Dedicaţie

… fără adrisant:

mi-am propus să „ocolesc” net-ul zilele astea, din motive afective. Am cetit oarece texte conţinătoare de analize, de re-memorări documentate sau doar nostalgice, de explicaţii plauzibile dar in-credibile, comentarii la toate acestea – ca de obicei, cel puţin până acum – amestecate… calitativ, adică eu n-am înţeles dacă autorii lor, ai comentariilor, constituie o majoritate credibilă. Se poartă.

Începusem atunci, la temperatura de lucru, în zilele lui „Decembrie 1989”, o alcătuire de fraze pentru copiii mei, din care să [se] poată înţelege povestea zilelor şi a nopţilor de uimire, nedumerire, groază, solidaritate, hotărâre …şi ceea ce acum aş numi HAR. Dezgustul s-a arătat curând după apariţia la TVR Liberă a unora pe care îi admiram, a altora despre care doar auzisem desigur „de bine”, în [im]posturi şocante. Mi-am spus că este rodul tensiunii acumulate în zilele petrecute în stradă, sub ameninţarea devenită firească, a morţii. Dar flash-urile au continuat, înlănţuindu-se, până la a deveni meniu zilnic, transformându-se, sau mai curând dovedindu-se a fi doar o ceaţă, tot mai densă. Auzisem despre mankurţi, despre fenomenul spălării creierelor, fusesem convocat la Secu’ de curând, şi totul îmi amintea de acestea.

A fost frumos, la revoluţie.

N-am înţeles nici acum, de ce am mai ieşit atunci, prieteni cu Decembrie şi cu cei care ne arătau cu cătările armelor, înlănţuiţi în dorul de solidaritate, luminaţi de aceeaşi dragoste, zi şi noapte fără mâncare, cu raite scurte acasă, pe furiş, fără a ne gândi la ce va fi după,

când au dispărut toate de pe chipurile noastre, lumina şi toate patetismele acelor zile clădite în anii de chin de până atunci. Se dedică dezbinării noastre, celei de toate zilele, de atâta amar de ani încoace, cu o scurtă întrerupere:

Anunțuri

„Alege ..!”

Oricum am privit situaţiunea, oricât m-am străduit să pricep, oriunde am căutat un sprijin, ori…

© Monique

Îmi apare, diafan, o însăilare pe care nu o voi alunga, un banc cocoşat de a cărui culoare mă voi lămuri de mâine încolo. Un zbârnâit a cărui persistenţă va însoţi fiecare clipă a vieţii fiecărui nedumerit din România. Un tremur ordonator al ordinii atât de râvnite va schimba …

Parafraza însăilării cu pricina ar suna aşa: ” … şi a venit ziua în care Românilor li s-a pus în faţă un amestec de vorbe, ceaţă, frânturi de adevăr, cu îndemnul: alege!”

Acum douăzeci de ani, „de Crăciun, ne-am luat raţia de libertate!” fiecare în felul său, cei mai mulţi în faţa televizorului. Acum, de Sfântul Nicolae ne vom lua papucii.

Noroc că nu e o profeţie!

„Fericita întristare”

Am preluat o sintagmă, pentru titlu, din literatura patristică. Înţelesul originar vizează întristarea pentru păcate (mintea ţinută în iad, la Sfântul Siluan Athonitul), în perspectiva mântuirii.

Ocuparea minţii şi pervertirea sufletului, sub presiunea crescândă a mass media din ultimele săptămâni, cu importuri care nu ni se potrivesc – chiar aş zice dimpotrivă -, au adus o fierbere ai cărei aburi otrăvesc tot ce mişcă. Sărbătoarea naţională este, totuşi, a tuturor românilor, orice suprapunere fiind doar jalnica mărturie a nepăsării pentru (ce a mai rămas din) valorile neamului. Aceia ori alţii ne arată că lupta lor este deasupra a orice, fie ea chiar ţara pe care doresc (încă) să o mai căpuşeze. Dacă mai era nevoie, au demonstrat (am senzaţia tot mai pregnantă că ceea ce spun aici zgârie, sună în contratimp …) că nu sânt decât aceiaşi „oamenidebine”, chipurile în partide diferite, emanaţii ale cui îi paşte.

Istoria îi consemnează şi pe ei. Din păcate pentru susţinători (slugi ar fi mai potrivit, dar în altă ordine, cea adevărată), aceeaşi istorie nu are nici o bomboană, doar anonimatul din umbra căruia mai scot limba. În scopuri şi foloase numai de ei vânate.

La mulţi ani, Românilor de pretutindeni şi dintotdeauna, cu tot dragul!

Graiul Neamului

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi armonie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine:
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi – puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi sântem de-o mamă,
De-o faptură şi de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi – o soarte-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare

Şi să vază sfântul soare,
Într-o zi de sărbătoare,
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

(Versuri: Vasile Alecsandri
Muzica: Alexandru Flechtenmacher)

Mulţumesc!!!