Acest prim fragment este extras dintr-un cuvânt susţinut de părinte în limba franceză în cadrul unei întâlniri petrecute în urmă cu mai mulţi ani, întâlnire la care au participat reprezentanţi ai bisericii ortodoxe din Franţa şi România.
Pr. Rafail: … Temele plutesc în gândul meu, dar nu e uşor să le adun şi să le sintetizez. Pentru că trăim într-o lume şi avem minţi asemănătoare cu tablourile lui Picasso. Consider că arta acestei epoci este dacă nu o profeţie, cel puţin un fel de intuiţie a omului: atomizarea. În fond, în conştiinţa mea, aşa cum am trăit şi am ales să trăiesc, dacă vreţi, nu am făcut niciodată o diferenţă foarte mare între confesor şi părinte duhovnicesc… Şi nu am disociat niciodată, pentru că aţi spus pe bună dreptate că trebuie văzut lucrul acesta în cadrul euharistic, nu am crezut niciodată că ceva este posibil în afara cadrului euharistic. Cu alte cuvinte, vedeţi, nu ştiu de unde să încep acest subiect…
Sunt multe mişcări în lumea noastră modernă, ca de pildă medicina holistică, homeopatia şi alte ramuri ale medicinei… Aş spune că toată medicina ar trebui să fie holistică. Ideea de holistic, de la holos din greceşte, este să nu vedem ca toată medicina care se vrea clasică: mă doare degetul, să chemăm specialistul degetului, al degetului de la picior, ci trebuie să vedem în contextul întregului corp despre ce este vorba, ce este cu durerea asta în degetul cel mic de la mâna stângă, să spunem. Dar omul, cu această tendinţă spre o ştiinţă analitică, dar nu numai în ştiinţă, ci cam în toate, a ajuns în modernitate la un fel atât de analitic şi atomizat de a concepe lucrurile, încât tot timpul se fac disocieri. Se disociază partea bolnavă de trup, se disociază diferitele funcţii în Biserică de alte aspecte ale Bisericii, duhovnicia poate fi văzută complet separată de euharistie; se disociază peste tot, se atomizează peste tot, este o lume care se fracţionează, în care nimic întreg nu mai rezistă. Familia nu mai există, statele se dezintegrează, peste tot în lume se văd oameni care vin de aiurea, toate ţările lumii sunt pline de oameni din alte părţi. În domeniul ştiinţei se ajunge la fisiunea atomului, cu rezultatele pe care le cunoaştem. Şi este o tendinţă pe care o vedem şi în arta timpului, pentru care am luat ca exemplu pe Picasso, dar se poate lua şi teatrul lui Ionesco, muzica, toate aceste tendinţe moderne de a disocia, de a disloca şi de a separa, de a fragmenta până la ultimul element şi de a-l fragmenta şi pe acela. Acest lucru este o direcţie pe care aş fi vrut să o arăt, pentru că este nevoie să revenim la viziunea unui tot.
Acum mai există un lucru pe care îl văd de când sunt în România şi pe care aş vrea să îl menţionez. Mai ales în Apus s-a format, s-a cristalizat un fel de a gândi şi de a vedea. Să spunem că provine din secolul al XVIII-lea occidental, de la raţionalism, dar nu numai de acolo, pentru că şi scolasticismul medieval era deja raţionalismul secolulului al XVIII-lea. În materie de teologie deja se fracţiona, se fragmenta, se analiza, se diseca… Dar Apusul aşa cum l-am cunoscut, mi se pare că a ajuns la un punct al unei anumite conştientizări, acum se întoarce; Apusul începe să descopere holistica între altele. Este o tendinţă, o ridicare la o înţelegere personalizantă, personalistă, omul s-a săturat de individualismul care s-a cultivat într-un fel conştient sau inconştient, de obiectivism… Iată, descopăr în franceză o expresie interesantă: chosifier – a reifica, ne-am săturat să reificăm lucrurile… Deci, este ceea ce resimt ca pe o mişcare de ridicare foarte sănătoasă şi care tinde de altfel în Biserică spre adevărata sfinţenie. Iar lucrul acesta l-am resimţit în timpul celor patruzeci de ani de viaţă în Apus, tendinţa care a existat în Apus şi prin care se caracterizează ca occidentale anumite lucruri a ajuns la capăt şi acum este o întoarcere, o redescoperire a valorilor mai adevărate.
În Răsărit, în general – desigur că tot ceea ce spun poate fi criticat, atunci când generalizăm, exagerăm puţin – dar [iată, n.t.] tendinţele generale aşa cum le-am trăit… În Răsărit, cu Biserica ortodoxă, tendinţa era personalizantă, holistică, sacramentală, nu ştiu ce alte epitete să găsesc? Numai că după cum spune o expresie românească, ni s-a urât cu binele… aşa s-a petrecut şi cu Adam în Rai, nu era conştient de ce avea, nu era destul de conştient pentru a-l aprecia, pentru a se teme să nu-l piardă…. Văd că această teamă este o mişcare care, atunci când este bine folosită, este o putere care apără omul împotriva a ceva. Nu ne-am teme să nu cădem în prăpastie dacă nu ar exista un pericol real. Or, fără să ne fie teamă de prăpastie, am putea face tot felul de greşeli şi am descoperi mai târziu că nu era ce trebuia… Şi cam aşa s-a petrecut şi cu Adam. Păstrând proporţiile, la fel s-a petrecut şi cu Răsăritul, omul s-a obişnuit cu bogăţiile pe care Biserica le-a purtat în ea şi le-a păstrat cu străşnicie timp de veacuri, cu o dorinţă de a păstra întreg (integru şi integral) însuşi numele de ortodoxie. Ceea ce căutau Părinţii Bisericii, era să păstreze dreapta slăvire a lui Dumnezeu…
Pentru că omul este fiinţa din toată creaţia, cea mai aproape de Dumnezeu, este ispitit ca şi Adam să devină Dumnezeu… La îndemnul ispititorului, Adam a luat calea greşită dar prin ceea ce se cheamă pocăinţă şi prin lucrarea lui Dumnezeu, a Dumnezeului întrupat, omul poate reveni la chemarea lui dintâi. Deci pe pământ omul din toată creaţia este creatura cea mai apropiată de Dumnezeu, şi destinul nostru pe pământ nu este în fond altul, în mod esenţial, decât o gestaţie, o devenire, o devenire întru fiinţă. Este o expresie a unei filosofii care se aplică, mi se pare, în sensul cel mai real numai în Biserică: devenirea întru fiinţă. Fiinţa este Dumnezeu şi noi suntem devenirea. Gestaţia noastră, cea din pântecele maicii, a fost o pregătire pentru a putea trăi în lumea care avea să vină, care era pentru noi lumea aceasta. Deci, pentru noi, la vremea aceea, era lumea care avea să vină, şi am murit pântecelui maicii pentru a trece dincolo şi a veni în lumea aceasta. Iar acum această lume este şi ea o pregătire pentru lumea care va să vină, care este de-acum chemarea noastră cea din urmă. Iar gestaţia de aici constă nu într-o formare mecanică, minut cu minut, secundă cu secundă, noi celule, schimbări, adăugări, ci minut cu minut, secundă cu secundă, un dialog cu Făcătorul nostru. Aşa înţeleg ceea ce se cheamă pocăinţa noastră, ceea ce se cheamă mântuire, ceea ce se cheamă viaţă în Biserică, este o gestaţie conştientă în care omul se făureşte pe sine, nu prin propria sa putere, pe care nu o are, ci prin propria sa alegere liberă. Iar această alegere liberă, prin rugăciune, primeşte puterea, harul, de unde necesitatea diferitelor taine pe care ni le-a lăsat Dumnezeu, şi între altele nu exclud rugăciunea ca o taină, în cele din urmă fiecare gând ar trebui să fie o rugăciune, un dialog cu Făcătorul.
Deci, viaţa omului pe pământ este destinată să ajungă această devenire întru Fiinţă, şi care Fiinţă? Trebuie să înţelegem bine, să înţelegem drept pe Cel ce este, pentru a şti în ce trebuie noi să devenim. Şi ceea ce este, El ni l-a dat nouă, ni l-a arătat în forma vieţii noastre de aici, în Întrupare. Hristos, este Dumnezeu care ne-a arătat, aş spune, într-un fel profesional ce este omul. Antropologia noastră nu poate cu adevărat să descopere, şi nici o altă „logie” nu poate descoperi ce este omul. Adevărata antropologie este ceea ce Dumnezeu însuşi, ca Cel care a făurit omul, care a trăit ca om, ceea ce a făcut El însuşi, cu propriile Sale mâini, ceea ce gândea, şi a venit să le trăiască El însuşi. Iar în Hristos avem antropologia. Vedem în El omul cu toate calităţile sale, pe pământ El a trăit ca om, în aşa fel încât îl vedem din când în când retrăgându-se ca să Se roage, chiar dacă era Dumnezeu întrupat, dar nu a trăit ca Dumnezeu, ci ca om, şi El se ruga, şi El avea slăbiciuni şi a cunoscut culmea slăbiciunii, S-a văzut şi el pe Sine depăşit de împrejurări. Acum mă gândesc la Ghetsimani, unde după o rugăciune atât de intensă, în care sudoarea Sa era ca picăturile de sânge, a ajuns să nu mai poată, ca om, şi se roagă Dumnezeului Său, şi spune: „Părinte, pentru Tine toate sunt cu putinţă, îndepărtează de la mine paharul acesta. Dar totuşi, facă-se voia Ta, şi nu a Mea. Şi arată ceea ce face omul, adevăratul om, când este depăşit, când nu mai poate… Şi încă rezistă, de ce? Din iubire pentru Dumnezeul lui. Iubirea de Dumnezeu era mai puternică decât faptul că mai avea puteri sau nu mai avea. Mi se pare extrem de emoţionant când mă gândesc că atunci Tatăl îi trimite un înger pentru a-l susţine. Dar acest înger, El l-a creat! Acest înger este creaţia acestui Iisus! Iar acest înger vine să-l ajute pe Făcător, pe Atotputernic, în neputinţa Sa, când este depăşit. Pentru a ajunge la asta, aş spune, trebuie să fii un Dumnezeu profesionist, un Dumnezeu Atotputernic care este în stare şi să nu mai poată, să fie depăşit din iubire pentru făptura sa…
SURSA: … fântâna
Ioan Andoni 