„… Da, Tatăl este iubire, dar este și libertate. Tatăl ideal își pune viața pentru copilul său, dar nu-i împiedică plecarea de acasă (Luca 15,11-32). Tatăl ideal îl așteaptă la poartă, cu ochii în drum, dar nu blestemă în urma lui. Tatăl ideal, dacă fiul său îi va cere pâine, nu-i va da piatră (Matei 7,9). Dar dacă fiul nu cere pâine? Dacă vrea piatra încercărilor? Dacă fiul singur își trage în cap cu piatra aceasta? Tatăl lui va rămâne așteptându-l în drum.”
Pe de o parte, să crezi că Dumnezeu este iubire, să predici toată ziua cuvintele Evangheliei, să pozezi în cel prin care trece toată suferința lumii, să te pozezi la propriu vărsând lacrimi, mângâind copii și împărțind pachețele bătrâneilor neajutorați.
Pe de altă parte, să justifici suferința ca pedeapsă a lui Dumnezeu, să cauți explicația cutremurului din Turcia în păcatele oamenilor, în catedrala Sfânta Sofia etc., mai mult, să faci din cutremur „icoana” pedepsei păcătoșilor și să te dai profetul judecății divine. Lasă că ar fi fost de ajuns să citești pe wikipedia lista cutremurelor din Turcia din ultimii 20 de ani. Și să te întrebi un pic ce și cum s-a construit într-o astfel de zonă a unei falii tectonice atât de active, cu ce autorizații, cu ce materiale, sau ce șpăgi s-or fi dat pentru blocurile acelea care au căzut ca niște cuburi de jucărie. Deci, ce judecată…
„Iubesc foarte mult poporul nostru si iubesc in special poporul nostru de la sat. Iubesc taranimea noastra. Care intr-adevar a fost un popor cult. Caci ce insemneaza cult si cultivat? Insemneaza innobilat. Si s-a innobilat prin liturghie si prin rugaciune. Nu devine cult un intelectual care citeste o mie de carti, dar nu devine mai bun. Si nu se uneste cu ceilalti in credinta si fiecare este robul ultimei carti pe care a citit-o. Ne dezmembram unitatea, nu ne mai smerim, nu mai avem delicatetea aceasta a unora fata de altii. Ori ne intoarcem la credinta, ori este mare pericol pentru poporul nostru” (Dumitru Staniloae) (15:28-16:43)
Dialog intre Pr. Dumitru Staniloaie si Ioan Alexandru in vara lui 1990
O inovație periculoasă tinde să devină tradiție în Biserica Ortodoxă Română: aducerea cu avionul a luminii sfinte de la Ierusalim, în seara de Înviere. Episcopiile din toată țara sunt invitate să-și trimită la aeroport delegațiile pentru preluarea luminii sfinte. Mă întreb, ce se întâmplă dacă, să zicem, avionul nu poate ateriza sau zborul este anulat, cine știe din ce motive (totul e posibil). Nici nu vreau să mă gândesc la ceva mai rău. Cum ar fi să auzi la știri, „Lumina lui Iisus a avut o întârziere de patru ore” sau „zborul luminii sfinte a fost anulat, aeroportul își cere scuze pentru neplăcerile create”. Este cineva conștient de ridicolul la care expune slujba de Înviere această nouă și neobișnuită obstinație de a aduce lumina de la Ierusalim?
Până acum vreo zece ani toți credincioșii primeau lumina de Înviere de la preotul lor, luată din candela de pe sfânta masă. Abia…
„… o dinamică a căderii”, cum o numea Sfântul Sofronie de la Essex, „… un tăvălug pe care nimeni în lume nu îl poate opri, dar sub care avem libertatea de a urma Porunca Iubirii”, îndemna vrednicul de pomenire Bartolomeu al Clujului, „în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea…”
Ne luminează Hristos Dumnezeu.
Vă recomand insistent articolul ucigător al lui Michael Anton din New Criterion, despre dezintegrarea rapidă a civilizației noastre. Argumentul lui este că degenerarea Americii din prezent nu are precedent – nici măcar în Roma imperială. Iată un fragment din articol:
Atacurile suburbane și manipulatorii împotriva Bisericii Ortodoxe Române și a ierarhilor ei dezvăluie un plan bine pus la punct pentru a eroda credibilitatea unei instituții, care, de peste două milenii, este expresia spirutalității în comunitate. „Progresiștii”, „ziariștii – investigatori sub acoperire” și tot felul de „formatori de opinie” promotori ai unor false concepte (cum ar fi teoria genului), cu spume la gură, se întrec în invective, injurii, minciuni în încercarea de a destabiliza Biserica. Cu tristețe am identificat în acest grup și pe unii dintre medici. Ar fi sub demnitatea mea să le răspund troglodiților, utilizând limbajul lor, și prefer să le arăt ce înseamnă creștinismul pentru civilizația europeană. Știu că, în societatea contemporană, o societate aflată în acest moment într-o profundă criză morală, în care, în numeroase situații, nonvalorile sunt considerate repere, iar adevăratele valori sunt contestate, a scrie despre relația dintre medicină…
RAIMALÎ-AGÀ era, la vremea lui, unul dintre cei mai renumiți rapsozi. De tânăr i se dusese vestea. Dumnezeu îl înzestrase cu trei daruri minunate: era poet, compozitor și, totodată, un neasemuit cântăreț. Oamenii se minunau de arta lui. Ajungea să mângâie strunele, pentru ca, muzică și viers izvodite în chiar clipa aceea, cu toți oamenii de față, să se reverse pline de vrajă în văzduh. A doua zi cântul lui era pe buzele tuturor, căci fericiții care-l auziseră îl duceau cu sine prin aúlele și taberele nomade din împrejurimi. Iată unul dintre cântecele îndrăgite de toți djighiții în timpurile acelea:
A ú l, Daghestan
Cum simte roibu’nfierbântat răcoarea apei
Îngenunchiat în unda pârâului de munte,
Tot astfel eu din șa sorbindu-ți gura
Uimit descopăr gustul cel minunat al vieții.
Raimalî-agà purta straie frumoase și viu colorate. Așa-i poruncise însuși bunul Dumnezeu. Îi plăceau mai cu seamă căciulile bogate, garnisite cu cele mai scumpe blănuri – altele pentru fiecare anotimp. Și mai avea Raimalî-agà un armăsar auriu de care nu se despărțea niciodată, un ahal pursânge pe nume Saralà, primit în dar de la turkmeni, la un ospăț de pomină. Saralà era la fel de vestit precum stăpânul său. Cine-i admira umbletul elegant și falnic, sorbea până la fund cupa desfătării. Șugubeții scoseseră și o vorbă: „Cine-i Raimalî-agà? O dombra pe Saralà!“
Într-adevăr, Raimalî-agà își petrecuse toată viața în șa, cu dombra în brațe. Cu toate că era vestit ca nimeni altul, avuții nu agonisise. Trăia ca priveghetoarea de Mai, mereu în cânt și-n ospețe, întâmpinat pretutindeni cu cinste și drag. Calul, la fel, atâta știa: drumul și sacul cu ovăz. Se găseau însă și oameni – dintre cei bogați și puternici – care nu-l aveau la inimă pe Raimalî-agà. Ziceau că trăiește în desfrâu, fără țintă, ca vântu’n pustiu… Da, spuneau unii, pe la spate, și d’alde astea…
Dar în clipa când Raimalî-agà se arăta la vreun ospăț, încă la primele sunete ale dombrei și ale glasului său toți, chiar și cei care nu-i încuviințau felul de viață, amuțeau privindu-i vrăjiți ochii, mâinile, chipul. Îi priveau ochii, pentru că toată puterea gândului marelui rapsod ardea în flacăra lor mereu schimbătoare; îi priveau mâinile, pentru că nu exista simțământ în sufletul omului căruia mâinile lui să nu-i găsească întrupare pe strune; îi priveau chipul, pentru că era frumos și inspirat iar când câta, trăsăturile îi fremătau ca Marea stârnită de vânt.
Soațele îl părăseau deznădăjduind la capătul răbdării, dar multe femei plângeau nopțile, în taină, cu gândul la el.
Viața îi zburase din cântec în cântec, din nuntă în nuntă, din ospăț în ospăț și, pe nesimțite se furișase spre el bătrânețea. Nici Saralà nu mai era același, se împuținase la trup, firul din coamă și din coadă i se rărise, și numai după umblet mai puteai ghici că fusese cândva un armăsar semeț. Raimalî-agà urcase în iarna vieții, ca plopul sur, uscându-se mândru în singurătate… Abia atunci oamenii băgaseră de seamă că nu avea nici familie, nici casă, nici turme sau alte avuții. Îi dăduse adăpost fratele mai mic, Abdilhan, dar nu înainte de a-și împărtăși rubedeniilor apropiate nemulțumirea și mâhnirea. Abdilhan poruncise să i se ridice lui Raimalî-agà o iurtă, să fie hrănit și îngrijit.
Raimalî-agà începuse să cânte despre bătrânețe, să cugete la moarte. Mărețe cântece se născuseră atunci și triste. Îi venise și lui rândul să încerce a dezlega taina ce frământă dintotdeauna mințile gânditorilor: de ce se naște omul pe Pământ? Raimalî-agà nu mai umbla creanga ca pe vremuri, pe la ospețe și nunți, stătea mai mult acasă cântând din dombră cântece triste, trăia din amintiri și zăbovea tot mai îndelung la taifas cu bătrânii, vorbind despre trecerea lumii…
Și, Dumnezeu e martor, Raimalî-agà și-ar fi sfârșit zilele în pace, dacă o întâmplare nu l-ar fi zguduit în adânc în chiar amurgul vieții.
Într-o zi Raimalî-agà nu mai putuse răbda, pusese șaua pe bătrânul Saralà și se dusese la o nuntă să-și mai omoare plictisul. Își luase cu sine și dombra, gândind că, poate, cine știe… Prea îl rugaseră cinstitele gazde să vină, dacă nu să le cânte, măcar ca oaspete. Așa plecase Raimalî-agà la drum, cu inima ușoară și cu gând de întoarcere.
Îl primiseră cu mare cinste, poftindu-l în iurta albă pregătită pentru oaspeți de vază. Stătuse acolo, printre oameni aleși, bând kumîs, tăifăsuind și rostind toasturi meșteșugite, cum se obișnuiește în asemenea împrejurări.
În aul, ospățul era-n toi. De pretutindeni răsunau cântece, râsete, glasuri tinere, zvonul jocurilor și distracțiilor de tot felul răzbătea până în iurta cea albă. Se auzea cum se pregăteau călăreții pentru întrecerile în cinstea tinerilor miri, cum trebăluiau bucătarii pe lângă focuri, cum lărmuiau hergheliile lăsate slobode, cum se zbenguiau în voie câinii, cum rătăcea prin stepă vântul, purtând cu sine mireasma ierburilor crude. Dar printre toate acestea, auzul lui Raimalî-agà prindea, gelos, mai cu seamă ecoul cântecelor din iurtele vecine; ba și râsul fetelor, revărsat în cascade, îi făcea urechea să tresară.
Sufletul bătrânului rapsod tânjea. Nelăsându-și chipul să-i trădeze trăirile, Raimalî-agà rătăcea cu gândul în trecut, în timpul acela fără întoarcere, când era tânăr și frumos, când învârtejea colbul drumurilor pe ahalul Saralà, tânăr și el și iute, când ierburile zdrobite sub copite plângeau și râdeau la trecerea lor, când soarele, auzindu-i cântul, își grăbea urcușul pe cer, ieșindu-i în întimpinare, când vântul stepei nu-i încăpea in piept, când dombra lui aprindea sângele, când fiecare cuvânt rostit de el era sorbit cu nesaț, când mai știa să sufere și să iubească, și să verse lacrimi luându-și rămas bun din șa… Pentru ce toate acestea? Pentru ca la bătrânețe să-l covârșească jalea și să se stingă aidoma focului strivit de cenușă?
Era trist Raimalî-agà in iurta aceea. Amuțea tot mai des, cufundat în sine. Dar iată că auzul lui prinse deodată zgomot de pași mulți ce se apropiau în zvon de glasuri, clinchet de salbe și foșnet de rochii. Cineva ridicase din afară pologul cu frumoase cusături de deasupra ușii și-n prag răsărise o fată strângându-și la piept dombra. Avea chipul oacheș, ochi veseli și mândri, cu sprâncenele întinse arc, a neînduplecare; întreagă făptura ei – chipul, statura, veșmintele feciorelnice – păreau lucrarea unui meșter iscusit. Rămăsese o clipă în prag, însoțită de prietenele ei și de câțiva djighiți. Apoi, cu o plecăciune, ceruse iertare oamenilor de vază aflați în iurtă și, înainte ca cineva să apuce a-i răspunde, lovise strunele dombrei intonând, cu ochii la Raimalî-agà, aceste cuvinte:
„Cum călărețul însetat gonește spre izvor să-și astâmpere setea, astfel vin la tine, slăvite Raimalî-agà, să-mi astâmpăr dorul inimii. Nu ne osândi c-am dat buzna în ceata zăludă; veselia și larma iertate’s la praznic. Nici curajul meu nu te mire, aga: cu înfiorare și spaimă îți cânt acest cântec, de parcă mi-aș mărturisi o iubire. Mă iartă, aga, dar mă simt încărcată de cântec întocmai ca flinta cu pulbere. Trăiesc viață liberă, zbor din nuntă în nuntă, din ospăț în ospăț, dar pentru această întâlnire m-am tot pregătit îndelung, așa cum albina își strânge în fagure mierea, așa cum bobocul adună culori pentru ceasu’nfloririi. Și iată, acel ceas a sosit…“
„Dar cine ești tu, preafrumoasă străină?“ ar fi vrut să întrebe aga. Însă nu cutezase să curme dintru început acel viers. Răscolit, o sorbea din priviri. O furtună i se ridicase în suflet. Trupul i se trezise sub biciul fierbinte al sângelui și, dac-ar fi fost înzestrați cu altfel de vedere, nuntașii ar fi înmărmurit toți, văzându-i cum tresare deodată și bate din aripi, ca vulturul lacom ce sfâșie cerul. O flacără vie i se aprinsese în ochi, de parcă ar fi auzit, în tării, o multașteptată chemare. Uitase de ani preaslăvitul rapsod…
Iar fata urmase:
„Ascultă-mi povestea, vestite akîn, dacă eu a ți-o spune mă ’ncumet. Afla-vei, mărite aga, neîntrecut bard al Cerului, că te-am îndrăgit din pruncie. De atunci te-am urmat pretutindeni, oriunde te-a dus neastâmpărul dombrei, căci visul cel dulce al inimii mele era să ajung un akîn, un bard cum ai fost numai tu și rămâi – fără seamăn. Și, nedespărțită de tine, asemenea umbrei, sorbindu-ți cuvintele și repetând refrenele tale ca pe niște rugi, învățam, o aga, pe de rost sclipitoarele-ți stihuri. Visam – și-i ceream necuprinsului cer să m-ajute – să capăt și eu darul tainic ce mi-ar fi ’ngăduit într-o zi sa mă înfățișez dinainte-ți și să-ți mărturisesc înfocata-mi iubire, cu plecăciune cântându-ți un cântec ce l-aș fi izvodit sub privirile tale, ba, Dumnezeu sa îmi ierte această ’ndrazneală, să mă întrec, o, slăvite rapsod, cu nestinsul tău har, chiar daca ’nfrângere sigură mi-i hărăzită. Această zi o visam, o slăvite akîn, cum fetele ziua nunții ’și visează.
Dar eu eram mică și firavă, tu – măreț și iubit de mulțime și glorie, nici nu-i de mirare ca nu ți-au căzut niciodată asupra-mi privirile, să mă smulgă din larma ospețelor. Ci eu, îmbătată de cântecul tău și arzând de rușine, te visam în iatac și femeie mă voiam mai degrabă, ca să pot răsări dinainte-ți, cutezând sa-ti vorbesc de iubire. Mi-am jurat s-ajung meșteră-n arta cuvântului. să pătrund taina Muzicii atât de adânc, încât să m-asemăn cu tine, și ca tine să cânt, ne’ntrecutul meu dascăl, pentru ca, înfățișându-mă ție, să te chem la întrecere izbăvită de valul sfielii. Și iată-mă; ochiul tău fără milă mă judece. Mult a fost, timpul anevoios s-a târât până în primăvara aceasta, a nouăsprezecea, când inima-mi spune să ies la lumină, ca rapsod și femeie. Iar cât despre tine, slăvite akîn, în lumea vrăjită a copilăriei, ce încă-mi mai dăinuie’n suflet, la fel ai rămas, numai părul ți-i sur. Însă nu e aceasta o stavilă-n calea iubirii, întocmai cum pletele negre chezaș de iubire nu sânt. Deci iată-mă. Îngăduie, o, slăvite akîn, cutezanța; mă poți izgoni ca fecioară, poate nu ți-s pe plac, însă nu ca rapsod. Sânt aici să ne-ntrecem întru meșteșug. Ai cuvântul!“
— Dar cine ești tu și de unde răsai? zvâcnise din locu-i poetul.
— Beghimai mă numesc.
— Beghimai? Și pe unde mi-ai stat până astăzi ascunsă? întrebase, fără voie aproape, rapsodul, plecând fruntea-i întunecată.
— Ți-am spus, luminate stapân. Am crescut.
— Înțeleg, murmurase poetul. Ce nu înțeleg e haína-mi ursită. Din ce crud imbold te-a trimis să mă tulburi, acum, când alunec spre-apus și spre iarnă? Poate ca să mă surp înlăuntru-mi și crâncen să țip că zadarnic trăit-am, că tot ce a fost fără noimă a fost, dacă eu respiram, și umblam, și cântam neștiind că m-așteaptă, ca un neprețuit dar al Cerului, chinul dulce de a te vedea, auzí și cunoaște? Cât am păcătuit ca să merit atâta osândă?
— În zadar te căinezi, luminate aga, răsună glasul lui Beghimai. Dacă astăzi ursita luând chipul meu ți se înfățișează, în zadar te căinezi; ai credință în mine. Nu voi ști bucurie mai mare pe lume decât să te-alint cu surâsu-mi de fată, cu cântecul meu și cu dragostea mea fără margini. Iar dacă nu vrei ori nu poți să-ți înfrângi îndoiala și zăvorî-mi-vei urcușul spre inima ta, eu iubindu-te nețărmurit nu voi pregeta sa mă-ntrec întru artă cu tine: încercările, cât de grele vor fi, nu mă sperie.
— Încercări, spui? La ce încercări, Beghimai, mă poate supune cuvântul? Ce poate-nsemna o întrecere în meșteșug, fie ea cât de aprigă, față de înfricoșata-ncercare a dragostei care uzurpă rânduiala știută a lumii? Nu-ți făgăduiesc, Beghimai, să ne-ntrecem întru izvodire de vorbe frumoase.
Și nu pentru că nu m-ar ține puterile, nu pentru că s-ar fi stins dintr-o dată, în vatra din inima mea, văpaia cuvintelor, nici pentru că glasul mi s-ar fi stins.
Nu, nu de aceea. Ochii mei pot doar să te admire. Sufletul meu, Beghimai, poate doar să-ți întindă ofranda iubirii. În cuprinderea de aripă a dragostei, în netrecerea ei ne putem, preafrumoasă fecioară, întrece.
Și rapsodul, aceste cuvinte rostind, luă dombra, o acordă cu migală și izvodi un nou cântec, limpede și arzător. Cânta ca pe vremuri: părea glasul lui când o șoaptă a vântului răsfățat printre ierburi, când zvon de furtună pornită să mânie-azurul. Atunci s-a născut, dăinuind de atunci, al dragostei cânt „Beghimai“.
„Ție, celei ce, din depărtare, însetată vii la izvor, îmblânzit îți cade la picioare vintul stepei neascultător. Afle cel ce zodiile-mparte că, dacă astăzi mi-e sortit să mor, azi nu pot coborî în moarte: azi iubesc și sânt nemuritor…“
Acea zi a trăit îndelung în aduceri-aminte. Toată lumea vorbea de cei doi cântăreți, de strania lor întâlnire. Iar când se pornise alaiul miresei, printre iurtele împodobite, printre șiruri de călăreți. În fruntea mulțimii, a caravanei de nuntă, mergeau pe cai aprigi Beghimai și bătrânul rapsod, cântând cântece de voie bună. Alături mergeau, scară-n scară, părând coborâți dintr-un basm, și privirile lor se-nălțau către cer, către zeii cei buni, fericire cerând pentru mire și pentru mireasă, în sunet de dombra și fluier, de fluier și dombra…
Și se minuna împrejur tot norodul de vraja acelor cântări, chiar și iarba râdea, fumul marilor focuri plutea împrejur ca o ceață, și păsări veneau în zbor jos, înfricoșate de zarvă, băiețandri zburdau, călări pe mânji repezi…
Oamenii nu-l recunoșteau pe bătrânul rapsod. Glasul îi răsuna cald și plin, ca pe vremuri, chiar și trupul îi reînviase, era iarăși mlădiu și agil ca pe vremuri, ochii lui străluceau de departe, ca două lămpașe-ntr-o iurtă ce, albă, ți-ar fi răsărit dinainte pe pajiștea verde la capăt de drum. Ba și Saralà parca întinerise: umbla țanțoș, cu coama în vânt.
Dar nu tuturor a fost dat sa le meargă la inimă această schimbare. Erau în mulțime și oameni ce cu îngrețoșare scuipau urmărindu-l pe marele bard. Barakbaii – așa se numeau cei din neamul din care cobora și vestitul akîn – erau mai cu seama porniți, socotind că i se tulburaseră mințile acum, la apusul vieții. Drept care prinseseră a-l ațâța împotrivă-i pe fratele lui, Abdilhan: cum te-am mai alege mai-marele nostru, când – iată – ăst câine bătrân, Raimalî, ne face pe toți de ocară? Ascultă-l cum cântă, ascultă-l cum râde, de parcă ar necheza o zvăpăietură de mânz!… Iar cât despre fetișcana aceea – auzi ce-i răspunde! Rușine! Îl îmbrobodește în văzul mulțimii! Abdilhan, nu-i a bună! Nu-l lăsa la cheremul dezmățatei aceleia! Strunește-l, altfel vom ajunge de râs prin aúle…
Lui Abdilhan, care în taină nutrea demult un gând otrăvit împotriva fratelui său mai în vârstă, care trăise până în iarna vieții fără păs, fără gândul firesc de a strânge, atât îi lipsea ca să ’nceapă a fierbe. „Asta, își spunea-n sinea lui, le întrece pe toate: bătrânul zevzec ne împroașcă tot neamul cu scârnă.“
Și iată-l pe Abdilhan îmboldindu-și cu sârg bidiviul ca să spargă mulțimea, și amenințându-l cu cnutul pe fratele său, neasemuitul rapsod, pierdut în dulceața cântărilor:
„Baga-ți mințile-n cap și purcede spre casă!“ strigase.
Numai că fratele lui, pierdut în dulceața cântărilor, nu-l auzise. Iar admiratorii ce-i împresurau, călări de asemeni, pe cei doi cântăreți, sorbindu-le fiece vers, îl fugăriră pe Abdilhan într-o clipă, izbutind să-l mai și șfichiuiască, la înghesuială, cu câte-o biciușcă. Pas’ de mai află de unde, și cine, și când… Scăpase cu fuga, suduind, Abdilhan…
Și alaiul trecea. Chiar în clipa aceea se năștea un nou cântec.
„…O, când, fremătând de iubire, maralul își strigă perechea în zori, trecătorile munților îi răspund răscolite“, cânta Raimalî.
„Lebăda, când, despărțită prin moarte de gingașu-i soț, către soare privește în zori, ea și soarele ’l vede-n zăbranic”, răsuna trilul lui Beghimai.
Astfel îi fermecau ei pe miri, răspunzându-și prin cântec…
Nu știa, cum ar fi putut bănui Raimalî, în clipele-acelea vândute uitării de sine, cu câta mânie în suflet plecase-n galop Abdilhan, cu câtă obidă și sete năprasnică de răzbunare ’i urmaseră toți barakbaii. Și ce răfuială cumplită puseseră-n ziua aceea la cale… Cum ar fi putut bănui?…
Și alaiul trecea, ca pe aripi purtându-i pe cei doi rapsozi ce cântau răspunzându-și prin cântec…
Și gonea Abdilhan, frânt în șa, ca un nour, spre aúl, spre casă. Iar înverșunatele-i neamuri, urmându-l ca o haită de lupi, îi strigau, beți de ură:
— Blestem! Raimalî a turbat! Mintea i se întunecă! Trebuie să-l lecuim, până nu-i prea târziu!
Și alaiul trecea, ca pe aripi purtându-i pe cei doi rapsozi ce cântau, răspunzându-și prin cântec…
Odată ajuns lângă iurtele mirilor, alaiul sărbătoresc se oprise și cei doi cântăreți intonaseră, de bun-rămas, urâri de belșug și nestinsă iubire. Vestitul rapsod, cuvântând către lume, își mărturisise bucuria curată de a fi apucat ziua știută în care destinul, în chip de râvnita răsplată, i-o trimisese pe tânăra Beghimai, un akîn pe potrivă… Cremenea numai, lovită de cremene, izvodește scântei, adăugase rapsodul.
La fel și în arta cuvântului: întrecându-se în măreție, akînii ’și apropie tainele desăvârșirii. Dar că, mai presus de orice, era fericit ca atunci, spre sfârșitul vieții, ca într-un asfințit, când marele astru străluce deplin, cu toata puterea sădită într-ânsul de la facerea lumii, cunoscuse iubirea, umplându-se de neasemuită vigoare.
— Visul meu s-a-împlinit, o aga, îi răspunse, cântând, Beghimai. Te urmez de azi înainte până la capătul lumii.
Oricând și oriunde îmi vei porunci, răsări-voi alături de tine cu dombra în brațe, pentru ca-n cântec să ne însoțim, și-n iubire. Cu această dorință ursitei mă încredințez fără preget.
Astfel își vorbiră, prin cântec, cei doi și, chiar acolo, în fața mulțimii ce alcătuise mărețul alai, se legară să se întâlnească în zori, ca să cânte norodului ce se va strânge de pe toată întinderea stepei la iarmaroc.
Și numaidecât, călăreții, răzlețindu-se în patru zări, duseră până departe cuvintele lor, marea lor făgăduință.
Vestea zbura peste stepă:
— La iarmaroc!
— Înșeuați-va caii și, la iarmaroc!
— La iarmaroc, s-ascultăm doi akîni fără seamăn!
Ecou din ecou se năștea peste stepă:
— Ce praznic!
— Grăbiți-vă!
— Ce desfătare!
— Rușine!
— Prinos frumuseții!
— O neobrăzare!
Cei doi călăreți își luară, senini, rămas bun la răscruce de drumuri:
— Pe mâine, Beghimai, draga mea!
— Pe mâine, iubite aga!
Și, îndepărtându-se, își mai strigară din șa:
— Mâine-n zori!
— La iarmaroc, mâine-n zori!
Ziua sfârșea. Peste marile-ntinderi cădea ’ncet-încet ceala albă a verii de stepă. Ierbile, pe alocuri îngălbenite de-acum, răspândeau iz de veșted și mai adia o răcoare venită din munți, unde plouase: șoimii planau în amurg, foarte jos și agale, mii de păsări slăveau, în amurg, asfințitul…
— Câtă pace! O, binecuvântat ceas al zilei!… murmura
Raimalî, mângâind coama calului. Ah, Saralà, ah, bătrâne, ah, armăsarul meu falnic, să fie viața atât de frumoasă, încât Steaua Dragostei să răsară deasupra-mi la capăt de drum?
Saralà sforăia, grăbind pasul, dornic și el de hodină, căci doar își purtase prin stepă stăpânul ziulica întreagă, dornic de șopotul apei de munte și de iarba păscută sub razele lunii.
Dar iată și lunca și, la cotul râului, râvnitul aúl, cu iurtele-i vesele slobozind spre tărie fuioare de fum.
Raimalî se grăbea. Legă calul de conovăț și, fără să intre în casă, se așeză lângă prag, gustând liniștea serii. Dar curând cineva, un băiat din vecini, se apropie și îi spuse:
— Aga, oamenii te cheamă in iurtă.
— Ce oameni?
— Ai tăi. Sânt toți barakbaii în păr.
Intrând, Raimalî găsi ’ntr-adevăr tot soborul bătrânilor neamului, strâns în cerc, iar în mijloc pe fratele lui, Abdilhan, cu chip aspru și întunecat, cu ochii plecați în pământ, ascunzând, se ghicea, priviri rele.
— Pace vouă! Îi saluta Raimalî. Au nu s-o fi abătut vreun necaz peste casele voastre?!
— Tu ești cel așteptat.
— Daca-s eu, iată-mă-s. Faceți loc, să m-așez cum se cade, în cercul ce-l alcătuirăți.
— Nu! Stai acolo în ușă și cazi în genunchi! răsună o poruncă.
— Aud?! Cum adică? În iurta aceasta sânt încă stapân.
— Nu ești! Cum ar putea fi stăpân un moșneag lud ca tine?
— Ce vreți, oameni buni?
— Ce vrem? Vrem ca fără zăbavă să faci chiar aici legamânt că n-ai să mai cânți niciodată, niciunde, că n-ai să mai bântui prin toate ospețele și, mai cu seamă, să ți-o scoți deîndată din cap pe smintita aceea cu care cântai azi spurcat, uitând barba-ți pagă și nerușinată, ca și onoarea întregului
neam. Jură! Jură că n-ai să mai dai ochi cu ea niciodată!
— Zadarnic vă înverșunați. Mâine-n zori vom cânta împreună norodului, la iarmaroc.
Ploaie de răcnete:
— Ne împroașcă cu scârnă!
— Să te lepezi de ea chiar acum, până nu-i prea târziu!
— S-a smintit pe de-a-ntregul!
— E nebun de legal! E bezmetic!
— Tăcere! strigă cu asprime întâiul dintre judecători. Ai spus tot ce-aveai să ne spui, Raimalî?
— Am spus tot.
— Iar voi auzit-ați, urmași ai slăvitului bei Barakbai, ce grăit-a păcătosul acesta?
— Auzit-am cu toții.
— Atunci ascultați și cuvintele mele. Mai întâi voi vorbi despre tine, nefericit pierde-vară. De o viață tot bântui, neagonisind cât e negru sub unghie, dintr-un capăt în altul al stepei, cânți la chefuri, zornăi din dombra și faci cu uitare de sine pe măscăriciul. Câtă vreme-ai fost tânăr, ți-am iertat rătăcirea. Acum ești bătrân, și purtarea-ți de zăpăuc naște râs și batjocură. Noi, fruntea neamului, te disprețuim. Era timpul să cugeți la moarte, era ceasul smereniei. Și când colo, tu te încurci, ca un fluieră-vânt, c-o fătucă, întru veselia și behăitul aulelor, calci sfintele datini și legile, ba și-acum, când chemat ești de sfatul bătrânilor, arăți nesupunere. Ei bine, atunci cadă pedeapsa lui Allah asupră-ți…
Iar acum, ție îți voi vorbi, Abdilhan, frate bun al acestui nefericit, ție, cel născut din aceiași părinți ca și dânsul. În tine ni-i toată nădejdea, tu ești reazemul gândului nostru. De fapt, cum știi bine, și vrem să te-alegem mai-marele neamului. Dar fratele tău, dat în mintea copiilor, nu mai știe ce face și poate împiedica împlinirea dorințelor noastre. De aceea, ai îndreptățire să faci tot ce-ți stă în putere pentru ca nefericitul tău frate să nu ne mai facă de râs printre oameni, pentru ca nimeni să nu ne mai scuipe, să nu ne mai arate cu degetul și să nu mai cuteze să ia în derâdere numele de barakbai!
— Nici judecători nu îmi sânteți, nici proroci, glăsui Raimalî, luându-i-o înainte lui Abdilhan. Mi-e milă de voi, de cei strânși în cercul acesta, și de cei ce aidoma vouă gândesc pretutindeni. Vorbiți despre lucruri asupra cărora nici un sfat omenesc nu e vrednic să judece. Nu știți căuta adevărul și nici fericirea pe lumea aceasta. E oare rușine să cânți când îți vine să cânți, e oare rușine să dai glas iubirii când vine iubirea, trimisa de însuși Cel Atotputernic? Ce bucurie se poate asemui pe pământ cu aceea de a vedea două inimi unite prin dragoste? Dar, întrucât mă priviți ca pe-un lud și-un bezmetic doar pentru că am cântat și mai cânt și nu voi să alung, cum îmi cereți, iubirea venită, e drept, la apusul vieții, ci mă bucur de ea – am să plec de la voi: mare-i lumea! Încalec pe Saralà chiar acum și pornesc înspre ea, și poate că vom pleca împreună pe alte meleaguri, ca să nu vă mai tulbure cântecul, nici dragostea noastră.
— Nu, n-ai sa pleci de aici! izbucni, horcăind, Abdilhan care, până atunci nu scosese nici o vorbă. N-ai voie să pleci nicăieri din aúl: nu de iarmaroc ai nevoie, ci de lecuire. Și te vom lecui până când mintea cea rătăcită o să ți se întoarcă în țeastă.
Și Abdilhan smulse dombra din mâna akînului.
— Na! Beat de furie, o trânti de pământ și-o strivi sub picioare, întocmai cum taurul ar strivi un biet păstor. De astăzi uita-vei să cânți! Ia aduceți și gloaba aceea! Și făcu semn argaților.
Aceștia, care așteptau, rânduiți dinainte, porunca, aduseră calul.
— Smulge-i șaua și-arunc-o încoace! strigă Abdilhan, ridicând deodată securea pe care-o ținuse ascunsă. Și, turbat, ciopârți mândra șa și curelele scărilor, zvârlindu-le una-ntr-o parte și una-n cealaltă.
Armăsarul se clătină plin de spaimă și îngenunche, sforăind și mușcându-și zăbala, de parcă, privindu-l cum sfâșie șaua, simțea că-l așteaptă o soartă asemănătoare.
— Iarmaroc, va să zică, de bâlciuri îți arde! Călare pe Saralà? Cască ochii atunci! strigă, scos din minți, Abdilhan.
Argații săriră asupra nefericitului cal, răsturnându-l și prinzându-i picioarele, mult slăbite de-acum, în arcan. Iar apoi, Abdilhan îi răsuci fără milă gâtlejul, înșfăcându-l de nări cu o mână și ridicând cu cealaltă hangerul.
Raimalî încerca disperat să se smulgă din mâinile celor care-l țineau strâns ca-n clește.
— Stai! Nu-l ucide!
Zadarnic. Șuvoiul fierbinte de sânge țâșni deodată, orbindu-l, ca o negură în faptul zilei. Plin de sânge-aburind, clătinându-se, se ridică în picioare akînul.
— Pe jos mă voi duce atunci! La nevoie mă voi târî în genunchi pân-acolo! șopti el, ștergându-și de pe chip cu pulpana cămășii potopul de sânge.
— N-ai să mergi nicăieri, secătură! Chipul lui Abdilhan rânjea, strâmb, deasupra gâtlejului însângerat al nefericitului cal. Un pas n-ai să faci de aici! șuieră el încet, și deodată răcni: Puneți mâna pe el! Aveți grijă, legați-l, căci e cuprins de turbare: face moarte de om!
Învălmășeală și răcnete:
— Funia!
— Frângeți-i brațele!
— Răsucește mai zdravăn!
— S-a smintit: l-a ajuns biciul Celui Atotputernic!
— Ce privire haină!
— Rătăcită e mintea akînului! Vai!…
— Târâți-l încoace, lingă mesteacăn!
— Împingeți-l.
— Mai cu inimă, blegilor!
Luna își preumbla prin tării chipul palid. Era pace în cer, pe pământ era pace. Șamani, răsăriți deodată în preajma akînului, aprinseră foc și dansau împrejuru-i sălbatic, chipurile, izgonind duhul rău.
Cântărețul era priponit de mesteacăn, cu mâinile strâns legate la spate.
Un mulla se înfățișă mai apoi, citind rugăciuni din Coran și chemându-l pe calea cea dreaptă.
Cântărețul era priponit de mesteacăn, cu mâinile strâns legate la spate.
Și deodată în noapte răsună glasul lui neasemuit de curat:
„Scame albastre de negura târând după sine, noaptea fuge în stepă și zorii se nasc, biruitori, peste lume. Dar mie pe veci mi-i oprita lumina: tu soarele mi l-ai răpit, Abdilhan, nefericitul meu frate. Triumfi, cu nesăbuință te bucuri ca m-ai despărțit de iubirea trimisă de Cel Atotputernic la capătul vieții. Dar nu știi ce fericire îmi dăinuie-n inimă, câtă vreme suflarea-mi mai dăinuie. M-ai legat, ca pe un tâlhar, de-acest trunchi, dar eu nu sânt aici, o, nefericitul meu frate! Numai trupul meu trecător e aici; sufletul meu zboară peste întinderi ca vântul, se îngemănează cu lutul, cu ploaia, și eu nedespărțit suit de dânsa ca propriu-i par, ca propria ei răsuflare. În zori, când se va deștepta, bucuroasă de viață, ca un inorog coborî-voi din munți, adăstând între stânci, lângă iurta ei albă. Când foc va aprinde, eu fum dulce voi fi, mângâind-o. Când călare va trece prin vad, voi fi stropii-mproșcați de copite, atingându-i obrazul și brațele, iar când va cânta, voi fi cântec…”
Fremătau rămurișuri în razele soarelui tânăr. O zi nouă creștea. Auzind că akînul își ieșise din minți, curioși dădeau buzna vecinii. Călări, îl priveau de departe.
Iar el zăcea, în veșmintele ferfenițite, priponit de mesteacăn, cu mâinile strâns legate la spate. Și cânta. Cântul lui a rămas neuitat peste veacuri:
Când tabăra va coborî din munții negri,
Vin’ de mă dezleagă, frate Abdilhan;
Când tabăra va coborî din munții vineți,
Vin ’ de mă sloboade, frate Abdilhan.
N-aș fi crezut, oricine mi-ar fi spus,
Că sub braț de frate voi pieri răpus.
Când tabăra va coborî din munții negri,
Când tabăra va coborî din munții vineți,
Vin’ de mă dezleagă, frate Abdilhan,
să mă ’nalț la Ceruri demn, de bunăvoie…
Când tabăra va coborî din munții negri,
nu m-aștepta, iubită Beghimai,
Când tabăra va coborî din munții vineți,
n-am sa mai vin, iubită Beghimai.
Nu vom cânta alături, glas în glas:
Eu părăsit in stepă am rămas…
Când tabăra va coborî din munții negri,
Când tabăra va coborî din munții vineți,
nu m-aștepta, iubită Beghimai:
de bunăvoie m-am suit la Ceruri…
Așa sfârșea povestea vestitului akîn.
Cinghiz AITMATOV: O zi mai lungă decât veacul, în românește de Ion COVACI și Denisa FEJES, ed. UNIVERS, București, 1983 (pp.282 – 296)
În aceste zile, agenda publică, paradoxal, nu esta acoperită de campania electorală, ci de problema vaccinului anti-COVID. Anunțul făcut de trei firme, privind punerea pe piață, probabil, în decembrie, a unui vaccin a împărțit lumea între optimism exagerat și reticență.
Optimismul este manifestat mai ales de cei care au gestionat pandemia, adică de clasa politică. Este și normal, deoarece s-a constatat că lumea traumatizată de mesajele apocaliptice și confruntată cu efectele unei crize medicale și social-economice a devenit tot mai refractară la măsurile (ineficiente) introduse. Era momentul să se transmită și un mesaj optimism. Cu ochii pe sondajele de opinie, politicienii s-au repezit să îmbrățișeze teza că avem un vaccin eficient și că apare „o luminiță în depărtare”. Același optimism debordant l-am văzut și la o serie de medici, trompete pe sticla televizoarelor, care, după ce ne-au prezentat o imagine înfiorătoare a pandemiei, acum propovăduiesc vaccinul ca…
Vineri, 11 – se fac ultimele pregătiri pentru Oaspeții anunțați: Copiii! Cerul neguros amenință cu ploaie, și chiar începe să plouă. Emoțiile îmi scapă, pe alocuri, de sub chipiul stăpânirii de sine. Caut să le pun într-o ordine folositoare, așa încât să rodească bună-așezare și coerență în fapte. Ceilalți vor primi nu doar ce le spunem în cuvinte, uneori doar vorbe, cât, mai ales din starea pe care le-o transmitem în tonul vocii, în gestică, în mimică … Poate, totuși, îmi spune un gând fugar, nu vor veni: îi ține ploaia acasă! Ispită!
cu tihnă, ploaia
Nu i-am numărat, dar au venit mulți. Mici, mari și părinții lor. Cu greu s-a făcut loc pentru toți. Păt’uț a asistat oarecum „demn”, rezervat cât a putut el, la toată desfășurarea, sub cuvânt că nu luc’ă decât după pleca’ea tutu’o’. După îndelungi stăruințe i-am respectat, totuși, alegerea. Târziu, după plecarea tuturor, a mai bătut cineva în poartă, sfios, dornic a lua parte la întâmplarea noastră. Târziu.
Copiii – încântători, nu spun ceva nou! – au fost mai mult decât eficienți, adică peste așteptările mele: au fost atenți la rugăciunile de început și încheiere a lucrului, la explicații. Părinții – și ei, unii chiar s-au așezat și la lucru. Mă întreb dacă s-ar putea să fim normali tot timpul vieții, adică fără inhibiții, fără pretenții imaginare, fără orgolii, așezați în propria Viață, părtași la emoțiile și trăirile celor de lângă noi, cu atât mai mult cu cât „cei de lângă” sânt copiii noștri.
voia cea bună
Plouă.
Sâmbătă, 12 – O zi care începe sub un cer neguros, însă aerul e cald, chiar puțin încărcat, ca înainte de ploaie. O primă evaluare a lucrului desfășurat până acum este necesară:
U r m a de ieri este pronunțată, densă și lasă un gând ușor, de Libertate. Lucrăm fiecare lucrul său și totuși, am sentimentul lucrului în echipă, al solidarității, precum o sugestie palpabilă de răspuns la una dintre marile dileme: Solidaire où Solitaire?
Bogăția zilei, cu nimic mai prejos decât a celorlalte zile petrecute aici, adaugă la timpul schimbător (a și plouat, a fost și senin!) un drum până în satul apropiat, care s-a arătat și o bună ocazie pentru a culege câteva imagini și niște flori. Spun câteva și niște, conștient de sărăcia cuvintelor în a zugrăvi încântarea stârnită de întâlnirea cu acele locuri, în lumina aceea, iată urme care nu se șterg, ci mai curând adaugă rost Vieții. O fărâmă din zicerea Psalmistului se găsește și aici. Cât s’au mărit lucrurile tale, Doamne, toate întru înțelepciune ai făcut!Psalmul 103: 24
Întoarcerea acasă oferă – iarăși! – o surpriză: lumea era în fierbere totală; pe de o parte se simțea nerăbdare, un soi de febrilitate șugubeață, pe altă parte chiar fierbea ceva, se pregătea un nou atentat la viața ascetică, în latura ei gastronomică! Dau la schimb o mie de cuvinte pentru o poză care să re-producă și aromele, și gustul, și nerăbdarea, și bucuria (all-in-one) „pacienților” [în înțelesul de „răbdători”] care eram. Miezul fierbinte al interesului și obiectul preocupării unei echipe restrânse, și ea parte din surpriză, a urmat docil etapele știute până la blidul fiecăruia dintre noi, până la ostoirea nesațului stârnit cu pricepere de Tibi, co-patronul întâmplării-de-cătră-sară. Despre gulaș, ce se mai poate spune?
Duminică, 13 – drum de recunoaștere, la Mânăstiri: Călugăra și Slatina-Nera. Drumul – ca drumul, ne poartă știutor și mânecând către vecina Ciclova cea Montană, iară noi ne supunem. Facem ascultare, cum ar fi potrivit să spun, căci ținta petrecerii ne este o Mânăstire, „la doi kilometri spre Răsărit de Ciclova Montană de lângă orașul Oravița, izolată de zgomotele lumii cotidiene, în inima unor codri seculari” – după Istoricul Mânăstirii Călugăra. Ajuns-am fără grăbire, cum șade bine, dar, unor pelerini. În Sfânta Liturghie urmăm firesc drumul început din poarta casei, până dincolo de drum și dincolo de lume. Sântem doar o echipă în Rugăciune. Și mai apoi, ca o continuare firească a comuniunii în Iubire, la masa din Trapeza Mânăstirii, poftiți fiind de către Părintele Casian, Starețul obștii de la Călugăra, încheiem scurta ședere aici, la Înălțime.
Pe drumul de întors, Casa cu Platani așteaptă ca și noi să ne abatem, precum atâția oaspeți, sau mușterii, cum s-ar fi spus acum niște ani, pentru un cuvânt bun și un pahar cu apă ori o cafea. Adăstăm în curte, unde aflăm prilej de bucurie pentru ochi și răgaz pentru celelalte, fie o cafea, ori altăceva… Peste câtăva vreme aveam să primim ca surpriză, pe gazdele care acum lipseau și care n-au zăbovit a ne întoarce vizita, cu tot că mulțimea trebilor și a grijilor Casei îi împresoară în fiecare clipă. Daniela și Ionel STOIA, admiratori și iubitori, într-un cuvânt: prieteni.
După amiază continuăm a face ascultare drumului știutor de înălțimi și vecinătăți duhovnicești, și cercetăm încă un Loc de închinare și viețuire întru cele ale Veciniciei: Mânăstirea Sfânta Cuvioasă PARASCHEVA de la Slatina-Nera, al cărei început a fost pus acum douăzeci de ani. Ajunsul ne-a fost întâmpinat cu aceeași Dragoste, fărâmă a Celei dumnezeiești, care sporește Bucuria întâlnirii între suflete. Lumina din privirile gazdelor, care trădează pe aceea din inimi, ne călăuzește pe cărările discrete ale rugătorilor, lăsând ne-rostite multe întrebări și dând răspunsuri la nedumeriri ascunse. Scopul vizitei, unul tehnic mai curând, a fost copleșit cu blândețe de filoxenia gazdelor. Am venit să punem la punct amănuntele legate de expunerea icoanelor rodite prin truda mâinilor noastre și am primit Pace și bunăvoire. Gândesc la zicerea «Omul sfințește Locul.» și îmi amintesc de prima vizită aici, acum cincisprezece ani; atunci am văzut un loc însemnat de o bisericuță, toaca și o baracă. Azi privirea se bucură de bogăția prezenței Omului, de roadele lucrării sale în Rugăciune.
Spre târziul Serii, călăuziți de malul stâng al Nerei, cercetăm singurătatea bogată în iscoditori a Irinei Mavrodin: lărgimea inimii se citește peste toată deschiderea Locului ales spre viețuire în adevăr, în ne-compus, în rânduială intimă Firii, în buza Veciniciei. Îmi amintesc un cuvânt, în Jurnal-ul lui Ștefan Luchian: „… nu după Natură, ci în duhul ei…”
Miercuri, 9 –
lucrurile încep a curge, se arată,
deja, în-chipuirile care vor
primi Viață
prin Culoare. Văzduhul psalmodiază și luminează atât cât cuprinde, Ochiul mărturisește fără
ascunzișuri toate câte îi cere Inima, iar Mâna face
ascultare de toate. Peste toți și toate, Lumina!
mici indiscrețiiintersectăriîn Pacea Loculuiscriere pe Lumină
În U r m a zilei se
alege, ne alegem cu ecou de
toacă,
una „de curte” să spunem, și cu
surpriza unei seri de pomină,
adică de care nu s-ar rușina nimeni să povestească dar asupra căreia voi păstra discreție.
Din
egoism, poate.
toaca și tocașul (nu «tocător»-ul)
Joi, 10 – început calm, ca
și până acum, dacă nu țin seama (și nu țin!)
de omeneștile alcătuiri generatoare
de zgomote. … și de
gânduri păgubitoare de inspirație.
dincoace de niște vânătoriunghiuri, viziuni
Vegheați de grija vigilentă și atotcuprinzătoare a
lui
Gombi (chiar
pe el nu-l pot omite!) și de cercetarea prudentă a
altor patrupede care-și flutură stindardele
cozilor
stufoase printre crengile care
umbresc Atelierul, depănăm tușă după tușă povestea Picturii țărănești pe sticlă, reiterată de generații după generații după măsura trăirii, cu modulații acordate fiecărei inimi. Căutăm aceleași acorduri, sub
același Cer, însă
în
alte vremi. Facem cunoștința unui consătean,
și al nostru pentru răstimpul
locuirii aici, în
Socolari: Pătruț, sau Păt’uț după
pronunția sincopată pe r, atât de proprie! P’omite ca mâine, la acțiunea comună cu iubitorii sau
doar curioșii de Pictură pe sticlă, să fie p’ezent și activ.
Seara, ah, Seara!… încheie o zi, a câta?
Duminică, 6 Iulie, în fapt
a devenit, prin
forța împrejurărilor, Luni, 7. Așadar, prima zi a însemnat prima urmă, îngrijorată, parcă: «s-a dus o zi!», care s-a șters curând, lăsând primatul îmbrățișărilor de bun
venit / bun găsit, urmat de bucuria vederii împrejurimilor și
de, mai ales, bună-așezarea
în cele ce aveau să rodească numitul,
de către gazde, Simpozion. Inspirat. Virtualitatea
a cedat Realității și a fost Seară,
ce seară!
… oameni și verdeun LOC sub șopru… alt LOC, la urma umbrei
Marți, 8 – deja am intrat, de
ieri, în
firesc: știm ce vrem, rămâne să făptuim.
Cele
petrecute deja,
adieri de prin coclauri, scânteieri de ape,
foșnet tainic, adâncuri cutreierate de umbre,
au deschis Inimile către luare-aminte: nu eu ci
Tradiția, cei vechi sânt la rădăcini. Cele
de azi dau tribut și rodesc
numai întrucât se hrănesc din Realitate iar nu din
iluzia zilei trecătoare.
Izvoadele, vechile modele sânt cele
care ne adie duhul curăției celor de
demult, prospețimea privirii lor
căutând spre
Cel
veșnic.
Desenul, asimilat tainic Planului cel din Vecie, Culoarea – întruparea Cuvântului și Aurul – lucrarea sfinţitoare a Duhului, au rămas până azi „la vedere” celor care au Ochi de văzut și de cercetat și Inimă de bucurat. Iată, și aici, Chipul treimic care structurează și guvernează totul, Căruia și noi îi răspundem, în felul nostru: ale Tale, dintru ale Tale – Ție aducem de toate și pentru toate!Ecfonisul Anaforalei din Slujba Sfintei Liturghii /[1]
Şi a fost seară, din nou … ce Seară!
[1] Semnifică actul de Smerenie prin care omul recunoaște că totul vine de la Dumnezeu, către Care se îndreaptă cu recunoștință, jertfind cele materiale pentru cele vecĭnice;
Oameni puși pe lucruPătruț asistând
așteptare, cumva
Simt dinspre
Cuhnie[1]
cum Hazeaica[2]amenință să nu ne
cruțe asceza: bucate simple, dar îndelung cântărite, îmbie la neîndurare, iar
noi supunându-ne nu iertăm nimic. Aveam să cercăm,
între altele, și acest adevăr zi
după zi, de câte
trei ori, făr’ a mai socoti pauzele
„de cafea”, „de lubeniță”, „de plăcinte” și alte, multe
cazne date de neputința de a birui toate câte
ne-au fost îmbiate discret, dar cu
fermitatea
gingașă a Dragostei.
Ioan Andoni 
