Creştinismul orb şi mut

Fiindcă toţi caută ale lor, nu ale lui Hristos. (Filipeni 2, 21)

„Doi orbi au fost vindecaţi de Iisus. S-au ţinut după El pe drum rugându-se neîncetat până au ajuns în casa Lui; acolo au făcut o mărturisire de credinţă şi, atinşi de Domnul, ochii li s-au deschis.

După ce s-au vindecat au plecat uitând cu totul ce le-a poruncit Iisus: nu mare lucru, doar să păstreze tăcerea. Nu ştiu dacă a fost neatenţie, uitare sau doar entuziasm. Însă cum au ieşit din casa Domnului au făcut exact pe dos. Şi nu doar ca o pornire repede reprimată, un accident; ci, deşi Hristos le-a poruncit cu asprime, nu s-au lăsat până nu au informat tot ţinutul.

Se ascunde în acest incident o boală duhovnicească ce are mare popularitate la noi, la dreptmăritori. E, cred, adevăratul motiv pentru care mulţi dintre ortodocşi nu citesc Scriptura: lipsa totală de interes pentru ce vrea Hristos! Venim la El doar pentru problemele şi poftele noastre. Ca şi orbii din Evanghelie credem şi noi că Hristos ne poate vindeca sau scoate din încurcăturile vieţii. Dar nu ne interesează ce vrea El. În caz că o facem totuşi, poruncile Lui le înghiţim greu, cu sila, doar ca pe nişte clauze obligatorii la „contractul” prin care Dumnezeu S-a obligat să ne rezolve neputinţele. Dormim în picioare şi cu ochii deschişi când se citeşte Pericopa şi când se predică. Pentru că, repet, Scripturile fiind pline de gândurile şi dorinţele lui Dumnezeu, nu ale noastre, nu prezintă interes! De aici marea, predominanta importanţă a rugăciunii: nu din evlavie, ci pentru că altminteri nu se pot face „afaceri” cu Dumnezeu. Şi azi, ca şi pe vremea lui Iisus, Templul lui Dumnezeu e plin de negustori şi de tarabe sufleteşti.

Pocăinţa înseamnă să începi să cauţi Împărăţia lui Dumnezeu. Înseamnă să ai deodată alt scop în viaţă. Unul radical diferit de toate idealurile lumii.E ca şi cum orbii care au venit la Iisus, în loc să ceară vindecare, ar fi întrebat despre Împărăţia Cerurilor pe care Domnul o binevestea pretutindeni şi pentru care făcea toate minunile. Căci minunile nu erau de fapt decât o încurajare spre a crede cele propovăduite de Mântuitorul despre Împărăţia Cerurilor. Faptul nu e cu neputinţă. Căci am văzut feţe luminoase de orbi şi schilozi şi muribunzi. Nu pentru că li se făgăduise o tămăduire urgentă, minunată. Ci pentru că aflând Împărăţia, nu mai doreau nimic altceva. Nici măcar vindecarea…

Sunt de acum ani buni de când vorbesc cu tinerii despre Domnul Hristos şi nimeni nu m-a întrebat vreodată ceva despre Împărăţia Cerurilor. În schimb e viu interesul pentru pelerinaje, praznice, posturi şi amănunte tipiconale. Ca să nu mai spunem de CIP-uri şi lupta AntiSistem. În topul preferinţelor ortodoxe Împărăţia lui Dumnezeu e pe ultimul loc.

De această orbire e absolut necesar să ne vindece Dumnezeu, de orbirea noastră faţă de cuvântul lui Dumnezeu, de gândurile şi făgăduinţele Sale. Şi mai ales faţă de Împărăţia Sa.

Mulţi tineri au primit ascultare de la duhovnic să citească un capitol din Evanghelie pe zi. Nu e atât un „canon”, cât un îndemn spre Hristos şi un ajutor sfânt, esenţial, vital. Şi, când îi întrebam despre cele citite, amuţeau. Ca mutul îndrăcit din Evanghelia de azi. Căci e un demon foarte ataşat de ortodocşi, acesta al împietririi faţă de cuvântul lui Dumnezeu. E un demon bine hrănit cu temeri „sfinte” care le încătuşează mintea şi inima în faţa Evangheliei: nu cumva să cadă în erezie, în protestantism. Dar nu ne cere nimeni exegeză, hermeneutică biblică sau cine ştie ce lucru înalt şi pretenţios; ci doar o mărturie, oricât de mică, dar vie despre cum ne-a atins sau a intrat cuvântul lui Hristos în noi, cum l-am simţit cu mintea şi cu inima, ce impresie, efect, ce înţelesuri şi perspective a produs în sufletul nostru acestă întâlnire. Nici unul din cei interpelaţi pe acestă temă nu a dat vreun semn că lectura Evangheliei a fost, cât de cât, un „eveniment”, un început de dialog, spontan şi sincer, al sufletului cu Dumnezeu, că a trezit vreo uimire sau vreo impresie. Poate de aceea nimic nu e mai urgent în bisericile noastre ca a cere Domnului să ne vindece de orbirea, surzenia şi muţenia pe care le avem faţă de cuvântul Lui. Poate e singura şansă pentru mulţi dintre noi de a învia din creştinismul nostru şi de a fi înălţaţi, prin puterea cuvântului Scripturii, la al Lui. Dar credem noi că poate face El aceasta? (Matei 9, 28) Răspunsul a fost dat de două milenii: Evanghelia lui Hristos este putere a lui Dumnezeu spre mântuire a tot celui care crede (Romani 1, 16)

Nu-L auzim şi nu-L înţelegem pe Hristos. Sămânţa cuvântului divin cade lângă drumul vieţii noastre lumeşti şi ne este grabnic furată de cel cu care călătorim, adică de diavol. De aceea, cuvântul Evangheliei nu lasă nici o impresie în noi, nici o urmă în afectul şi gândirea noastră. Vreţi o dovadă? Iat-o. Sf. Ap Pavel spune despre cuvântul lui Hristos că e viu şi lucrător şi o sabie mai ascuţită decât orice sabie, destoinic să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12). Citindu-l, l-aţi resimţit vreodată ca atare? V-aţi simţit junghiaţi la inimă, cu sufletul descoperit şi cu păcatele cele mai adânci şi mai ascunse scoase deodată la lumină? Sabia cuvântului junghie adâncul inimii cu durerile căinţei; dar le resimţim dulci din pricina izvoarelor de apă vie ale harului pe care le-a deschis această străpungere, căci ea deschide Împărăţia lăuntrică! Aţi trăit vreodată această experienţă? Dumnezeu a dăruit-o tuturor credincioşilor. Dar de ea se bucură doar cei care deschid Sfânta Evanghelia ca să aibă o întâlnire vie, personală, cu Domnul şi Dumnezeul lor….

Credinţa vine din auzirea cuvântului lui Hristos. Iar noi, credincioşii de azi, deşi nu-l auzim spunem că avem credinţă. Dar ce fel de credinţă e aceasta? Ştiu doar atât: că e una căreia nu-i este foame şi sete. Nici de Spovedanie, nici de Împărtăşanie, nici de Împărăţia lui Dumnezeu. E o credinţă bolnavă: lipsită de bucurie, fără sentimente şi gânduri sfinte şi fără fapte. Adică fără gândul şi fapta lui Hristos. E o credinţă făcută, nu născută. O păpuşă, un idol, nu o fiinţă vie.

Duminica a șaptea după Pogorârea Sfântului Duh

E credinţa unui mort care se simte bine în mormântul lui şi nu vrea să învieze…”

Marius IORDĂCHIOAIA

Sursa: DOXOLOGIA

Simbolul în Ortodoxie

Ceea ce deosebeşte, în mod practic, dreapta credinţă a Bisericii celei una a începuturilor, de cea a Reformei este tocmai preponderenţa unui realism nemărginit faţă de seducţiile simbolismului, căruia i-au căzut pradă cultele protestante şi neoprotestante, precum şi majoritatea tuturor celorlalte religii. Biserica creştină originară a căutat să stăpânească simbolul şi să-l folosească cu moderaţie. Am putea vorbi de un simbolism „bine temperat“. Realitatea generează simbolul, iar simbolul nu mărgineşte realitatea, ci încearcă numai să trimită la ea. Biserica Ortodoxă nu dispreţuieşte simbolul, dar nici nu-l supralicitează, el rămânând subiacent realităţii. Simbolul marchează o anumită depărtare faţă de Dumnezeu, încercarea de a face sesizată şi simţită existenţa Lui şi a lumii Sale printr-un fel de mulţime corespondentă, paralelă şi inferioară, dar accesibilă raţiunii şi simţurilor, mulţime aflată într-o relaţie biunivocă cu cea pe care o reprezintă.

 

Pericolul simbolului este acela că poate deveni formă goală, folosită în mod superstiţios şi, ca atare, mincinoasă. O lume de simboluri fără acoperire în realitate poate deveni mortifiantă prin descarnarea ei. Pe bună dreptate se ridicau akmeiştii (în frunte cu Gumiliov şi Osip Mandelştam) împotriva excesului de simbolism, şi ceea ce susţin ei în legătură cu poezia este valabil, în mare măsură, şi pentru credinţă. Pentru creştinul autentic, Dumnezeu este o prezenţă proximă în măsura în care el, omul, este dispus şi deschis acesteia. Mai mult, Dumnezeu este doritor nu numai să se afle în proximitatea omului, ci chiar să-l locuiască. Creştinul trăitor al credinţei drepte trece dincolo de perdeaua simbolurilor, în parte aluzivă, pentru o relaţie directă cu Dumnezeu, prin gesturi spirituale de un realism neţărmurit. Fără a fi ignorat sau dispreţuit, simbolul rămâne pentru ortodox doar un reper, un indicator pe calea sa spre ceea ce a fost odată real şi ar trebui să fie şi acum la fel de real.

 

Nimic nu este părelnic în convieţuirea noastră cu Dumnezeu.

 

Gesturile, veşmintele, obiectele liturgice nu sunt decât în mică măsură simbolice, conţinutul lor fiind preponderent real. Asta face ca fiecare moment, fiecare amănunt, fiecare mişcare a trupului, a cuvântului sau a gândului să poarte o încărcătură extraordinară, ce se cere integral asumată. La fiecare slujire a Liturghiei, totul este unic şi irepetabil.

 

Gestul simbolic poate deveni abstract sau absent, puţin sau mult superficial. El poate fi repetat, poate deveni mecanic. Simbolul, când nu este bine stăpânit (şi, în general, este greu de stăpânit), ajunge să conducă fie spre idolatrie, fie spre panteism.

 

Hristos n-a purtat, urcând Golgota, o cruce simbolică şi nici crucea fiecăruia dintre noi nu este simbolică, ci copleşitor de reală.

 

Sfintele Taine ale Bisericii noastre beneficiază de prezenţa reală, iar nu simbolică a Duhului Sfânt şi acest lucru le dă valabilitate şi valoare.

 

Împărtăşirea noastră se face cu Hristos real şi întreg, Cel care S-a întrupat, a fost răstignit şi a înviat. Acelaşi Hristos este în mod real cu noi, când suntem doi sau trei adunaţi în numele Lui.

 

Atât iconoclaştii, cât şi iconodulii au luptat, fiecare în felul său, împotriva simbolismului icoanelor. Primii voiau să le desfiinţeze pentru că vedeau în ele numai nişte simboluri, ceilalţi le-au salvat tocmai cu credinţa întemeiată că ele mijlocesc o prezenţă harică reală, iar nu simbolică a celor zugrăviţi în ele, a lui Dumnezeu şi a harului divin în primul rând.

 

Sfântul Ioan Gură de Aur nu făcea retorică şi nici nu „compunea“ rugăciuni pentru alţii când spunea, în rugăciunea de dinaintea Împărtăşaniei, că „dintre păcătoşi, cel dintâi sunt eu“. Biserica este în chip real, nu simbolic sau alegoric, Trupul lui Hristos sau Mireasa lui Hristos, sau Corabie spre mântuire, sau Cerul pe Pământ.

 

Când spunem că cineva şi-a dat sufletul în mâinile Domnului ne referim nu la un fapt simbolic, ci la unul real, mărturisind tocmai proximitatea Mântuitorului.

 

Şi exemplele pot continua la nesfârşit.

 

În două feluri poate fi simbolul desfiinţat: prin golirea lui de conţinut, când devine o coajă fără miez, sau prin apropierea de Dumnezeu, când păleşte şi se stinge în faţa realităţii absolute. Pentru Ortodoxie, simbolul sfârşeşte în Hristos, ajutând acum la acea vedere „ca prin oglindă, în ghicitură“, despre care vorbeşte Apostolul Pavel (I Corinteni 13, 12).

 

Simbolul suprem pentru Biserica noastră este Simbolul de credinţă (cel niceo-constantinopolitan, de la 325-381), care nu este simbolic în sensul modern al cuvântului, ci în sensul primar, acela de ceva unic care se împarte între fraţi şi foloseşte drept semn de recunoaştere la apartenenţa faţă de  credinţa cea dreaptă, aşa cum a fost ea revelată de Dumnezeu prin cele două izvoare veşnic vii ale ei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

apărut în ziarul LUMINA DE DUMiNICĂ

40 de capete ale Maicii Gavriilia

1. Orice loc poate deveni locul Învierii. Este de-ajuns sa trăiești smerenia lui Hristos.

2. Nu o cunoaștere pe care s-o dobândești, ci o cunoaștere pe care s-o pătimești – asta-i spiritualitatea ortodoxă.

3. Există o singură educație: să învățăm să-L iubim pe Dumnezeu.

4. Mai bine iadul aici decât în lumea cealaltă.

5. Nu-i important ceea ce zicem, ci ceea ce trăim. Nu ceea ce facem, ci ceea ce sântem.

6. Dacă ai dragoste pentru întreaga lume, atunci întreaga lume e frumoasă.

7. Cel cel ce iubește nu bagă de seamă c-o face, așa cum nu bagă de seamă nici că respiră.

8. Când mintea nu este risipită în lucruri lumești și este unită cu Dumnezeu, atunci și un “Bună ziua” pe care îl zicem devine o binecuvântare.

9. Doar când cineva încetează să mai citească alte cărți în afara Evangheliei [în general a cărților duhovnicești, probabil, n.n.] începe să sporească lăuntric cu adevărat. Doar atunci, unit cu Dumnezeu prin Rugăciune, poate auzi voia lui Dumnezeu.

10. Adesea Dumnezeu nu dorește fapta, ci intenția. E de ajuns să vadă că ești gata sa-I împlinești porunca.

11. Când Dumnezeu ne-a făcut, ne-a dat viață și a suflat în noi Duhul Sau. Duhul acesta este Dragoste. Când nu avem dragoste, devenim cadavre și suntem cu totul morți.

12. Nu-ți dori nimic altceva decât voia lui Dumnezeu și primește cu dragoste relele care vin asupra ta.

13. Să nu răspunzi cuiva cu răul pe care ți l-a făcut, ci vezi-L pe Hristos în inima lui.

14. Să nu spui niciodată: “De ce mi s-a întâmplat asta?” Sau când vezi pe cineva cu cangrenă, sau cancer, sau orb, să nu te întrebi “De ce li s-a întâmplat asta?“ Cere-i lui Dumnezeu să-ți arate celălalt mal al răului. Atunci vei vedea, împreună cu îngerii cum stau lucrurile: toate sunt după rânduiala lui Dumnezeu. Toate!

15. Dacă ai gânduri de judecată împotriva altcuiva, cere-I lui Dumnezeu să se îngrijească de tine în acel ceas, ca să-l poți iubi pe acel om așa cum îl iubește El. Atunci Dumnezeu te va ajuta să-ți vezi starea. Dacă L-ai vedea pe Hristos, ai mai judeca?

16. Tot ce spunem rămâne în veșnicie.

17. Când avem nevoie, Dumnezeu ne va trimite pe cineva. Toți suntem împreună-călători.

18.Cei ce trăiesc în trecut sunt ca morți. Cei ce trăiesc în viitor, în închipuirile lor, sunt naivi, pentru ca viitorul e doar al lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găsește doar în clipa de fata, în Prezentul veșnic al lui Dumnezeu.

19. Mai bine să rostești Rugăciunea lui Iisus cu glas tare, decât deloc.

20.Tulburarea și grija sunt pentru cei ce n-au credință.

21. Dragostea este doar pe Cruce.

22. Așa cum Dumnezeu te iubește pe tine, îl iubește și pe dușmanul tău.

23. Ar trebui să facem în asa fel încât sa trăim în lume ca uleiul și apa dintr-o candela, care nu se amesteca și altfel sunt intru și pentru Dumnezeu: în lume, sau nu din lume.

24. Toți suntem vase, uneori ale Luminii, alteori ale Întunericului.

25. Ca să se săvârșească o minune, e deajuns să iubim. Nici rugăciunea, nici metania n-au așa putere!

26. Experiența m-a învățat că nimeni nu poate ajuta pe nimeni, oricât de mult și-ar dori, din dragoste, s-o facă. Singurul ajutor vine doar de la Dumnezeu, când e vremea Sa.

27. Dacă-l avem pururea pe Dumnezeu în minte, și Dumnezeu ne are pururea în minte.

28. Nu trebuie să hotărâm pentru alții. Sa-i lăsăm în seama îngerilor și vor găsi cea mai buna soluție.

29. Când vorbim și cineva ne întrerupe, să nu continuăm. Înseamnă că nu va auzi ce avem de spus. Îngerii fac așa.

30. Tot ce ni se întâmplă este doar din vina noastră.

31. În fiecare dimineață, deschide o pagină nouă și iscălește-o în alb. Și lasă-l pe Dumnezeu să scrie ce voiește.

32. De nu vei ajunge în pragul deznădejdii, nu vei vedea nicicând Lumina.

33. Precum Simon Kirineanul, să fim gata să sărim în ajutorul aproapelui nostru.

34.Singura bucurie adevărată este eliberarea de grijă.

35. Cea mai puternică rugăciune este Epicleza (chemarea Sfântului Duh) de la Dumnezeiasca Liturghie.

36. Dragostea este o bombă care nimicește tot răul.

37. Unii vor sa ajungă la Înviere fără sa treacă pe calea Golgothei.

38. Zi și noapte binecuvânta-vom pe Domnul pentru darurile ce ni le dă!

39. Puține cuvinte, multă dragoste. Pentru toți. Oricine ar fi ei.

40. Cea mai mare parte a rugăciunii mele este de mulțumire. Ce altceva să cer, dacă am totul?

SURSA