Vineri, 11 – se fac ultimele pregătiri pentru Oaspeții anunțați: Copiii! Cerul neguros amenință cu ploaie, și chiar începe să plouă. Emoțiile îmi scapă, pe alocuri, de sub chipiul stăpânirii de sine. Caut să le pun într-o ordine folositoare, așa încât să rodească bună-așezare și coerență în fapte. Ceilalți vor primi nu doar ce le spunem în cuvinte, uneori doar vorbe, cât, mai ales din starea pe care le-o transmitem în tonul vocii, în gestică, în mimică … Poate, totuși, îmi spune un gând fugar, nu vor veni: îi ține ploaia acasă! Ispită!
Nu i-am numărat, dar au venit mulți. Mici, mari și părinții lor. Cu greu s-a făcut loc pentru toți. Păt’uț a asistat oarecum „demn”, rezervat cât a putut el, la toată desfășurarea, sub cuvânt că nu luc’ă decât după pleca’ea tutu’o’. După îndelungi stăruințe i-am respectat, totuși, alegerea. Târziu, după plecarea tuturor, a mai bătut cineva în poartă, sfios, dornic a lua parte la întâmplarea noastră. Târziu.
Copiii – încântători, nu spun ceva nou! – au fost mai mult decât eficienți, adică peste așteptările mele: au fost atenți la rugăciunile de început și încheiere a lucrului, la explicații. Părinții – și ei, unii chiar s-au așezat și la lucru. Mă întreb dacă s-ar putea să fim normali tot timpul vieții, adică fără inhibiții, fără pretenții imaginare, fără orgolii, așezați în propria Viață, părtași la emoțiile și trăirile celor de lângă noi, cu atât mai mult cu cât „cei de lângă” sânt copiii noștri.
Plouă.
Sâmbătă, 12 – O zi care începe sub un cer neguros, însă aerul e cald, chiar puțin încărcat, ca înainte de ploaie. O primă evaluare a lucrului desfășurat până acum este necesară:
U r m a de ieri este pronunțată, densă și lasă un gând ușor, de Libertate. Lucrăm fiecare lucrul său și totuși, am sentimentul lucrului în echipă, al solidarității, precum o sugestie palpabilă de răspuns la una dintre marile dileme: Solidaire où Solitaire?
Bogăția zilei, cu nimic mai prejos decât a celorlalte zile petrecute aici, adaugă la timpul schimbător (a și plouat, a fost și senin!) un drum până în satul apropiat, care s-a arătat și o bună ocazie pentru a culege câteva imagini și niște flori. Spun câteva și niște, conștient de sărăcia cuvintelor în a zugrăvi încântarea stârnită de întâlnirea cu acele locuri, în lumina aceea, iată urme care nu se șterg, ci mai curând adaugă rost Vieții. O fărâmă din zicerea Psalmistului se găsește și aici. Cât s’au mărit lucrurile tale, Doamne, toate întru înțelepciune ai făcut! Psalmul 103: 24
Întoarcerea acasă oferă – iarăși! – o surpriză: lumea era în fierbere totală; pe de o parte se simțea nerăbdare, un soi de febrilitate șugubeață, pe altă parte chiar fierbea ceva, se pregătea un nou atentat la viața ascetică, în latura ei gastronomică! Dau la schimb o mie de cuvinte pentru o poză care să re-producă și aromele, și gustul, și nerăbdarea, și bucuria (all-in-one) „pacienților” [în înțelesul de „răbdători”] care eram. Miezul fierbinte al interesului și obiectul preocupării unei echipe restrânse, și ea parte din surpriză, a urmat docil etapele știute până la blidul fiecăruia dintre noi, până la ostoirea nesațului stârnit cu pricepere de Tibi, co-patronul întâmplării-de-cătră-sară. Despre gulaș, ce se mai poate spune?
Duminică, 13 – drum de recunoaștere, la Mânăstiri: Călugăra și Slatina-Nera. Drumul – ca drumul, ne poartă știutor și mânecând către vecina Ciclova cea Montană, iară noi ne supunem. Facem ascultare, cum ar fi potrivit să spun, căci ținta petrecerii ne este o Mânăstire, „la doi kilometri spre Răsărit de Ciclova Montană de lângă orașul Oravița, izolată de zgomotele lumii cotidiene, în inima unor codri seculari” – după Istoricul Mânăstirii Călugăra. Ajuns-am fără grăbire, cum șade bine, dar, unor pelerini. În Sfânta Liturghie urmăm firesc drumul început din poarta casei, până dincolo de drum și dincolo de lume. Sântem doar o echipă în Rugăciune. Și mai apoi, ca o continuare firească a comuniunii în Iubire, la masa din Trapeza Mânăstirii, poftiți fiind de către Părintele Casian, Starețul obștii de la Călugăra, încheiem scurta ședere aici, la Înălțime.
Pe drumul de întors, Casa cu Platani așteaptă ca și noi să ne abatem, precum atâția oaspeți, sau mușterii, cum s-ar fi spus acum niște ani, pentru un cuvânt bun și un pahar cu apă ori o cafea. Adăstăm în curte, unde aflăm prilej de bucurie pentru ochi și răgaz pentru celelalte, fie o cafea, ori altăceva… Peste câtăva vreme aveam să primim ca surpriză, pe gazdele care acum lipseau și care n-au zăbovit a ne întoarce vizita, cu tot că mulțimea trebilor și a grijilor Casei îi împresoară în fiecare clipă. Daniela și Ionel STOIA, admiratori și iubitori, într-un cuvânt: prieteni.
După amiază continuăm a face ascultare drumului știutor de înălțimi și vecinătăți duhovnicești, și cercetăm încă un Loc de închinare și viețuire întru cele ale Veciniciei: Mânăstirea Sfânta Cuvioasă PARASCHEVA de la Slatina-Nera, al cărei început a fost pus acum douăzeci de ani. Ajunsul ne-a fost întâmpinat cu aceeași Dragoste, fărâmă a Celei dumnezeiești, care sporește Bucuria întâlnirii între suflete. Lumina din privirile gazdelor, care trădează pe aceea din inimi, ne călăuzește pe cărările discrete ale rugătorilor, lăsând ne-rostite multe întrebări și dând răspunsuri la nedumeriri ascunse. Scopul vizitei, unul tehnic mai curând, a fost copleșit cu blândețe de filoxenia gazdelor. Am venit să punem la punct amănuntele legate de expunerea icoanelor rodite prin truda mâinilor noastre și am primit Pace și bunăvoire. Gândesc la zicerea «Omul sfințește Locul.» și îmi amintesc de prima vizită aici, acum cincisprezece ani; atunci am văzut un loc însemnat de o bisericuță, toaca și o baracă. Azi privirea se bucură de bogăția prezenței Omului, de roadele lucrării sale în Rugăciune.
Spre târziul Serii, călăuziți de malul stâng al Nerei, cercetăm singurătatea bogată în iscoditori a Irinei Mavrodin: lărgimea inimii se citește peste toată deschiderea Locului ales spre viețuire în adevăr, în ne-compus, în rânduială intimă Firii, în buza Veciniciei. Îmi amintesc un cuvânt, în Jurnal-ul lui Ștefan Luchian: „… nu după Natură, ci în duhul ei…”
Ioan Andoni 