„RELAȚIA AUTOR – CONTEMPLATOR”

„André Gide spunea că secretul criticului sau cititorului sensibil este însușirea de a ști să admire.
Mai înainte de orice altceva este nevoie de capacitatea aceasta, mărinimoasă și nobilă: ne-teama de admirație. Cultura, inteligența și subtilitatea nu ajung defel. Sunt prețioase calități intelectuale; deasupra lor stă admirația, care-i virtute morală.
Goethe: este tot atît de greu să citești o carte bună pe cît este de greu să o scrii.
„Rezultă de aici că receptorul operei (contemplatorul, mai bine zis) trebuie să fie de nu chiar la înălțimea operei, în orice caz (măcar) pe undeva prin apropiere. Lumea crede îndeobște crede că operele clasice și capodoperele sunt «greu de citit». E o iluzie, o amăgire, un alibi. Nu-i vorba de o dificultate, ci de o distanță. Opera nu-i inaccesibilă prin ea însăși, ci din pricina nevredniciei cititorului (receptorului). Piedica, de cele mai multe ori nu-i de natură intelectuală, ci morală. (Lenea, superficialitatea, prejudecățile, meschinăria, nerăbdarea, vulgaritatea cititorului.)
„Vladimir Nabokov (în volumul său de Memorii): «Într-o operă de Imaginație (ficțiune, adică) de primul ordin, conflictul nu se produce între personaje, ci între autor și cititor.»
„Autorul și contemplatorul alcătuiesc desigur un cuplu. Între cei doi partenerise cuvine să existe relații de comuniune, de părtășie, de rezonanță. Cartea odată scrisă ori opera odată făurită scapă de sub stăpînirea (și oblăduirea) autorului. Rămîne singură, orfană, virtuală. Spre a se „actualiza”, a prinde viață și vigoare are nevoie de un receptor. Pînă atunci nu-i decît o latență. Asemenea spiritelor celor morți despre care spiritiștii susțin că, pentru a se manifesta, au trebuință de un «medium», operei îi trebuie și ei un soi de medium care nu-i altcineva decît receptorul. Acesta o fecundează, o vitalizează, îi dă suflu din sufletul său, o trece din virtualitate și umbră în domeniul fiindului.
„Nu-i destul a declara că între autor și receptor este necesară simpatia, rezonanța. Nu, termenii aceștia nu-s cei mai potriviți. „E nevoie de complicitate.
„Lectura este un act de ghicire și descifrare. Cititorul opereză asemenea ghicitorului în palmă ori în cafea și, totodată, asemenea psihanalistului; el descifrează. Ce descifrează? Opera, firește. Dar aceasta-i partea secundară, brută a lucrării. El descifrează de fapt pe autor, îl dă pe față și-n vileag, îl descoperă, îl dezvăluie, îl demască, aidoma iscucitului psihanalist. „Face cunoștință cu el.
„Psihanalistului, anglo-saxonii îi spun «analist». Într-adevăr, critica ori lectura chiar asta fac: analiză.
Cititorul, privitorul sau auditorul unei opere «scandaloase» («ultragiante») se află în situația duhovnicului care ascultă o spovedanie unde i se înșiră păcate cutremurătoare, scabroase, ciudate. E în situația lui Tihon căruia i se mărturisește Nikolai Stavroghin.
„În realitate orice autor autentic și inovator e un Stavroghin și oricare dintre cei care iau cunoștință de opera lui contestatară e un Tihon. Întocmai unui bun, priceput și înțelept duhovnic, i se cere partenerului (receptorului, adică) să dea dovadă de răbdare, atenție, indulgență, minte deschisă, calm. Apoi de lipsă de prejudecăți, pudicitate și sfiiciune. Și să nu cunoască verbul a se mira. Și pravila dintîi să-i fie Smerenia.
Duhovnicul bun se socotește întotdeauna pe sine cel puțin la fel de păcătos ca acel care i se destăinuiește. Pripa și suficiența nu-s bune.
„Jocul de-a v-ați ascunselea e dublu. Căci nu numai autorul încearcă să se acopere(deși pînă la urmă opera îl va trăda mai desăvîrșit și mai neiertător decît cea mai nereticentă spovedanie ori cea mai perfect pusă la punct radiografie), dar și receptorul, provocat de operă, se ferește a se mărturisi sieși. Aidoma pacientului întins pe canapeaua psihanalistului, se închide în sine, se ferește de el însuși, nu-i deloc dispus să se cunoască prea în adîncime, se complace în minciuni, refulare și mascaradă. Opera însă e dură și perseverentă și cu el, e detectivă, îl constrînge – dacă e dintr-acelea care au cu adevărat ceva de spus și nu se opresc în drum – să se dezvăluie propriului său eu, să-și aducă eul în situația de a trebui să coboare pînă în sinea sa ultimă.
„Momentul culminant al desfătării depline e acela al coincidenței: cînd autorul se despoaie în sfîrșit de toate vălurile savant țesute, iar contemplatorul, acum în stare de euforie, nu-și mai vorbește lui cifrat și simbolic, ci în clar, inconștientu-i luminîndu-se brusc și încredințîndu-se, biruit, tămăduitoarei conștiințe.
„Relațiile dintre cititor și autor sunt emoționale și magice, efortul lor e comun.
Nabokov, din nou: «Marele artist suie anevoie coasta neumblată a muntelui și, ajuns pe crestă, dincolo de un dîmb bătut de vînturi, pe cine credeți că întîlnește? Pe cititorul fericit care abia își trage răsuflarea. Cad ca de la sine unul în brațele celuilalt și rămîn uniți pe vecie, dacă și cartea va trăi în veci.»
Să nu ne fie cîtuși de puțin rușine: e firesc ca marile opere să iște o stare de emotivitate estetică atît de intensă încît să iște lacrimi (ori chiar plînsul în hohote) întocmai ca marile emoții provocate de sentimente și afecte.
„Eu unul nu plîng din motive sentimentale, dar adesea izbucnesc în plîns la sfîrșitul unui spectacol cinematografic ori teatral care m-a zguduit (Blow Up al lui Antonioni, bunăoară; Visul unei nopți de vară în regia lui Peter Brook, Mizantropul cu Aimé Clariond, Răstignirea pictată de Velasquez sau de Mathias Grünewald), în timpul sau la încheierea unei lecturi (Muntele vrăjit, Către Swann, Craii de Curtea-Veche). Ca să nu mai vorbesc de Haydn, de Mozart, uneori de Mahler, Brahms sau Wagner și chiar – declar, recunosc și semnez – de Valsul Imperial al lui Johann Strauss.
„Teoria potrivit căreia artistul lucrează «pentru sine» îmi pare falsă și vulgar idealistă. Scriitorul scrie pentru a fi citit, pictorul pictează ca să-i fie privite tablourile de ochi omenești, compozitorul compune ca să-i fie ascultate opusurile și să trezească tumultul, melancolia ori starea de grație în sufletele ascultătorilor. Giraudoux (în deplină cunoștință de cauză): scriitorul e omul care scrie pentru ca să fie tipărit.

„Andrei Tarkovsky:
«Țelul Artei este să pregătească insul pentru moarte, să-i are și să-i scurme sufletul spre a-i dărui capacitatea întoarcerii către Bine.
Tulburat de o Capodoperă, insul începe să audă în sinea sa aceeași chemare către Adevăr care l-a îmboldit pe Artist să-și făurească opera. Atunci cînd se stabilește o relație între operă și contemplatorul ei, acesta se alege cu o traumă. Înlăuntrul aurei care îngeamănă capodoperele și auditoriul, părțile cele mai bune ale sufletelor noastre se fac cunoscute și năzuim să fie slobozite în astfel de clipe ne recunoaștem și ne descoperim pe noi înșine, în adîncurile de nepătruns ale propriei noastre potențialități și limitele extreme ale emotivității noastre.»
Orice cuvînt – spune Emil Brunner – este cuvînt către mine, grăire către mine; orice cuvînt presupune un emițător, așadar o relație de tip eu-tu; cuvîntul nu-i o abstracțiune de sine stătătoare.
„La fel și opera de artă, ea mai ales e relație, relație de tip eu-tu. Dialog se numește raportul dintre opera de artă autentică și contemplatorul simțitor.
„Ca și Sfințenia ori Eroismul, Arta implică (și propovăduiește) detașarea, ne învață să privim lumea, să o contemplăm, să o adorăm. Contemplatorul, deci, se va îndepărta de ceea ce în ființa sa îl îndeamnă (ne îndeamnă) spre «animalic», îl (ne) împrietenește cu verbele: a înfuleca, a înghiți, a cotropi, a stăpîni, a-ți însuși […]
„Arta e captare. Creatorul folosește o întreagă urzeală spre a capta atenția și simpatia receptorului, a-l ademeni, a și-l face om de încredere. (Ori dimpotrivă, îl spăimîntează, îl insultă, îl scutură de istov, însă tot cu scopuri tactice.) fie Proust la începutul Căutării, în stil nobil, grandios și grav, fie Dickens cel din Clubul Pickwick, în stil bonom, voios și paradisiac – operația e una și aceeași: de cucerire. În Pickwick exemplară e scena unde domnul Weller-senior propune evadarea domnului Pickwick din închisoarea pentru datornici costumat în bătrînă cu voal verde în jurul capului. Adjectivul alăturat substantivului (îndeajuns de incongruent și el) dezvăluie intenția autorului de a-și fermeca cititorul răsfățîndu-l ca pe un copil (de nu veți fi ca pruncii…) dar este și o explozie a scriitorului care se joacă, se distrează de minune și el, își dă drumul. (în marginile paradoxului lui Diderot, se-nțelege). S-ar zice că amîndoi – romancierul și receptorul – își aruncă unul altuia mingea ca doi băiețași scăpați de sub supraveghere adultă. (La Proust e altminteri: copilăria e tratată în ton grav și se fac presimțite toate prestigiile prevestitoare ale sfîrșitului.)
„Creatorul, prin operă, se dă, se dăruiește. Opere e pentru toți și pentru toate. E un act temerar și nesăbuit, deoarece nu se știe dacă toți receptorii (sau măcar unii dintre ei) vor fi vrednici de darul făcut lor. Opera e o poliță în alb, o cumpărare pe nevăzute, o loterie. Tuturora Creatorul le face credit, pe toți socotindu-i solvabili. Dar girul acesta anticipativ e riscat și expus la mari primejdii.
„Este opera de artă o lucrare a imaginației? Desigur, cum nu se poate mai imaginară. Iată însă că este, precum enunță Goethe în limbaj pre-kierkegaardian, și o faptă de adevăr.
„Pe calea imaginației, artistul grăiește întru adevăr.
„Lear sau Corbul, sau Ulysse, sau Don Giovanni dau adevărul pe față mai abitir decît Sherlock Holmes.
Întocmai ca unitățile militare în vreme de război, creatorul și receptorul nu pot comunica între ei direct. Comunicarea nu poate avea loc decît prin intermediul stilului (formei) care nu e înfloritură, prețiozitate, podoabă, ci necesitate. Stilul este limbaj codat; dacă încifrarea nu-i perfectă, textul nu poate fi citit, mesajul rămîne netransmis.
„Dacă, atunci cînd este cazul, cititorul, privitorul sau auditorul nu se preface în contemplator, înseamnă că nu a depășit condiția, modestă, de receptor. Pot fi oare Mozart ascultat, Utrillo privit ori Dostoievski și Bernanos citiți altfel decît cu fervoare? Cu neprecupețită și nerușinată exaltare?
„Între cititor și autorul său preferat (autorii săi preferați) se stabilesc relații de intimitate, obișnuință și conviețuire. Cititorul descoperă defectele (ascunse ale) autorului, părțile slabe ale operei. Iar opera îi descoperă cititorului nerăbdarea sa de cititor imperfect, maniile lui, preferințele sale particulare (nu întotdeauna elevate), adevăratele lui gusturi (nu întotdeauna rafinate), slăbiciunile caracterului său, lipsurile culturii sale; se dezvăluie unul altuia ca doi soți după cîțiva ani de căsnicie. Se iubesc, dar își cunosc mutual defectele, deficiențele, ticurile, tabietele.
„Simultan cu aflarea nu neapărat a defectelor dar a obiceiurilor și comportamentelor «celuilalt», contemplatorul – dacă nu-i cu desăvîrșire nerod, fudul fără leac, zăvorît în sine, nesimțitor și abrutizat – nutrește față de creator acele sentimente de panică și covîrșire, de teamă sacră, iubire absolută și zdrobire a inimii în absența cărora nu încape admirație adevărată iar relația contemplator-creator se preface în banalitate și scrum.
„Termenul «consumator» de artă este oribil și odios ; receptor e corect; adevărat, nobil și cinstit e însă numai termenul «contemplator». Acesta e le mot juste.
„Contemplatorul ia contact cu opera. Prin ea i se face cunoscut creatorul. Aceasta îi este oferită. Drept care se cuvine ca privitorul, cititorul ori auditorul să fie discret.
„Discreția este și aici, întocmai ca în viața profană, obligație elementară. Cercetarea prea curioasă și prea rîvnitoare a biografiei autorului – scormonirea nesățioasă a intimităților – își află așezarea în domeniul mahalagismului deșănțat și al foielii patologice ă mai dă în vileag și o dublă nerozie; deoarece: a) biografia nu mărește bucuria contemplării, b) nu spune mai mult decît opera, care este – ea – cea mai completă, mai dezvăluitoare, mai nereticentă autobiografie (psihologică, de bună seamă). Nici nu încape vreo comparație: opera spune totul, în vreme ce datele biografice nu depășesc stadiul mărunțișurilor, bîrfelii, anecdotei, mundanului și fiziologicului celui mai sfîșietor. Biografia, în general, evoluează între banalitate, fișă medicală și iscodiri prin gaura cheii.
„Eul profund – asupra căruia stăruia Proust și care e singurul important și semnificativ – se manifestă năvalnic prin operă. El e necunoscuta ecuației, el trebuie rezolvat. Biografia e mereu prisoselnică. Și-ntotdeauna dezamăgitoare! Burdușită cu platitudini și bazaconii! Iar pofta de biografii «totale», adică «scandaloase» și «picante» e dovadă peremptorie de mîrlănie și suflet spurcat.
Arta, prin forța lucrurilor, este: «făcut», artificialitate, mistificare.
Iar receptorul se află și el în situație nefirească, echivocă, pirandeliană; știe că totu-i numai «facere» (prefacere), artefact, iluzie. Și totuși se lasă emoționat, se predă nepregetat iluziei.
Iar din șirul acesta de reciproce înșelări iau naștere numai adevăruri; minciuna Artei zămislește un Adevăr cu totul superior nenorocitelor sărmane adevăruri ale «realității».
„Arta e o piesă pirandeliană cu happy end.
„E bine să fim prudenți, să nu uităm: ca și la Pirandello, fiecare cu adevărul său. Există tot atîtea interpretări posibile ale operei cîți contemplatori sunt. fiecare o înțelege și interpretează și transsubstanțiază în felul său. Opera (corp luminos) se reflectă în n chipuri. E una și contemplatorii sunt mii și fiecare crede să viziunea sa e singura.
„Oglinzi, efecte optice, paradoxii, himere: tot atîtea căi spre Lumină.
„Gombrowicz:
«Atenție! Doar cu cea mai mare băgare de seamă și pas cu pas coborîți spre straturile mai adînci ale operei – nu pierdeți niciodată legătura dintre suprafață și profunzime. Cercetați mai întîi opera în aspectul ei cel mai ușor, cel „pentru public”, abia după aceea duceți-vă în culise. Metafizică, da, dar trebuie început cu fizica.»
Înțelegerea operei dincolo de biografia autorului și de structurile ei formale – în care cu statornicie cred – nu mă împiedică să realizez că nici cu prea rapida trecere a contemplatorului la semnificațiile «adînci» ori nesocotirea disprețuitoare a «textului» (epic, liric, muzical, pictural, statuar) nu vădesc altceva decât exagerări și entuziasm de spiritualist naiv. Gombrowicz pune lucrurile la punct cu dreaptă socotință.
„Cu dreaptă socotință, da; ceea ce nu înseamnă că «declicul», contactul, fulgerarea nu scapă în tainica, nedefinibila zonă dintre materialitatea operei și «tîlcul» ei incorporal. Contemplatorul sincer și asiduu caută și găsește «sus pe creastă», «abia trăgându-și răsuflarea», corpul neîntrupat al operei. I se mai spune de către grăirea semiotică: semnificatul.
„Pus pe grătar, la foc mic, asemenea mucenicului Laurențiu, n-aș înceta să afirm că orice limbaj artistic e metalimbaj.
„Fericiți cei volnici de contemplare că fără număr sunt bucuriile și desfătările care le stau la îndemînă. Cina e gata, pregătită, doar să poftească.”
N. STEINHARDT

Articolul a fost publicat în revista Viața Românească, numărul 9, Septembrie, 1989, anul LXXXIV, pp. 45 – 48.