşti pe cineva care ţi-a făcut rău, nu-i răspunde cu rău. Fă-i bine şi l-ai pedepsit! Pentru că dacă te răzbuni pe el, vei fi judecat cu acela. Pe când dacă arăţi bunătate, tu vei fi lăudat şi numai acela va fi judecat. Şi nu există pentru duşmanul tău o pedeapsă mai mare decât să vadă că tu eşti lăudat, iar el este judecat. Nu uita nici că Dumnezeu, Care este dreptul Judecător, îl va pedepsi pentru răul pe care ţi l-a făcut, în afară de cazul în care se va pocăi la timp. Şi cum se va pocăi? Văzându-ţi îndelunga-răbdare. Iată ce ne sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel: Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele (Rom. 12, 17-21).

Dacă la rău nu trebuie să răspundem cu rău, cu atât mai mult, la bine nu trebuie să răspundem cu rău. Tuturor oamenilor, prieteni sau duşmani, să le arătăm mereu bunătate, prin faptele şi vorbele noastre. Bunătatea naşte în noi nădejdea mântuirii şi ne umple inima de bucurie. Cum ne-ar putea lua tristeţea în stăpânire dacă suntem atât de buni la suflet, încât şi vrăşmaşilor noştri le facem bine?

Aşadar, să nu ne preocupe nimic mai mult ca vindecarea sufletului nostru de mânie şi răutate. Să ne împăcăm cu cei care au ceva împotriva noastră, pentru că nici rugăciunea, nici postul, nici milostenia, nici virtuţile nu ne vor putea izbăvi de iad în ziua Judecăţii, dacă sufletul nostru este pătat de această patimă. Iată de ce Domnul ne porunceşte fiecăruia dintre noi: Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Mat. 5, 23-24).

SURSA

Interviu cu Gheronda Sofronie despre Sfântul Siluan Athonitul | PEMPTOUSIA

Fericitul Gheronda Sofronie (†1993) considera întâlnirea cu Sfântul Siluan (†1938) drept cea mai mare binecuvântare pe care a primit-o de la Dumnezeu. În interviul care urmează, teologul luminii necreate, omul Cuvântului, Gheronda Sofronie analizează cu deosebită profunzime şi claritate elementele esenţiale ale învăţăturii Sfântului Siluan.

Gheronda Sofronie: După cum scrie un teolog grec, suntem obişnuiţi să ne rugăm către Gheronda Siluan ca şi către un sfânt, dar recunoaşterea oficială a Bisericii, a Patriarhiei Ecumenice, ne oferă acum posibilitatea să o facem nu doar cu inima noastră, în ascuns, ci deschis, în mod public.

Chiar biserica mânăstirii voastre este afierosită Sfântului Siluan …

Gheronda Sofronie: Da, cea dintâi ! (râde bucuros). Încă nu este terminată, dar în cea mai mare parte a fost desăvârşită. Aşteptăm să trimită Patriarhul un Mitropolit pentru a o inaugura, ba să vină chiar Patriarhul dacă va voi, pentru că îl iubeşte atât de mult pe Gheronda Siluan, încât în mesajul de Paşti a făcut referire la cuvintele lui „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui !” Acum este foarte cunoscut. Dar dacă el însuşi nu ar fi răspuns unui mare număr de oameni care se rugau lui, atunci această aşezare în rândul sfinţilor nu ar fi putut avea loc. De multe ori s-a arătat ca mijlocitor, iar oamenii au rămas surprinşi de rapiditatea cu care el răspundea rugăciunilor lor.

Cunoaşteţi exemple concrete?

Gheronda Sofronie: Să ştiţi că avem multe, dar nu cred că le putem trece în revistă acum. Trebuie să cerem oamenilor să ne scrie, pentru că dacă o facem noi, s-ar putea să scriem poveşti…

Dumneavoastră aveţi exemple personale de mijlocire din partea Sfântului Siluan?

Gheronda Sofronie: Eu sunt un nimic ! Poate în sensul împlinirii unui lucru cu neputinţă de săvârşit, precum înfiinţarea unei mânăstiri… Este cu putinţă astăzi să institui o mănăstire ? Pământul nu mai produce monahi ! Oamenii nu mai sunt predispuşi către acest mod de viaţă. Nu ştiu… Lupta este foarte mare… A fost greu… Nu aveam mai nimic. Mâncam cartofi şi urzici. Iar acum suntem epuizaţi… Nu mă plâng, dar mânăstirea nu ne-a fost acordată decât după multe încercări. Iar temelia acestei mânăstiri a fost el, Siluan.

Iar Dumnezeu a îngăduit să trăiţi până acum pentru a simţi bucuria trecerii în rândul celor sfinţi a părintelui vostru duhovnicesc!

Gheronda Sofronie: Dacă ar fi după doctori, nu ar trebui să mai fiu în viaţă. Demult ar fi trebuit ca trupul meu să se reîntoarcă în pământ… Ştiţi, în declaraţia trecerii lui în rândul sfinţilor au fost subliniate anumite elemente foarte importante: s-a vorbit de „învăţătura lui profetică şi apostolică”, şi s-a dat poruncă „în Duhul Sfânt” pentru acordarea acestei cinstiri – s-a folosit această expresie, „vă îndemnăm în Duhul Sfânt”…
Să cinstim prăznuirea lui în fiecare an?

Gheronda Sofronie: Da, au folosit această exprimare în declaraţia oficială. Este o frază foarte importantă. Părintele Máximos Jimenez de la Chevetogne a scris în revista Irenikon că acest cuvânt pe care i l-a dat Hristos lui Siluan a fost folositor pentru mulţi oameni, într-un mod pozitiv şi mântuitor. Şi notează acest fapt în critica lui la cartea mea Îl vom vedea [pe Dumnezeu] aşa cum este! V-am şocat sau nu?

Cu titlul? Nu chiar!

Gheronda Sofronie: Acest titlu a fost dat de Părintele Simeon, nu de mine. Dar subiectul este acesta, anume că toţi avem dorinţa, precum Moise, de a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este ! Este absolut firesc, iar în această carte îmi exprim punctul de vedere că nu putem reuşi aceasta decât trăind conform poruncilor, pentru că poruncile lui Hristos nu pot fi străine de fiinţa lui Dumnezeu, înţelegeţi ? De exemplu, în capitolul 5 de la Matei, scrie evanghelistul: „Aţi auzit că s-a zis: “să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”, iar Eu zic vouă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă”. Iar mai jos, „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (vezi Matei 5: 43-48).

Cum este cu putinţă?

Gheronda Sofronie: Dacă nu ar fi fost cu putinţă, nu ar fi apărut în Sfânta Scriptură. Dar, în acest punct, ar fi bine să înţelegem teologic care este diferenţa dintre oamenii îndumnezeiţi şi Însuşi Dumnezeu. Este important! Prin îndumnezeire, omul, persoana umană, ipostasul uman dobândeşte conţinutul vieţii lui Dumnezeu, dar prin har, nu creându-o. Ce înseamnă să o creeze ? Zicem în Simbolul Credinţei: „Făcătorul Cerului şi al Pământului etc.”, dar, cu toate acestea, noi rămânem creaturi, făpturi. Nu putem să fim Dumnezeu pentru că nu suntem „făcători”…

Ci dumnezei după har!

Gheronda Sofronie: După har! Adică viaţa dumnezeiască ne este împărtăşită şi ne este transmisă prin intermediul harului, dar rămânem făpturi zidite… nu devenim creatori ai acestei lumi. Participăm la viaţa dumnezeiască prin har şi, bineînţeles, prin asemănare, dar nu o creăm… Sfântul Siluan ne-a lăsat un material teologic foarte bogat. Există subiecte în teologia lui Siluan pe care nimeni nu le-a abordat în trecut în acest mod.

De exemplu?

Gheronda Sofronie: Zice că există două forme de smerenie: una este smerenia ascetică, prin pocăinţă („sunt cel mai rău dintre toţi”), şi alta este smerenia dumnezeiască a lui Hristos. Adică este o caracteristică a firii lui Dumnezeu care este indescriptibilă. La nimeni altcineva nu am întâlnit această diferenţiere între smerenia ascetică şi smerenia specifică lui Dumnezeu, caracteristică Lui. Un alt subiect: nimeni nu poate iubi întreaga făptură, nici să poarte grija întregii creaţii, dacă acest lucru nu se petrece în Duhul Sfânt. Inclusiv rugăciunea pentru vrăjmaşi este o caracteristică a acelora care sunt purtători ai Duhului Sfânt. Din acest motiv zice că cel ce nu îşi iubeşte duşmanii, nu a cunoscut încă pe Dumnezeu aşa cum ar trebui să-L cunoască. Luaţi aminte la acest lucru. De ce se exprimă astfel ? Nu există în nici un text patristic ceva asemănător…

Cu siguranţă Sfântul Siluan este un sfânt care se încadrează în şirul, în tradiţia marilor părinţi duhovniceşti ortodocşi, dar a trăit şi a exprimat ceea ce a trăit într-un mod cu totul original. Mai mult, el scrie despre lucruri deosebit de adânci, cu cuvinte foarte simple. Ceea ce spuneţi despre acest subiect este foarte important şi clarificator.

Gheronda Sofronie: Este vrednic de luat aminte faptul că vorbeşte despre acestea într-un mod extrem de firesc. De unde provine acesta? De la arătarea lui Hristos de care s-a învrednicit la începutul vieţii lui! La începutul vieţii lui monahale, atunci când, după încercare, şi-a văzut pierzarea veşnică vreme de oră, s-a dus în biserică şi a rostit aceste cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Iar Hristos i S-a arătat ca şi cum ar fi fost viu. Ei bine, niciodată nu m-am îndoit în mintea mea de adevărul acestei arătări a lui Hristos către Siluan. De ce? Pentru că era un om simplu – un soldat –, nu-i aşa? Imediat după ce-şi termină stagiul militar, pleacă în Sfântul Munte, şi vede asta! Dar în ce rezidă dovada că acesta este adevărul? În faptul că a început să se roage pentru lume cu toată fiinţa lui! Dacă acest om, atât de simplu, a început să se roage pentru lume în acest fel, ce înseamnă asta? Care este dovada că se ruga cu adevărat? Cu plângere, cu toată fiinţa, se ruga pentru mântuirea lumii…

Această dragoste, această compasiune pentru lume poate fi o atestare a arătării lui Hristos cel Viu ?

Gheronda Sofronie: Acest lucru înseamnă că Hristos i S-a arătat cu adevărat şi că L-a cunoscut în Duhul Sfânt, căci descrie el însuşi faptul că Duhul era în toată fiinţa sa: în sufletul lui, în mintea lui, în cugetul lui, în inima lui şi în trup… De ce apoi se ruga astfel: „Doamne, să te cunoască întreaga lume în Duhul Sfânt” ? De unde provine această rugăciune ? Era consecinţa, rodul acestei arătări… Un moment atât de puternic, încât, aşa cum scrie, dacă ar mai fi durat, nu ar fi putut să mai rămână în viaţă. Dar focul Duhului Sfânt l-a umplut în întregime… Astfel, ideile lui despre smerenia lui Hristos, rugăciunea pentru întreaga lume, erau consecinţele arătării autentice a lui Hristos înaintea lui. Putem judeca după rezultate. Vreau să mai adaug că este o situaţie cu totul excepţională faptul că a vorbit despre aceste întâmplări precum un teolog apostolic, precum vorbea Sfântul Ioan Teologul. Teologia era starea lui proprie de a fi. Nu din cunoştinţe academice. Dacă începeţi să-l citiţi cu atenţie pe Gheronda Siluan, veţi vedea că este o carte teologică cu exprimări foarte simple. Nu am avut niciodată vreo îndoială că L-a văzut pe Hristos în Duhul Sfânt, în Dumnezeirea Sa, căci, după cum spune, atunci când se arată o lumină atât de puternică, nu putem să nu-L recunoaştem ca Dumnezeu… La fel ca Apostolul Pavel pe drumul Damascului. Vi le mărturisesc acestea pentru a atrage atenţia asupra unor aspecte esenţiale, cu o adâncă semnificaţie, ale unei teologii cu adevărat evanghelice. Precum Sfântul Ioan Evanghelistul, el scrie în întregime cu cuvinte simple. Este ceea ce eu numesc teologia ca rugăciune sau conţinut al rugăciunii şi ca stare a inimii noastre. Cel mai grăitor exemplu al acestei teologii sunt epistolele Sfântului Ioan Teologul. Teologia ca rugăciune este Anaforaua Liturghiei, în special cea a Marelui Vasile, o anafora foarte sumară a unei viziuni globale. Nu este altceva decât teologie, dar o prezentăm sub forma unei rugăciuni; rugăciunea ia forma aceasta, teologia ia forma aceasta.

Până la sfârşit, simplitatea şi smerenia lui Siluan au ascuns sfinţenia lui de ochii celor mai mulţi. Dar unii, aşa cum aţi făcut dumneavoastră pentru câţiva ani, au ţinut legătura cu dânsul, l-au vizitat adesea. A avut un pic de faimă încă de pe când era în viaţă ?

Gheronda Sofronie: Nu foarte mare. Au fost unii monahi dintre sârbii de la Hilandar, şi alţii, teologi, ba chiar şi episcopi, cărora le plăcea să stea de vorbă cu el. Întreţinea corespondenţă, a avut câteva scrisori. Două, trei cazuri le descriu în cartea mea. De asemenea, despre harisma străvederii se vorbeşte în actul de canonizare. Menţionez chiar şi ce scria despre el episcopul Nicolae [Velimirovici] Sârbul în necrolog.

Episcopul Nicolae a fost iniţiatorul unei mari mişcări de trezire duhovnicească în Biserica Sârbă, care, prin Părintele Iustin Popovici, se continuă şi astăzi de către oameni precum episcopul Amfilohie sau părintele Atanasie… În fine, Sfântul Siluan se întâlnea des cu Episcopul Nicolae?

Gheronda Sofronie: Nu cunosc exact ce era între ei. Dar îi plăcea să vină destul de des în Sfântul Munte, şi de fiecare dată se ducea să-l vadă pe Gheronda Siluan. Ştiţi, Episcopul Nicolae este cel care m-a hirotonit diacon în 1930, la Mânăstirea Sfântului Pantelimon, iar Gheronda Siluan era de faţă… Când am ajuns prima oară în Anglia, la Londra, în 1952, Episcopul Nicolae era acolo. M-am dus să iau binecuvântarea lui. I-am spus că arhimandritul Iustin Popovici a scris unele lucruri legate de cartea despre Gheronda Siluan, comparându-l cu Sfântul Simeon Noul Teolog. Reacţia Mitropolitului Nicolae a fost cu adevărat impresionantă. Stătea pe un fotoliu, şi cum i-am spus că părintele Iustin a făcut această comparaţie, a dat cu pumnul de birou, zicând: „Nu! Nu! Nu! Siluan a fost mai mare ca toţi în dragostea lui! Când îi citeşti pe ceilalţi, te apucă o disperare, dar asta nu se-ntâmplă niciodată cu cele scrise de Gheronda Siluan”. Iar eu am rămas tăcut, ascultându-l. Astăzi Siluan este foarte cunoscut şi nu mai are nevoie de recomandări. [George] Florovsky a scris prefaţa primei ediţii a cărţii în engleză. Sublinia faptul că Siluan zice lucruri cunoscute dar într-un mod diferit. Îmi zicea: vorbiţi cu o limbă nouă lumii contemporane. Aşadar, este o limbă nouă ! Mulţi oameni şi-au exprimat bucuria, până şi episcopul de Canterbury a scris că aşezarea lui Gheronda Siluan în rândul sfinţilor este un fapt îmbucurător nu doar pentru Biserica Ortodoxă, nu doar pentru mânăstirea noastră, ci, în general, pentru întreaga lume creştină.

E adevărat că, datorită cărţilor voastre, dar, neîndoielnic, şi pentru că acesta era planul lui Dumnezeu, evlavia faţă de Siluan a depăşit graniţele Bisericii Ortodoxe. Influenţa lui este foarte mare. Mişcă multe inimi.

Gheronda Sofronie: Iată un exemplu. În veacul trecut era un pictor vestit în Rusia, care a făcut picturile murale din catedrala Sfântul Vladimir din Kiev. Fiul lui, matematician, a emigrat în Cehoslovacia. Când a devenit preot, mi-a scris să-i trimit cărţi, dacă mi-e cu putinţă. Dar era foarte dificil, doar dacă i le-ar fi putut duce cineva. Astfel au apărut două, trei copii ale cărţii mele despre Gheronda Siluan în Cehoslovacia. Iar acel preot îmi scria, mai apoi: „Părinte Sofronie, trebuie să îmi exprim recunoştinţa faţă de dumneavoastră. De cinci ani citesc Filocalia cu multă atenţie şi nu puteam pricepe cum pot fi înfăptuite acele lucruri în practică, dar cartea dumneavoastră m-a făcut să înţeleg asta, într-un mod cu totul special. Această carte este în întregul ei Filocalie, şi este viaţă adevărată”.

Este cunoscut în Rusia Sfântul Siluan? Cum a fost receptat?

Gheronda Sofronie: Niciodată nu a fost manifestată vreo îndoială în privinţa lui. Evlavia faţă de Gheronda Siluan a fost mare, statornică. Multă vreme cartea mea a fost acordată drept premiu studenţilor Academiei Teologice – nu aveau prea multe cărţi. Când m-am dus în Rusia prima oară, în 1957, cercetându-mi rudele, fraţii şi surorile mele, la una dintre surori am găsit cartea copiată la maşina de scris! Şi la Academia Teologică din Leningrad, un student mi-a spus: „Părinte Sofronie, am originalul cărţii dumneavoastră !” Ce voia să zică? Mai târziu am înţeles că vorbea despre cartea editată la Paris, şi nu de vreo copie bătută la maşină, ca aceea a surorii mele. Mi s-a spus că au fost bătute la maşina de scris sute de cópii. Numele lui Gheronda era larg cunoscut în Rusia în 1957. Cunoscut şi recunoscut ca sfânt. Impresia era profundă peste tot… la fel ca în Sfântul Munte, unde cartea a fost receptată cu multă încredere. Mai târziu, în 1980, am vorbit la Departamentul de relaţii internaţionale a Patriarhiei Moscovei, cu Mitropolitul Filaret al Minskului şi cu Arhiepiscopul Pitirim (responsabilul cu editările şi cu revista). Erau promotorii ideii trecerii lui Gheronda Siluan în rândul sfinţilor. Le-am răspuns că este un lucru foarte important pentru noi, dar că nu vrem să ne amestecăm şi că poziţia noastră nu ne permite să exercităm vreo influenţă. La sfârşitul anilor ’70 – în 1977 sau 1979– Mitropolitul Harkovului, Nicodim, editase o versiune completă a slujbei Sfântului Siluan, precum şi un imn acatist. Apoi a ajuns Mitropolit de Lvov, şi de pe această poziţie l-a întâmpinat pe Patriarhul Ecumenic la Lvov, i-a dăruit o icoană cu Gheronda şi a propus să purceadă împreună la trecerea oficială în rândul sfinţilor a lui Gheronda. Părintele Siluan, fiind monah aghiorit, era în jurisdicţia Constantinopolului, şi doar Patriarhia Ecumenică şi Sfântul Sinod al Marii Biserici avea dreptul de a iniţia această recunoaştere oficială.

Vreţi să ne vorbiţi un pic despre relaţia voastră cu sfântul Siluan ? Când şi cum aţi început?

Gheronda Sofronie: Am avut întrevederi regulate vreme de opt ani, până la moartea lui în 1938. Înainte aveam evlavie la el, dar nu m-am apropiat de el; prima întâlnire reală a avut loc de Paşti, în 1931. A doua zi de Paşti l-am primit în mica mea chilie pe monahul Vladimir, un om educat, inginer, care trăia în pustie. Discuţia noastră era cu totul comică, uite ce-mi zicea: „Páter Sofronie, cum poate cineva să se mântuiască?”. În vremea asta, eu am adus apă caldă în chilie şi i-am oferit ceai precum unui preot, şi i-am zis: „Menţineţi-vă la limita deznădejdii, iar când vă situaţia vă depăşeşte, când nu mai există resurse, retrageţi-vă şi beţi o ceaşcă de ceai”. I-am spus asta fără să o înţeleg în profunzime. Acela, însă, plecând de la mine, s-a dus la Gheronda Siluan. Nu ştiu ce-au vorbit. A treia zi de Paşti, s-a petrecut un eveniment care a marcat începutul relaţiei mele cu Gheronda. Coboram din clădirea mare în curte, iar Gheronda intra pe poartă. Totdeauna avusesem un sentiment de evlavie faţă de el, şi, tocmai din acest motiv, i-am făcut loc să treacă, dar el a venit direct spre mine să mă întâlnească, şi mi-a zis:

–    A trecut ieri pe la dumneavoastră Părintele Vladimir ?
–    Cumva, am greşit cu ceva ?
–    Nu, dar nu acesta este nivelul lui. Haideţi să vorbim despre asta.

De ce-i spusesem acelea Părintelui Vladimir? Trăiam în Mănăstire, cufundat în deznădejde pentru lume, după război… Plecasem din Franţa (în 1925) cu sentimentul că Franţa era cufundată într-o adâncă deznădejde. Ce era acea deznădejde? Oamenii nu mai pot crede în Înviere. Prin urmare, se pun pe ei înşişi la îndoială, supravieţuirea lor, toată lupta asta inutilă. Şi pe mine mă chinuia asta. Abandonasem cursurile de artă pentru ca să devin monah în Sfântul Munte, dar trăiam această formă de disperare. Îi spusesem părintelui Vladimir acel cuvânt pentru că doar acea deznădejde subzista înăuntrul meu, iar rugăciunea îi reducea din intensitate. Dacă mă calmam, nu trăiam liniştirea ca pe o fericire, ci ca pe o moarte. Imediat ce deznădejdea îşi pierdea din intensitate, îmi pierdeam sentimentul existenţei Fiinţei veşnice. Nu puteam ieşi din acest paradox. Din acest motiv îi spusesem părintelui Vladimir să rămână la limita disperării. Era felul meu de a mă exprima, dar fără să înţeleg sensul deplin. Iar Gheronda mi l-a explicat, cu speranţa că voi înţelege. A găsit o analogie – nu similaritate, ci analogie –, prin „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. După această întâmplare l-am vizitat destul de des şi, în funcţie de cât ne permiteau slujirile, discuţiile noastre erau prelungi. Pentru că nu sunt scriitor şi ca să nu scriu poveşti, am relatat doar ceea ce mi-am amintit cu exactitate.

Este cu putinţă ca acest cuvânt „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” să fie pus în faptă de toată lumea?

Gheronda Sofronie: Cei care nu au o experienţă îndelungată, foarte îndelungată a vieţii ascetice, şi nu au trăit iadul adesea şi în profunzime, nu pot pune în practică această formulă, „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, pentru că nu au experimentat acest lucru! Iadul lui Siluan era infinit mai adânc decât acela pe care ni-l putem noi imagina în epoca noastră! Atunci când a scris „pierzarea mea veşnică era o realitate”, el trăise o oră din viaţă în măruntaiele iadului. Iar apoi s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos. Atunci a început să se roage pentru întreaga lume ca pentru sine însuşi… Dar nu-i putem urma astfel exemplul, nu-l putem imita decât prin asceză… Lumea ascetică nu are alt principiu mai înalt decât acela dat lui Siluan de către Hristos. Ajungând în acest punct, atingem ambele extreme: Împărăţia şi Iadul. Dar Iadul încetează să aibă autoritate asupra omului, să aibă putere asupra lui. Dumnezeu este pretutindeni prezent, fără să se împartă. Totuşi, aceasta nu este posibil oamenilor care nu au experienţa chinurilor iadului. Pot ajunge într-o situaţie analogă, dar nu cu totul similară.

Ce înseamnă acest lucru: “Să te rogi pentru lumea întreagă înseamnă să-ţi verşi sângele”?

Gheronda Sofronie: Este inima care suferă, nu sunt cuvinte goale. Secretul este aici: unde este inima, acolo este şi bucuria şi lumina; apoi, mintea se uneşte cu inima, dar inima este plină de durere, ca şi cum ar curge sânge din ea. Iată ce am înţeles eu: când ne rugăm în acest mod pentru întreaga umanitate, este semnul că unei persoane umane, unui ipostas i s-a dat darul de a trăi următorul fapt: el poate cuprinde în interiorul său şi pe Dumnezeu, şi întreaga umanitate. Dumnezeu şi întreaga umanitate sunt conţinutul vieţii acestei persoane. Pentru că a trăi creştineşte înseamnă a-ţi extinde conţinutul vieţii tale într-un mod nemaiîntâlnit!

Relaţia îndelungată cu un om precum Sfântul Siluan, care purta înăuntrul lui, după cum spuneţi, „şi pe Dumnezeu, şi umanitatea”, trebuie să deschidă anumite perspective unice. Anumite întâlniri trebuie să fi fost foarte clarificatoare.

Gheronda Sofronie: Existau anumite întrebări care mă afundau în impas, i le-am expus şi m-a ajutat mai mult decât oricine altcineva să le dau un răspuns. De trei ori pe zi cerem în rugăciunea Bisericii să învrednicească Dumnezeu „în ziua aceasta – sau în noaptea aceasta –, fără de păcat să ne păzim noi”. Aşadar, l-am întrebat: „Cum, trăind în lumea aceasta, exagerat de dinamică şi cufundată în disperare, am putea să o facem fără de păcat ? Cum putem să ne ferim de păcat ?” Dar aveam şi alte întrebări, precum „Cum putem fi siguri că duhul care lucrează înăuntrul nostru este Duhul Sfânt, Care din Tatăl purcede ?”, sau „Dacă omul tot este chemat să creeze, care este cea mai înaltă formă de act de creaţie ?”, sau „Care stare a duhului ne arată faptul că suntem cu adevărat icoana lui Dumnezeu celui Viu ?”

Şi cum a răspuns la aceste întrebări ?

Gheronda Sofronie: Nu am reţinut tot, nici nu am pus în practică tot ce am învăţat de la Gheronda, de aceea nici nu am dreptul de a trata aceste subiecte; dar, cu ajutorul rugăciunii lui, vă voi spune câte ceva din ceea ce m-a învăţat.

În privinţa feririi de păcat, Hristos i-a făcut cunoscută vieţii sfinte a lui Gheronda Siluan această taină: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Imediat ce am auzit din gura lui Gheronda faptul că Însuşi Hristos i-a arătat cum să biruiască păcatul, consideraţia mea pentru el şi întreaga mea încredere în sfinţenia lui m-au convins că această expresie provine cu adevărat de la Însuşi Hristos. Şi am încercat să pun în practică acest principiu, în viaţa mea.

Duhul este cuprins de frică atunci când cercetează sfinţenia lui Dumnezeu şi conştientizează, în acelaşi timp, propria nevrednicie de a se uni vreodată cu un astfel de Dumnezeu. Cunoaşterea faptului că suntem în robia păcatelor noastre ne duce la disperare. Atunci rugăciunea noastră se umple de lacrimi. Când ne condamnăm pe noi înşine la iad, ne golim de tot ce este pământesc şi efemer, din moment ce doar veşnicia se întinde înaintea noastră. Păcatul a fost zăvorât, a fost reţinut. Nu mai există mândrie, nici ură, nici frică; nici căutarea slavei, a bogăţiei ori puterii. Doar pericolul căderii în pierzarea cea veşnică. Dar, ajungând în acest punct, ne oprim: „şi nu deznădăjdui”. Atunci, de continuăm, simţindu-ne propria nevrednicie, fiind într-o stare duhovnicească corespunzătoare realităţii, îngăduim Duhului Adevărului Care purcede din Tatăl să înfiripeze o relaţie cu inima noastră.

În continuare, citind Evanghelia cu multă atenţie, am sesizat o asemănare între porunca Domnului dată lui Siluan şi comportamentul pe care l-a avut El Însuşi în vremea cât a fost pe pământ. Hristos nu a păcătuit niciodată: „stăpânitorul acestei lumi […] nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Chiar dacă nu există o suprapunere de identitate între Acela şi mine, fără îndoială există o analogie. Întreaga viaţă a lui Hristos, ca Fiu adevărat al Omului, întru care este cu totul asemenea nouă, până şi în faptul că a putut fi ispitit de satana, ne arată că este cu putinţă să biruim orice păcat „căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute” (Εvrei 2:18). Urmând învăţătura lui şi exemplul lui, intuim faptul că nu suntem eliberaţi de energia patimilor păcătoase dinăuntrul nostru – mândria şi disperarea părăsesc inimile noastre. Ştim, conform scrierilor lui Gheronda, că atunci când făcea ceea ce-l sfătuise Hristos, duhul lui intra în sfera rugăciunii curate, iar Duhul lui Dumnezeu îi mărturisea în inimă mântuirea şi îi dăruia trăirea unei forme a învierii.

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Aceasta este calea principală care duce la lumea sfinţeniei dumnezeieşti.

Ajungem acum la a doua mea întrebare: „Cum putem fi siguri că duhul care lucrează înăuntrul nostru este cu adevărat a Treia Persoană a Sfintei Treimi, şi nu altceva ?” Sfântul Ioan Teologul ne sfătuieşte să luăm aminte: „nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ιoan 4:1). Acest lucru are o importanţă vitală pentru fiecare dintre noi. Conform învăţăturii Sfântului Siluan, i s-a dat de către Duhul Sfânt să cunoască dumnezeirea lui Hristos; L-a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt. Cel de-o fiinţă cu Fiul şi cu Duhul Sfânt se face mai perceptibil prin faptul că, atunci când Duhul, Care purcede din Tatăl, se întâlneşte cu sufletul întru adevăr, sufletul trăieşte întregul conţinut al poruncilor lui Hristos. Din acest motiv, dacă duhul care există înăuntrul nostru este în deplin acord cu poruncile Evangheliei, atunci este cu adevărat Duhul Sfânt. Astfel, Fiul şi Duhul Sfânt neîndoielnic mărturisesc Unul despre Celălalt. Sfântul Duh este Lumina vieţii veşnice; suflarea Duhului Sfânt înăuntrul nostru este puterea dragostei dumnezeieşti care induce sufletului o compătimire adâncă pentru toţi, inclusiv pentru duşmani. Iar sufletul simte această dragoste faţă de vrăjmaşi prin intermediul lucrării Duhului Sfânt, ca pe o stare pe deplin firească, în care se stinge orice conflict interior şi în care domneşte armonia dumnezeiască.

Bogat este chipul lui Dumnezeu în om. Capacitatea creativă a omului este o dimensiune care se exprimă în diferite locuri şi ramuri ale culturii, civilizaţiei, artei, ştiinţei etc. Această capacitate creativă nu se limitează, însă, aici, ci continuă să depăşească văzutul şi efemerul în tentativele ei de a ajunge la principiul suprem – Dumnezeu Creatorul.

Dumnezeu, Care a creat omul la începuturi, fără colaborarea acestuia, mai apoi nu a făcut nimic altceva decât să îi ceară colaborarea. Lumea fizică este astfel făcută încât omul să întâmpine mereu probleme cărora trebuie să le găsească rezolvare. Dar omul, în viziunea lui de a conlucra în mod real cu Dumnezeu pentru crearea lumii, trebuie întotdeauna să năzuiască în mod suprem la cunoaşterea lui Dumnezeu. Progresul continuu spre o tot mai înaltă cunoaştere a lui Dumnezeu este o practică fermecătoare, dar şi cu totul specială. Discuţiile mele cu Gheronda Siluan au fost concentrate îndeosebi asupra rugăciunii şi vieţuirii conforme cu voia lui Dumnezeu; dar profesiunea mea din trecut m-a predispus firesc să cuget, în general, şi asupra actului creator şi semnificaţiei lui. În tinereţile mele, prin intermediul unui pictor rus care ulterior a devenit faimos, mă tenta ideea creativităţii autentice, începând cu arta abstractă. Acest lucru m-a captivat vreme de doi sau trei ani şi m-a condus la primul gând teologic care s-a născut în mintea mea. Aşa precum fiecare artist abordează realitatea obiectivă prin intermediul formelor şi mijloacelor artei lui, la fel şi ideile mele asupra artei abstracte proveneau din viaţa înconjurătoare. Priveam un om, o casă, o plantă, un mecanism complicat, umbre diforme, trecătoare, pe care flăcările tremurătoare ale unui foc le proiectau pe pereţi sau pe tavan, şi le transformam în imagini abstracte, creând în imaginaţie forme optice diferite de realitatea cotidiană. În acest fel am interpretat învăţătura profesorului meu – nu copiind fenomene fizice, ci creând de la zero reprezentări iconografice. Din fericire, am conştientizat repede că nu-mi este dat mie, un om, să creez „din nimic”, aşa precum numai Dumnezeu creează. Am înţeles că orice lucru pe care l-am creat era condiţionat de un altul care deja exista. Nu puteam să descopăr o culoare nouă sau o linie care să nu fi existat deja undeva în trecut. O imagine abstractă este precum o înşiruire de cuvinte frumoase şi armonice în ele însele, dar care nu puteau exprima o cugetare completă. Pe scurt, o imagine abstractă reprezintă o dezintegrare a fiinţei, o cădere în vid, o întoarcere la starea nefiinţei din care ne-a chemat Dumnezeu prin actul creaţiei Lui. De aceea, am abandonat tentativele mele sterile de a inventa ceva cu totul nou, iar problema actului creator, din acel moment, s-a legat strâns în mintea mea de aceea a cunoaşterii Fiinţei. Întreaga lume, aproape fiecare reprezentare vizuală, devenea o taină de o adâncă frumuseţe ce depăşea măsurile comune. Lumina se schimba, pentru a mângâia şi a îmbrăţişa toate obiectele cu o cunună de lumină, cum zicem, a slavei, dându-le pulsaţii vitale pe care îi era cu neputinţă vreunui artist să le redea prin mijloacele pe care le avea la dispoziţie. Atunci m-am umplut de o veneraţie plină de respect pentru Cel Dintâi Artist, Creatorul a toate, şi de o dorinţă de a-L întâlni, de a-I fi ucenic, de a învăţa să creez.

Întâlnirile mele cu Gheronda mi-au atras atenţia asupra persoanei lui Hristos: cum lucra El, Fiul ? „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai. Că Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată toate câte face El” (Ιoan 5:19-20). Dar Fiul Cel Unul Născut S-a făcut Fiu al Omului, S-a făcut întru toate asemenea nouă. De aceea, orice face referire la Fiul Omului, la El Însuşi, se poate fiecăruia dintre noi. Astfel, dacă Tatăl ne iubeşte, consecinţa este faptul că ne va arăta toate lucrurile pe care le face, şi modul în care le face. Aceasta înseamnă, în final, că suntem cu toţii chemaţi să colaborăm la opera veşnică a creaţiei Tatălui. Este elementul distinctiv al omului să năzuiască după perfecţiune, să voiască să intre în şuvoiul veşniciei dumnezeieşti, acolo unde S-a dus, cel dintâi, Hristos-Omul.

Prin urmare, în ceea ce priveşte actul creator, omul, în căutarea lui ultimă, abandonează treptat ceea ce este efemer şi relativ, pentru a putea ajunge la perfecţiunea nepieritoare. Pe acest pământ, cu siguranţă că perfecţiunea nu este niciodată absolută. Cu toate acestea, putem să-i numim desăvârşiţi pe aceia care spun doar ce le este dat de către Duhul, imitându-L pe Hristos, Care zice: „de la Mine Însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 8:28).

Actul creator este mai presus de orice poate omul împlini. Omul tinde spre acest ideal, nu în mod pasiv, ci cu duh creator, amintindu-şi totdeauna să evite orice tendinţă de a-L crea pe Dumnezeu după chipul său.

Am fost, de asemenea, preocupat şi de această problemă: „Cum noi, atât de înguşti şi limitaţi, putem pricepe corect faptul că suntem chipul lui Dumnezeu Cel Atotputernic, al lui Dumnezeu Care le conţine pe toate şi Care le depăşeşte pe toate ?” Aici, Gheronda Siluan a fost salvarea mea. Mi-a spus că, dacă încercăm sincer să păzim poruncile lui Hristos, sufletul se va umple de harul Duhului Sfânt; atunci, printr-o dragoste adâncă, plină de compătimire, ne rugăm pentru întreaga lume la fel ca pentru noi înşine, şi dorim cu putere propăşirea fiecărui om mai mult decât însăşi a noastră. Ne-a dovedit că rugăciunea lui Hristos din grădina Ghetsimaní conţinea întreg neamul omenesc, de la Adam până la ultimul copil care va fi născut din femeie. Rugăciunea pe care o propunea Gheronda Siluan poate fi, fără îndoială, comparată cu rugăciunea mântuitoare a Domnului şi, în consecinţă, poate depăşi limitele individuale. Această rugăciune constituie o trecere într-o altă dimensiune – dimensiunea persoanei-ipostas, după asemănare cu Ipostasul Cuvântului întrupat. Ştim că la măsurile la care omul se face asemenea lui Hristos în viaţa Lui pământească, el s-a îndumnezeit deja şi s-a făcut părtaş vieţii dumnezeieşti.

Conştientizarea, din propria mea experienţă, a faptului că orice schimbare de înţelegere a Fiinţei dumnezeieşti îmi influenţează inevitabil întreaga viaţă, mi-a indicat că orice confesiune sau formă de misticism îşi are propria spiritualitate concretă. De aceea sunt convins pe deplin: caracterul vieţii ascetice a Sfântului Siluan aparţine în întregime Bisericii Ortodoxe. El însuşi scria, atunci când unul dintre părinţi a tras concluzia că toţi ereticii vor dispărea: „Despre acest subiect eu nu ştiu. Dar cred doar în Biserica Ortodoxă. În ea există bucuria mântuirii întru smerenia lui Hristos”. Viaţa oricărei confesiuni creştine, la toate nivelurile, este determinată de modul de înţelegere al Sfintei Treimi. Diferenţele de interpretare teologică a Principiului Ipostatic al Fiinţei dumnezeieşti constituie o linie de separaţie, o linie de demarcaţie, nu doar între diferite religii, dar şi între diferitele confesiuni creştine. Din nefericire, cei mai mulţi teologi contemporani nu au înţeles încă acest lucru, chiar dacă el constituie elementul primar prin excelenţă care trebuie soluţionat.

Ne-a impresionat bogăţia şi simplitatea extremă a învăţăturii Sfântului Siluan. Încă avem multe de învăţat şi de luat de la el…

Sfântul Siluan a fost un om care a avut o singură viziune, inspirată de arătarea lui Dumnezeu care i-a luminat întreaga fiinţă, fără ca el să o ceară. Atunci când Domnul i s-a arătat, el simţise deja că Dumnezeu era dragoste nemărginită, dragoste ecumenică. Duhul Sfânt i-a descoperit Dumnezeirea lui Hristos. Duhul Sfânt l-a învăţat smerenia şi o dragoste atât de cuprinzătoare, încât îmbrăţişa orice făptură. Zi şi noapte căuta să trăiască din nou experienţa veşniciei dumnezeieşti.

Mărturia unui om precum Sfântul Siluan, complet goală de invenţiuni intelectuale, mărturia unui om care întreaga lui viaţă şi-a vărsat sângele inimii în rugăciune pentru întreaga lume, nu poate decât să aibă o putere deosebită şi o însemnătate specială.

Îmi pare că Gheronda era atât de receptiv şi de spontan precum primii apostoli. Faptul că a putut să rămână neatins de falsităţile civilizaţiei contemporane îl face să fie convingător la modul absolut. Atât cei care nu l-au cunoscut personal, dar şi cei care pot să-l judece după scrierile lui, precum şi cei care l-au cunoscut şi au văzut autentica lui simplitate şi smerenie sunt încredinţaţi că a fost un om al lui Dumnezeu.

Iar astăzi, Biserica a consfinţit această certitudine…

Gheronda Sofronie: Gheronda Siluan „şi-a ţinut mintea în iad şi nu a deznădăjduit”. A luptat împotriva „vijeliei celei mari, cutremurului şi focului”(vezi 3 Regi 19:11-12) ispitelor. Iar acum ne vorbeşte din „adierea de vânt lin” a Domnului.

Sursa: Interviu cu Gheronda Sofronie despre Sfântul Siluan Athonitul | PEMPTOUSIA.

Ce anume se întâmplă înlăuntrul nostru prin lucrarea Harului?

Fiul lui Dumnezeu Cel Unul Născut, prin Întruparea Sa și prin moartea Sa pe cruce, ne-a împăcat cu Dumnezeu. Lucrul acesta îl scrie limpede Sfântul Apostol Pavel: „pe când eram vrăjmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10). A înviat, S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta Tatălui, către Care mijlocește întotdeauna pentru noi. Totodată, este izvorul și modelul adevăratei vieți omenești. Tot ceea ce poate fi caracterizat drept autentic omenesc, a arătat-o în propria Sa fire omenească. Și toți credincioșii, când se nasc din nou, primesc sămânța vieții după chipul lui Hristos. Cine se botează în numele lui Hristos, „se îmbracă” în Hristos. Această îmbrăcare a credinciosului în Hristos, se înfăptuiește cu harul Sfântului Duh. Ce anume se întâmplă, adică, înlăuntrul nostru prin lucrarea harului?

Înainte să îți scriu despre aceasta, îți voi cere să ai întotdeauna în minte următorul gând: Când spunem că Fiul lui Dumnezeu a făcut sau face ceva, sau Sfântul Duh a făcut sau face altceva, nu trebuie să se creadă că lucrarea lor înnoitoare în sufletul nostru este separată una de cealaltă. Această lucrare provine nedespărțită de la Dumnezeu Cel în Treime. Sfântul Apostol Petru, salutându-i pe destinatarii primei sale epistole sobornicești, spune: „Aleși după cea mai dinainte știință a lui Dumnezeu-Tatăl și prin sfințirea de către Duhul spre ascultare și stropirea cu Sângele lui Iisus Hristos” (I Petru 1, 2). Iar Sfântul Apostol Pavel încheie cea de-a doua epistolă a sa către Corinteni în mod asemănător: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (II Cor. 13, 13). Lucrarea înnoitoare a lui Dumnezeu Celui în Treime în sufletul nostru nu este altceva decât comuniunea Lui cu duhul nostru. Nu este vorba de comuniunea cu duhul nostru doar a uneia dintre Persoanele dumnezeiești, ci ale celor Trei Persoane ale Treimii Celei Nedespărțite. Pentru a arăta aceasta, voi folosi trei versete distincte din Sfânta Scriptură. Întâi și-ntâi, Mântuitorul, Domnul nostru, ne-a făgăduit: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20). Și spunând că va fi cu noi, nu se referă la prezența exterioară, în jurul nostru sau lângă noi, ci la cea lăuntrică, înlăuntrul nostru, după cum reiese din al doilea verset: „Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face locaș la el” (In. 14, 23). Se sălășluiesc, adică, înlăuntrul nostru Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, locuiesc în sufletul nostru atunci când noi le arătăm credința și dragostea noastră prin păzirea poruncilor. Al treilea verset este cel pe care l-am menționat în scrisoarea mea anterioară și care spune că Duhul Sfânt locuiește în cei credincioși: „Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (I Cor. 3, 16). Punând în legătură, așadar, cele trei versete de mai sus, constatăm că toate cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt în comuniune cu duhul nostru și lucrează în mod înnoitor în sufletul nostru. Mare este harul lui Dumnezeu, care se află în noi atunci când împlinim, desigur, condițiile necesare pentru aceasta!

Comuniunea cu Dumnezeu se înfăptuiește doar cu harul Duhului Sfânt. Acesta este Cel care pregătește înlăuntrul nostru locașul Sfintei Treimi. Cum îl pregătește, însă?

Duhul Sfânt lucrează în chip tainic asupra duhului nostru și îl pune în mișcare. Atunci când, așadar, este pus în mișcare duhul, [omul] capătă iarăși dumnezeiasca sa cunoaștere firească, aceea că Dumnezeu este Creator, Proniator și Cel Care răsplătește. Această cunoaștere naște mai întâi în inimă un simțământ de atârnare deplină de Dumnezeu, iar mai apoi, frica lui Dumnezeu. Aceste două simțăminte, iarăși, trezesc conștiința, martorul și judecătorul tuturor faptelor, al cuvintelor, al gândurilor și al sentimentelor noastre. Conștiința deja trezită, la rândul ei, îi dă omului de știre de starea lui întunecată și de calea fără ieșire pe care se află. „Unde merg?”, începe să se întrebe cu neliniște. „Unde voi scăpa?” Dar nu trebuie să scape nicăieri. Se află deja în mâinile lui Dumnezeu, a Judecătorului și a Celui Ce răsplătește. Înțelege că „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor” (Rom. 1, 18). Atunci primește vestirea cea bună a Evangheliei. Atunci găsește ieșirea din impas. Fără Evanghelie, trezirea duhului și a conștiinței noastre ar fi fost dezastruoasă, pentru că, inevitabil, ne-ar fi cufundat în deznădejde. Bunătatea lui Dumnezeu, însă, se îngrijește ca adevărata trezire a duhului să se înfăptuiască și să fie însoțită de Evanghelie. Omului care, după trezirea duhului său, se întreabă: „Unde merg? Unde voi scăpa?”, Evanghelia îi răspunde: „Vino sub ocrotirea Crucii și te vei mântui. Fiul lui Dumnezeu, după ce S-a întrupat, a murit pe Cruce ca să șteargă păcatele noastre. Crede lucrul acesta și vei lua iertarea păcatelor, aflând harul lui Dumnezeu”. «Așa au făcut întotdeauna Sfinții Apostoli, când au propovăduit Evanghelia. După ce trezeau în ascultătorii lor ceea ce numim „neliniștea cea bună”, le spuneau: „Credeți în Domnul Cel Răstignit și vă veți mântui”. Așa a făcut Sfântul Apostol Petru în prima sa predică, în ziua Cincizecimii. Iudeii, ascultându-l, s-au cutremurat, s-au neliniștit, s-au temut și, în cele din urmă, au început să strige: „Ce trebuie să facem?”. Atunci Petru le-a răspuns: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 37-38). Și Sfântul Apostol Pavel, când le-a scris romanilor, mai întâi i-a înfricoșat, spunând: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea” (I Rom. 1, 18), iar apoi le-a arătat cum să se mântuiască: „prin credința în Iisus Hristos” (I Rom. 3, 22).

Când cineva se află într-o situație fără ieșire și în pericol, nu ar apuca cu multă dorire șansa de a scăpa și de a fi în siguranță care i s-ar oferi pe neașteptate? Așa se întâmplă și cu duhul nostru. Din momentul în care răspunde vestirii celei bune a mântuirii în Hristos, cu dorire și cu râvnă, se aruncă în luptă pentru dobândirea bunurilor evanghelice. Astfel, sufletul nostru se pregătește pentru comuniunea cu Dumnezeu. Iar harul Duhului Sfânt, care până atunci lucrase din afară, trezindu-ne, acum se sălășluiește înlăuntrul nostru. Nu se sălășluiește nemijlocit, ci prin intermediul Sfintelor Taine. Credinciosul se pocăiește, se botează și primește darul Duhului Sfânt. Aceasta întocmai este puterea comuniunii cu Dumnezeu – vie și lucrătoare. Cu ce căldură s-a arătat această putere în prima predică a Sfinților Apostoli! Tot așa a fost arătată de aceștia și mai târziu. Astfel se arată și astăzi. Este de ajuns ca noi să săvârșim, într-un mod vrednic de ea, cele care țin de aceasta. Pentru că nu sunt toate înfăptuite de Duhul Sfânt. Ceva trebuie să facem și noi. Iar acest „ceva” nu este neînsemnat. Duhul Sfânt ne trezește și Evanghelia ne indică de unde să începem. Acestea sunt făcute de Dumnezeu. Mai târziu, Dumnezeu Se oprește și așteaptă încuviințarea noastră. De la primele sale lucrări, ca și cum ar întreba: „Vrei să ieși din impas? Fă asta!” Este momentul hotărâtor. Cine Îl ascultă pe Dumnezeu, deschide ușa sufletului Său mai multor lucrări ale harului, care îl conduce către mântuire. Cine nu Îl ascultă, pierde harul și se îndreaptă de bună voie spre pierzare.

Sfântul Apostol Pavel a predicat în Areopag, în Atena. După predica sa, Sfântul Dionisie Areopagitul și alți câțiva atenieni, care au crezut, s-au botezat. Dintre ceilalți ascultători ai săi, unii au spus: „Ce voiește, oare, să ne spună acest semănător de cuvinte?” (Fapte 17, 18). Iar alții: „Te vom asculta despre aceasta și altă dată” (Fapte 17, 32). Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, de aceea îi tot oferă vreo șansă. Firește, se mântuiește doar cel care apucă această șansă și alege mântuirea. Dacă nu era necesară încuviințarea noastră pentru mântuire, Dumnezeu ar fi putut să ne mântuiască pe toți într-o clipă, deoarece, potrivit Scripturii, „voiește ca toți oamenii să se mântuiască” (I Tim. 2, 4). Dar libertatea noastră nu acționează întotdeauna cu înțelepciune. Aplecată spre rău și egoistă cum este, nu se supune nici lui Dumnezeu. De aceea ne pierdem.

Ia aminte, mai înainte de toate, la aceasta: după ce harul ne trezește și după ce Evanghelia ne indică ce să facem, trebuie să ne simțim păcătoșenia și să ne pocăim. Trebuie, apoi, să credem că modul de mântuire pe care Dumnezeu l-a rânduit pentru noi este lucrător. Trebuie, în sfârșit, să împlinim cu bună voință și cu sinceritate toate câte ne sunt date drept condiții de mântuire. După acestea, nu mai rămâne altceva decât participarea noastră la Sfintele Taine. Și astfel, se înfăptuiește comuniunea cu Dumnezeu.

Ca să rezum: pocăiește-te, dorește-ți mântuirea în Hristos și caut-o cu seninătate și curaj. Toate acestea se lucrează lăuntric și dau sufletului liniște, pace, veselie. Nu sunt de ajuns, însă. Puterea cu adevărat lucrătoare, care te va îndruma spre mântuire, este voința cea bună [prothymia], dorința fierbinte, voința [thelese] puternică de a înfăptui toate câte se cer. Voința este izvorul și începutul luptei pentru mântuire. Aceasta în sine, desigur, este neputincioasă. Când, însă, este întărită de dumnezeiescul Har, devine atotputernică și trece peste orice piedică. Se manifestă ca o râvnă nepotolită de a-I bineplăcea lui Dumnezeu, ca un dor sincer pentru împlinirea voii dumnezeiești, și se însoțește cu credința nestrămutată în Hristos și în mântuirea în Hristos. Prin această râvnă se împlinește planul din veac al lui Dumnezeu, Care „ne-a și ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui” (Efes. 1, 4). Al Său, vezi, devine [omul] care se face „râvnitor de fapte bune” (Tit 2, 14).

În mod intenționat am pus accentul pe râvnă, ca s-o dobândești. Când o vei avea, atunci harul dumnezeiesc te va întări deplin. Când există râvnă pentru primirea credinței și dobândirea mântuirii, atunci există toate. Când nu există râvnă, nu există nimic. Cine nu are râvnă pentru mântuirea sa, nu se mântuiește.

Ce drum am străbătut ca să ajung până aici! Și totuși, toate câte ți le-am scris nu sunt decât o expunere generală asupra iconomiei mântuirii noastre.

Sursa